"A fost odata un cuvant atat de frumos
incat se prefacea in obiecte lucioase,
dand mainii rupte nobil os
si crivatului, oase.
Nu cred ca el era rostit
anume in vreo limba
sau vreun copil l-a fost gasit
pe cand dormea pe-o stanca.
Si nici in creierul zburand
nu cred - al unei pasari - ,
de-acolo jos peste pamant
sa fi cazut in zarzari.
Se pare ca a fost candva
doar un cuvant pe lume...
Care-o fi fost si cand a fost -
si ce cuvant anume -
Nu stim."
(Nichita Stanescu, "Cuvantul")
Dincolo de aviditatea teoretica, pentru a te construi cumva prin lecturile tale ai nevoie sa le simti vii. Cauti prin ele un ce din tine mai usor de gasit. Si cand esti in preajma acelui ceva de nenumit traiesti lectura ca pe un poem. Dialogul "interior-exterior" devine proces de descoperire si de crestere dinlauntru. Informatia te vrajeste ca tesatura fina, multicolora, densa. Ia forma unor "certitudini eruptive", cum ar zice Gellu Naum, cucerite deodata sau in pasi mici, caci cititul devine calatorie initiatica, ritual cu legi ce ti se descopera din mers promitandu ti totul dintr odata, legi pe care esti obligat sa le respecti daca vrei ca intr un final sa privesti totul cu alti ochi. Lecturile vii sunt cele care podesc distante intre contextul tau mental si cel al autorului. Cele care devin urme mnezice reduse la stari. Cele care raman fiindca fac o diferenta.
Ce le face sa fie asa?
Poate ca si sensibilitatea ta fata de actul lecturii. Dar si caracterul lor fulminant, realmente nou, autentic.
O lucrare bine scrisa e o lucrare care nu te plictiseste. Una in care vezi, din doua-trei tuse esentializatoare, spiritul viu. In operele bine scrise, tranzitivitatea seaca si reflexivitatea indecenta sunt evitate, limbajul realizandu-si "dubla intentie" (T.Vianu).
Exista lucrari stiintifice scrise intr o maniera poetica. Expresia, in ele, face ca tranzitivitatea sa se reduca tot mai mult, pe masura ce aparenta e tocmai contrariul. Lucrari ce isi propun sa prezinte lumi care incap in coordonate fizice de timp si spatiu te poarta de fapt in interioare subiective fascinante deopotriva pentru scriitor si pentru tine, cititorul. E ca intr un joc suprarealist, unde transpare "nazuinta de a transcrie lectura cea mai adanca a constiintei in sine insasi" (T.Vianu) ...
Cand esti binecuvantat cu astfel de intalniri, zambesti complice scriitorului, pe care il intelegi in setea lui de a sta de vorba cu sine insusi, de a isi clarifica siesi probleme esentiale intr-o forma artistica, aceea a unui dialog. Aparent un dialog cu tine, cititorul, dar de fapt doar cu sine insusi: "Iar dialogul nostru, nu te supara, nu are loc intre mine si tine, ci in primul rand intre mine si mine, cu ajutorul tau..."(G.Naum)
Nu intamplator, in "Tropice triste", lucrare cu caracter autobiografic, scrisa sub forma unor note (didactice) de calatorie, CLS citeaza pe Chateaubriand: "Fiecare om poarta in el o lume compusa din tot ce a vazut si a iubit, lume in care reintra neincetat chiar cand strabate si pare a locui o lume straina". Inzestrat cu un puternic simt al valorii proprii, dar si cunoscator al biasurilor inerente cercetarilor de etnografie, in 1956, in cartea amintita, CLS se intreaba daca nu cumva motivul alegerii etnografiei a fost o "afinitate de structura" intre "civilizatiile studiate" si "propria gandire". Mai departe, antropologul incearca sa se convinga ca a facut doar o calatorie "in spatiu, in timp si in ierarhia sociala". Dar a omis sa adauge categoriilor kantiene pe cele ale propriei sensibilitati si pe cele ale propriei gandiri originale. "Inteligenta mea e neolitica", afirma, pentru ca in "Savage Mind" sa caracterizeze gandirea salbatica drept tipul de gandire ce "construieste structuri mentale care faciliteaza o intelegere a lumii in masura in care se potrivesc acesteia. In acest sens, gandirea primitiva e o gandire analogica".
CLS isi asuma unicitatea dar se integreaza comunitatii stiintifice si comunitatii mai largi a umanitatii cand afirma despre mintea primitiva ca e "chintesenta" mintii umane.
Care sunt caracteristicile gandirii salbatice?
Este o gandire mitica, asociativa si transformationala, sintetizeaza I.Panzaru in prefata la "Mitologice I - Crud si Gatit".
Mitul, ca poveste a originilor, interactioneaza cu societatea in care apare. Are, dupa Malinovski, rol normativ, iar dupa CLS, rol de suport conceptual, de unealta logica, prin care oamenii construiesc societatea din mers, "rezolvand" ceea ce de fapt reprezinta "opozitii nerezolvabile".
In "Antropologia structurala", CLS arata ca gandirea mitica intai sesizeaza opozitiile si apoi le rezolva. Dar "nu dupa o logica constienta, ci dupa o logica a categoriilor inconstiente". CLS incearca sa descopere ce caracteristici formale, de structura, deosebesc societatile zise primitive de cele pe care le numim moderne sau civilizate. El cerceteaza societatile sud-americane si vine in conatct cu indigeni apartinand culturii Orinocco-Amazon si culturii Brazilia Centrala. In "Tropice triste" si in "Mitologice I" descrie plastic societatea tribului bororo din Brazilia.
Metoda lui CLS este metoda structuralista. Antropologul social scrie cu "intelepciune poetica", trasatura specific umana, dupa Vico, dar si un dar al structuralismului, dupa Terence Hawks, precum si principiu care pretinde ca "a fi uman e a fi structuralist". Adica a gandi lumea in termeni de relatii.
Care e impactul structuralismului in antropologie si etnologie? Ce ne invata aceasta metoda?
Baza gandirii structuraliste o formeaza opera lingvistului elvetian Ferdinand de Saussure. El studiaza limbajul dintr-o perspectiva "relationala", in "Cursul de lingvistica generala" (lecturi tinute la universitate). "Orice unitate lingvistica reprezinta un raport", "toate fenomenele sunt raporturi intre raporturi", limbajul e un "camp unificat", un sistem autosuficient asa cum il experiem "acum", o forta conservativa in aprehensiunea lumii, care, intreg si complet, se poate transforma, poate genera noi aspecte, isi constituie propria realitate chiar fara a face apel la o realitate de dincolo de sine. Limbajul apare la de Saussure ca o structura, in care valoarea fiecarui semn e data de pozitia simultana a altor semne, ceea ce face ca pentru limbaj caracteristica sa fie opozitia semnelor si ca dimensiunile acestuia sa fie cea sintagmatica si cea paradigmatica.
CLS valorifica lucrarile ilustrului sau predecesor si, aprofundand studiul limbajului, arata ca acesta e prototip al culturii si ca de aceea analiza culturii poate fi realizata dupa analiza limbajului.
Ce comportamente social-culturale analizeaza CLS? Ceremonii, rituri, inrudirea, legile matrimoniale, metodele de preparare a hranei, sisteme totemice. Toate devin elemente de sens. Toate se organizeaza dupa structuri de opozitie.
Lucrarea "Structura si functie in societatea primitiva" (A.Radcliffe-Brown) ii e bine cunoscuta lui CLS. El preia concepte ale teoriei interpretarii sistemelor socioumane, teorie propusa de Radcliffe-Brown (proces, structura, functie), si valorifica informatiile aceluia despre patriarhat, matriarhat, patrilinearitate, matrilinearitate, patrilocatie, matrilocatie. CLS intareste concluzia lui Radcliffe-Brown ca exista categorii care arata structura ordonarii reale a rudelor in viata sociala.
Pasiunea pentru muzica e inca un element ce ii apropie pe cei doi cercetatori. Cu mijloace oferite inclusiv de aceasta arta, CLS va analiza sisteme de inrudire, sisteme ale miturilor si natura mintii primitive. El descopera analogii intre primitivi si ... etnografi (!), in modul de a gandi, determinat de opozitia natura-cultura.
Interesant e modul in care acest cercetator-poet isi numeste opera, din mers: in "Mitologice I" demersul cercetarii apare redat printr-o metafora a metodei care se repeta, se completeaza, se intregeste pe ea insasi. Structuralismul la CLS e numit pe rand de insusi autorul lui "geometrie personala", "ordonare a unui haos inform", "microscop optic", "carte paradoxala in care volumele se reiau", "investigatie in spirala", "studiu al unui singur mit", "carte fara subiect", "harta", "releveuri in forma de stea", "baleiaj", "cercuri noi in jurul unor puncte la periferie", "dosar care nu poate fi inchis niciodata", "intreprindere vrand sa imite miscarea spontana a gandirii mitice", "o schita a sintaxei mitologiei americane", "gandire obiectivata", "uvertura-rezolvare, dinspre mit spre muzica", "travaliu de reorganizare inconstienta" etc etc.
Nu intamplator CLS prefera aceste metafore. El traieste nu doar o pasiune pentru adevar, ci si o pasiune pentru poezie. Pentru a crea, dar mai ales pentru a se crea: raportul sau cu lumea e prin excelenta unul simbolic.
"Nu pretindem sa aratam cum gandesc oamenii in mituri, ci cum gandesc miturile in oameni, fara stirea acestora", afirma CLS.
Dar sensibilitatea de poet a lui CLS nu anuleaza acribia sa stiintifica. Lectia structuralista din "Mitologice I" ne poate servi drept indrumar de cercetare, pentru ca aici CLS prezinta precis un scop al lucrarii (sa arate cum categorii empirice sunt unelte de lucru conceptual: de la "crud" si "gatit" la "gusteme" si apoi la semnificarea tranzitiei Natura-Cultura, de la "crud" si "gatit" la bucatarie ca limbaj inconstient prin care o societate isi exprima structura), prezinta ipoteze de lucru si metoda de esantionare, prezinta testarea ipotezei si concluziile...
Teoria lui CLS nu e fecunda doar pentru antropologie, ci si pentru psihologie, in varianta ei psihanalitica. Lacan, discipol disident al lui Freud, asaza in centrul edificiului sau teoretic original teoria Inconstientului ca Limbaj si a celor trei niveluri de organizare psihica: Real, Imaginar, Simbolic, el introduce termenul "lant semnificativ" si analizeaza conceptul Legii pe baza teoriei lui CLS (Legea fiind Legea Semnificantului).
miercuri, 9 decembrie 2009
miercuri, 4 noiembrie 2009
Timp şi spaţiu în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”
Cules de Petre Ispirescu şi publicat în „Basmele românilor” (1872), basmul cel mai trist al copilăriei fiecăruia dintre noi ar putea fi, cred, optim receptat dacă l-am citi cu ochii copiilor care am fost.
Cum întoarcerile în timp îşi au preţul lor şi niciodată nu sunt reale, rămâne posibilitatea interpretării acestui text printr-o inocenţă doar aproximativă, după ce am aflat că tema centrală ar fi „timpul paradoxal”, adică timpul în dimensiunile sale obiectivă şi subiectivă, că nu ar exista o schemă asemănătoare în folclorul altor popoare, dar că motivul trecerii paradoxale a timpului ar fi destul de frecvent în creaţiile literare populare din acest continent, că, în sfârşit, motivul plângerii copilului nenăscut, în pântecele mamei, îşi are în acest basm singura ilustrare în literatura lumii, iar motivul tărâmului Tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte ar fi o viziune edenică (Ruxandra Niculescu, în prefaţa la antologia „Omul de piatră. Basmele călătoriilor în timp”, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976).
Un loc comun este aprecierea simplistă de poveste „fără happy end”. Tristeţile copilăriei cititorilor acestui basm nu au însă nimic a face cu finalul nefericit, ci, poate, mai degrabă cu plânsul în calitate de condiţie a naşterii, prevestire a unui destin dominat de Eşec.
Obişnuiţi cu basme construite pe formule de succes, e la îndemână să concluzionăm grăbiţi că lipsa acestor formule justifică eticheta de poveste cu final nefericit.
De fapt, suntem în faţa unei poveşti terminate, ceea ce frustrează imaginaţia noastră e tocmai închiderea oricărei posibilităţi de a continua cumva ţesătura de motive şi momente. Personajul principal îşi consumă potenţialul sub ochii noştri, într-un ritm demn de semantica în care se înscrie. Nimic nu se mai poate adăuga, nimic nu poate fi reconsiderat. Făt-Frumos nu mai „trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi”, ci moare sub ochii noştri.
Nu el e nefericitul, nefericiţi sunt cititorii care îl însoţesc până într-un final care nu lasă loc de comentarii.
Singurul comentariu posibil ar fi unul al receptării subiective a acestei poveşti.
Să îl însoţim pe acest personaj, să ne deschidem poveştii lui, nu ca prima oară, dar cu cât de multă prospeţime ne stă în putere. Reperele de analiză rămân reprezentarea şi trăirea timpului şi a spaţiului.
Întâmpinaţi de puricele potcovit cu nouăzeci şi nouă de oca la un picior, zâmbim trucului larg utilizat pentru a ne trage de mânecă la graniţa între realitatea lecturii şi imaginarul poveştii. La fel, când nu ni se prezintă locul acţiunii celei de început (pentru că ar putea fi oricare, de vreme ce e imaginar).
Ne aşteptăm şi la alte formule, şi bine facem, căci, pe mai multe paliere, povestea poate fi redusă la câteva astfel de scheme, realizate prin motive şi ele destul de întâlnite, în majoritate. Împăraţii fără moştenitori (ameninţare latentă a pierderii definitive a vieţii, în imposibilitate de a supravieţui prin urmaşi), căutarea sfătuitorilor, obstacolele impuse de destin feţelor înalte (începerea cu căutatul „la stele”, deşi soluţia era deţinută de un unchiaş dintr-un sat aflat „undeva aproape”, refuzul unchiaşului de a se deplasa la curte, obligarea cuplului să parcurgă această distanţă, premoniţia unchiaşului cu privire la odrasla de care nu se vor bucura), administrarea leacului miraculos (ca o forţare a destinului), sarcina împărătesei... până aici părem a ne afla în tipare. Plânsul copilului nenăscut în uterul matern, tocmai înainte de naştere, aduce o precizare a unui spaţiu care va conta în întreaga povestire, prin încărcătura sa simbolică. Nu este locul referirilor la ambivalenţa simbolică a matricei generative, doar punctăm legătura specială între ea şi nou-născutul care nu se ceruse nici înlăuntrul, nu se voia nici în afara acestui spaţiu. Promisiunea împăratului, ademenirea copilului la viaţă (pentru că opţiunea lui însemna de fapt nici viaţă, nici moarte), e o scenă de seducţie, o prezentare a unui miraj de natură să liniştească: iluzia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte şi rostul ei de a calma, de a compensa trauma venirii la viaţă.
Urmează din nou tiparele: arderea etapelor în evoluţia vlăstarului nobil, ajungerea sa la vârsta începutului adolescenţei, trăirea crizei identităţii şi trezirea forţei motivante a drumului iniţiatic („sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut”), interdicţia părăsirii spaţiului familiar, pregătirea prin fructificarea tradiţiei (calul, armele, hainele tatălui, la recuperarea cărora lucrează cu sârg), planificarea plecării în trei zile (rămânem în schemele gândirii tradiţionale), purcederea la drum cu ajutoare din prezent, dar şi renunţarea la ele în marginea spaţiului familiar / familial, orientarea spre răsărit (asimilabilă unei introversii, mai degrabă decât unei expansiuni), câmpia cu oase de oameni şi Gheonoaia ca prim obstacol, câmpul pe o parte pârlit şi pe alta pârlit şi Scorpia ca al doilea obstacol, câmpul cu flori şi cu primăvară, prevestitor de grozăvie (liniştea dinaintea furtunii, am zice), pădurea cu jivine înspăimântătoare împrejmuind, ca un al treilea obstacol, palatul unde, în sfârşit, avea să fie de găsit Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Care e strategia de abordare a dificultăţilor pe care o utilizează tânărul erou? În mod repetat, acesta nu alege confruntarea cu opreliştile (deci cu propriile limite), ci, prin forţa ajutorului său năzdrăvan, „trece pe deasupra” primejdiilor. Acest trecut „pe deasupra” semnifică taman ceea ce spune că semnifică. Iar iniţierea „pe deasupra” greutăţilor e o pseudoiniţiere. Dar să nu ne grăbim.
Rămânem lângă eroul care nu e în stare să îmblânzească niciun animal (ratându-şi astfel şansa spiritualizării forţei instinctuale, vitale), sarcină pe care i-o achită prima dintre cele trei femei de la palat (doamna casei), odată cu afirmaţia seacă despre fructul dorinţelor sale: „aici este”. Cum se modifică pentru feciorul de împărat viaţa, după atingerea scopului călătoriei? Se însoţeşte cu una din ele (cea mai mică) şi primeşte, în ziua nunţii, învoire să se plimbe primprejur, cu condiţia respectării interdicţiei de a se avânta în Valea Plângerii (topos arătând influenţe biblice precreştine, dar suportate, probabil, pe filieră creştină de cultura populară). Interdicţie pe care aparent din pasiune vânătorească o încalcă, faptă ce atrage după sine sancţiuni de ordin subiectiv, şi anume o anume autoreflexivitate ce permite trăirea dorului de casă şi de părinţi – forţa arhetipală a acestor reprezentări anunţă precipitarea unei soluţii găsite de destinul personajului la căutările sale.
Atenţionările tinerelor femei cu privire la urmarea cursului firesc al vieţii în cazul lumii părăsite de el în uitare nu sunt suficiente, de aceea pleacă înapoi.
Atenţionările tinerelor femei cu privire la urmarea cursului firesc al vieţii în cazul lumii părăsite de el în uitare nu sunt suficiente, de aceea pleacă înapoi.
Pe drum vechile locuri de încercare a puterilor i se arată înlocuite de oraşe, personajele cu care îşi construise drumul, născociri...nu e atent şi nu observă că, în timp ce reacţia celorlalţi e râsul, el îmbătrâneşte.
Ajunge acasă, unde găseşte doar ruinele (mărci ale unui spaţiu cu funcţii epuizate) şi buruienile (semn al haosului, al dezordinii, al lipsei actului creator uman). Coboară în pivniţă (compensare salvatoare a hoinărelii „pe deasupra” lucrurilor importante) şi îşi găseşte în sfârşit vindecarea... de iluzie. În palma pe care i-o trage Moartea.
E o poveste despre viaţă şi despre moarte, despre timp şi netimp, despre pseudoiubiri, despre început şi sfârşit. Despre iluzii.
Timpul nu e reprezentat în cadrele tradiţionale pe tot parcursul epic. Spaţiul, nici el.
Aceste două coordonate sunt trăite de personaj în plan subiectiv, iniţial captiv într-o lume a dorinţei, unde durata personală nu se armonizează cu durata împărtăşită de ceilalţi, pentru ca în final el să se elibereze şi să ia contact cu realitatea tămăduitoare, fie şi sub forma sfârşitului.
Despre mitul tinereţii veşnice şi al nemuririi s-au scris pagini întregi, am optat aici pentru un exerciţiu de lectură pur şi simplu.
joi, 22 octombrie 2009
hable con ella
saptamana financiara mi a facut o bucurie: la doar 8 ron am gasit azi pe un dvd "hable con ella". nu l vazusem. al doilea film de almodovar, deci, pentru mine.
de data asta, kiar mi a placut filmul. povestea, mai ales.
o poveste despre neputinta de a vorbi cand nu crezi in ce vorbesti. despre tragedia de a nu ti ramane decat tacerea in fata suferintei proprii si a celui de langa tine. despre pretul suspendarii si al neclarificarii unor situatii. despre inutilitatea regretului de a nu fi disponibil nici tie nici celuilalt. despre intarzieri care costa.
despre moartea in lipsa comunicarii.
dar si despre cuvantul care tine in viata.
despre limita fina intre dragoste si nebunie. despre nebunie. despre pasiunile care ucid si trezesc la viata.
despre puterea unui zambet, a unei priviri, a unui gest, a unui cuvant. a unei lacrimi.
despre sensibilitate.
despre prietenie.
despre luciditatea care si cere pretul - suferinta, dar care si arata si darurile - un plus de libertate, de spatiu mental, de deschidere.
despre feminitate si masculinitate, despre sanatate si boala, despre viata si moarte.
despre dorinta.
un film frumos.
de data asta, kiar mi a placut filmul. povestea, mai ales.
o poveste despre neputinta de a vorbi cand nu crezi in ce vorbesti. despre tragedia de a nu ti ramane decat tacerea in fata suferintei proprii si a celui de langa tine. despre pretul suspendarii si al neclarificarii unor situatii. despre inutilitatea regretului de a nu fi disponibil nici tie nici celuilalt. despre intarzieri care costa.
despre moartea in lipsa comunicarii.
dar si despre cuvantul care tine in viata.
despre limita fina intre dragoste si nebunie. despre nebunie. despre pasiunile care ucid si trezesc la viata.
despre puterea unui zambet, a unei priviri, a unui gest, a unui cuvant. a unei lacrimi.
despre sensibilitate.
despre prietenie.
despre luciditatea care si cere pretul - suferinta, dar care si arata si darurile - un plus de libertate, de spatiu mental, de deschidere.
despre feminitate si masculinitate, despre sanatate si boala, despre viata si moarte.
despre dorinta.
un film frumos.
sâmbătă, 26 septembrie 2009
los abrazos rotos
primul film de almodovar pe care l am vizionat.
prezentat ca thriller-drama (drama am vazut o... thrillerul insa nu - sau poate thriller a ajuns sa insemne altceva pentru mine: sa ma gandesc la o colaborare cu un scenarist de profil? un zambet, va rog!).
din nou dezamagita: nu mi dau seama de care dintre dimensiunile filmului.
stiu doar ca ma plictisisem.
pana la scena cu paginile de ziar (cronici proaste la un film - deducem - din pacate kiar prost fiindca nu filmul conceput de el ci cel realizat de un antitalent, rivalul lui, celalalt, cel care si a folosit damnarea ca arma) imprastiate de vant pe o plaja si cu ea incercand sa le opreasca: scena aceasta a reusit sa mi ridice o spranceana si sa mi recapteze atentia. n a mai contat cat era ceasul, ceea ce ma kinuia inainte de momentul respectiv. stiam ce astept - pana atunci nu ma intrigase prea mare lucru.
ma tem ca e inca loc de " povestea asta s ar fi putut spune si altfel".
episoade parazite? da.
replici pentru gagautzi, dezvaluind relatii intre personaje pe care oricum le intuiai sau care ar fi fost fecunde daca lasate nespuse? da, si din astea.
o eroare de traducere - pata de culoare: in loc de "parenteral" a iesit alta kestie. asta ca strategie de motivat vigilenta, poate. :)
si totusi, ceva salveaza filmul.
daca il iei ca poveste de dragoste, e slabut.
nu i suficient sa frangi imbratisari ca sa faci o diferenta intre ce se intampla pe ecran si ce ramane dincoace.
daca il iei insa ca poveste a unui artist, nu mai e deloc slabut.
cand arati zvarcolirile unei constiinte in efortul de a recupera o forma compromisa de un colaj antiarta al esecurilor acelei forme, da, izbutesti sa impresionezi. scena de incheiere e un maximum de sinestezie ce rezoneaza cu un maximum de traire.
arta ca salvare, arta ca alternativa. arta ca prelungire a unui timp taiat de realitate, arta ca destin al unei intalniri.
pacat insa ca nu pe latura aceasta s a fixat obiectivul in mod esential, daca tot a fost trecuta in plan secund povestea unei nefericite iubiri curmata brutal si nedrept.
prezentat ca thriller-drama (drama am vazut o... thrillerul insa nu - sau poate thriller a ajuns sa insemne altceva pentru mine: sa ma gandesc la o colaborare cu un scenarist de profil? un zambet, va rog!).
din nou dezamagita: nu mi dau seama de care dintre dimensiunile filmului.
stiu doar ca ma plictisisem.
pana la scena cu paginile de ziar (cronici proaste la un film - deducem - din pacate kiar prost fiindca nu filmul conceput de el ci cel realizat de un antitalent, rivalul lui, celalalt, cel care si a folosit damnarea ca arma) imprastiate de vant pe o plaja si cu ea incercand sa le opreasca: scena aceasta a reusit sa mi ridice o spranceana si sa mi recapteze atentia. n a mai contat cat era ceasul, ceea ce ma kinuia inainte de momentul respectiv. stiam ce astept - pana atunci nu ma intrigase prea mare lucru.
ma tem ca e inca loc de " povestea asta s ar fi putut spune si altfel".
episoade parazite? da.
replici pentru gagautzi, dezvaluind relatii intre personaje pe care oricum le intuiai sau care ar fi fost fecunde daca lasate nespuse? da, si din astea.
o eroare de traducere - pata de culoare: in loc de "parenteral" a iesit alta kestie. asta ca strategie de motivat vigilenta, poate. :)
si totusi, ceva salveaza filmul.
daca il iei ca poveste de dragoste, e slabut.
nu i suficient sa frangi imbratisari ca sa faci o diferenta intre ce se intampla pe ecran si ce ramane dincoace.
daca il iei insa ca poveste a unui artist, nu mai e deloc slabut.
cand arati zvarcolirile unei constiinte in efortul de a recupera o forma compromisa de un colaj antiarta al esecurilor acelei forme, da, izbutesti sa impresionezi. scena de incheiere e un maximum de sinestezie ce rezoneaza cu un maximum de traire.
arta ca salvare, arta ca alternativa. arta ca prelungire a unui timp taiat de realitate, arta ca destin al unei intalniri.
pacat insa ca nu pe latura aceasta s a fixat obiectivul in mod esential, daca tot a fost trecuta in plan secund povestea unei nefericite iubiri curmata brutal si nedrept.
luni, 21 septembrie 2009
Şi totuşi, prezentul...
...sau mai bine zis prezenţa.
dacă excursiile prin istorie sunt evadări din prezent, mai bine nu: fiindcă până la urmă realitatea se dovedeşte mai puternică decât orice iluzie, iar sarcini vitale de asumat sunt mai ales undeva în zona realului. nu limitat la "aici şi acum", dar nici în afara acestei dimensiuni.
dacă ne preocupăm de istoria cu i mare pentru a eluda hăţişurile istoriilor noastre personale cu i mic, rezultatul va fi negreşit sentimentul strivirii sub forţa implacabilă a consecinţelor unor alegeri cărora nu le-am acordat suficientă atenţie. când nu suntem prezenţi în propria viaţă ignorăm pericole ce vizează întreg edificiul personalităţii, nu doar o faţetă sau alta ale acesteia.
dacă excursiile prin istorie sunt evadări din prezent, mai bine nu: fiindcă până la urmă realitatea se dovedeşte mai puternică decât orice iluzie, iar sarcini vitale de asumat sunt mai ales undeva în zona realului. nu limitat la "aici şi acum", dar nici în afara acestei dimensiuni.
dacă ne preocupăm de istoria cu i mare pentru a eluda hăţişurile istoriilor noastre personale cu i mic, rezultatul va fi negreşit sentimentul strivirii sub forţa implacabilă a consecinţelor unor alegeri cărora nu le-am acordat suficientă atenţie. când nu suntem prezenţi în propria viaţă ignorăm pericole ce vizează întreg edificiul personalităţii, nu doar o faţetă sau alta ale acesteia.
Rasfoind istorii
Ne-am obişnuit să asistăm cu lehamite la perindarea pe scena politică a unor inşi de toate culorile posibile, dedicaţi cu toţii însă unuia şi aceluiaşi scop: căpătuiala proprie, pe baza accesului privilegiat la resurse interne şi comunitare. Nu am putea crede că cineva în ţara asta şi-a pus vreodată la modul serios problema intereselor de stat.
Istoria ne convinge că nu am fost (din)totdeauna aşa. Au existat şi oameni de stat, ei au luat decizii cântărindu-le consecinţele pe termen mediu şi lung, calculând raporturi cost-beneficiu, evaluând riscuri, anticipând, planificând şi ajustând, într-un cuvânt având o viziune, o concepţie, un program cu bătaie lungă.
Corectitudinea unor astfel de programe e o altă temă şi ea se apreciază cu calm, raportându-le de fiecare dată la contextul social, economic, politic, cultural.
Timpul face mai clare erorile şi banalizează cuceriri plătite cu sânge, transformându-le în stări de fapt, normale pentru contemporani, dar cu câtă jertfă atinse...
În evaluarea alegerilor personalităţilor istorice din trecut, determinantă e renunţarea la orice pasiune în afara celei pentru cunoaşterea adevărului. Ceea ce presupune studiu, documentare, efort analitic, capacitate de sinteză, spirit critic, o bună prietenie cu logica rafinată, în stare să cuprindă fenomenele fără să le reducă dimensiunile, dar şi cu bisturiul demarcaţiilor fine.
Chiar dacă nespecialişti, vizitarea urmelor mnezice ale umanităţii, aşa cum sunt ele conservate de istoriile scrise sau de colecţiile muzeale, nu se poate să nu lase şi în sufletul nostru vreo ... urmă. Condiţionat de apetenţa pentru valorificarea experienţei colective, de receptivitate şi de tot soiul de alţi factori. Aşa încât...un domeniu aparent arid cum este cel al înregistrărilor trecerii timpului poate deveni, măcar din când în când, prietenos. Pentru amatori - în sensul etimologic al cuvântului.
Istoria ne convinge că nu am fost (din)totdeauna aşa. Au existat şi oameni de stat, ei au luat decizii cântărindu-le consecinţele pe termen mediu şi lung, calculând raporturi cost-beneficiu, evaluând riscuri, anticipând, planificând şi ajustând, într-un cuvânt având o viziune, o concepţie, un program cu bătaie lungă.
Corectitudinea unor astfel de programe e o altă temă şi ea se apreciază cu calm, raportându-le de fiecare dată la contextul social, economic, politic, cultural.
Timpul face mai clare erorile şi banalizează cuceriri plătite cu sânge, transformându-le în stări de fapt, normale pentru contemporani, dar cu câtă jertfă atinse...
În evaluarea alegerilor personalităţilor istorice din trecut, determinantă e renunţarea la orice pasiune în afara celei pentru cunoaşterea adevărului. Ceea ce presupune studiu, documentare, efort analitic, capacitate de sinteză, spirit critic, o bună prietenie cu logica rafinată, în stare să cuprindă fenomenele fără să le reducă dimensiunile, dar şi cu bisturiul demarcaţiilor fine.
Chiar dacă nespecialişti, vizitarea urmelor mnezice ale umanităţii, aşa cum sunt ele conservate de istoriile scrise sau de colecţiile muzeale, nu se poate să nu lase şi în sufletul nostru vreo ... urmă. Condiţionat de apetenţa pentru valorificarea experienţei colective, de receptivitate şi de tot soiul de alţi factori. Aşa încât...un domeniu aparent arid cum este cel al înregistrărilor trecerii timpului poate deveni, măcar din când în când, prietenos. Pentru amatori - în sensul etimologic al cuvântului.
marți, 11 august 2009
tot in timpul liber ... m a atins un fluture
„4. Mi s-a povestit despre un fluture adormit pe o floare
şi despre mâna care a tăiat floarea
pe care dormea fluturele;
mi s-a povestit că mâna a purtat ore întregi
floarea cu fluturele adormit
şi că fluturele a dormit mai departe, ore întregi.
Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică.”
(Gellu Naum, „Ligia”, în Caietele Fundaţiei Gellu Naum – Athanor - , vol.1/2004)
După „cuvântul înainte” la vol.nr.1/2004 al caietelor Athanor, Iulian Tănase ne dă câteva date despre poemul „Ligia”, alcătuit din opt poeme”: e scris în noaptea de 10 martie 1958, dedicat Lyggiei, iar manuscrisul e dăruit prietenei Ica, pe care G.N. o roagă să i-l culeagă. Fragmentul selectat e poemul nr.4. (p.10). Prin grija editorilor, ni se oferă şi indicaţiile care au însoţit rugămintea adresată de poet Icăi: „Tehnic:spaţiu între poeme; rândurile cât mai de la capăt, ca să încapă, pe cât posibil, rândul întreg”(p.12). Manuscrisul reprodus în facsimil permite să sesizăm încă o notă tehnică: „Dragă Ica, aici [după rândul 6, n.m.], după ce laşi un rând liber, scrii ultimul rând: Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică”. Aparent amănunte ce ar putea interesa doar bucătăria actului editorial, aceste recomandări tehnice capătă relevanţă pentru că se convertesc în elemente intrinseci textului, exploatând posibilităţile aşezării în pagină vizavi de registrul stilistic propriu textului.
Sesizăm anticipatorii „poem”, „Gellu Naum”, „Ligia”, „1958”, „Athanor”.
Poemul nr.4 ne e şi ghid de lectură, pentru că îşi conţine cheia şi oferă o cale de salvare de sub tirania conceptelor operaţionale ale stilisticii, concepte situate undeva între lingvistică şi teoria literaturii.
Prin ultimul lui vers, poemul 4 poate fi abordat ca eşantion de „critică poetică”: „defectul limbajului” (Mallarme, Saussure) este „răscumpărat” (Mallarme, apud G.Genette) într-un act poetic şi totodată poietic: poezia „corectează acest defect, îl compensează, îl recompensează (exploatându-l); îl împlineşte, îl suprimă şi îl exaltă: îl desăvârşeşte. Departe de a se abate de la limbaj, ea se stabileşte şi se desăvârşeşte în chiar defectul său. În chiar acel defect care îl constituie”.
Despre ce defect e vorba? Despre caracterul nemotivat al semnului lingvistic, despre arbitrariul oricărui semn lingvistic.
Ce încearcă poezia să facă? Să recupereze ceva din motivarea iniţială a semnelor, a cuvintelor. Adică să suprime distanţa între cuvânt şi „necuvânt”, potenţând-o la maximum.
Sună a C.L.Strauss...în căutarea "mitului nr.1".
G.Genette explică esenţa „motivaţiei poetice”: „atitudinea de lectură pe care poemul reuşeşte (sau, mai adeseori, nu reuşeşte) să o impună cititorului, atitudine motivantă care, dincolo sau dincoace de toate atributele prozodice sau semantice, acordă întregului discurs sau numai unei părţi din el acea prezenţă intranzitivă şi acea existenţă absolută pe care Eluard o numeşte evidenţă poetică. [...]Limbajul poetic îşi revelează astfel adevărata sa structură, o stare, un grad de prezenţă şi de intensitate la care poate fi ridicat orice enunţ, cu condiţia ca în jurul lui să se stabilească acea margine de tăcere (P.Eluard)care să-l izoleze în mijlocul (,şi nu în afara) vorbirii cotidiene”.
Limbajul poetic devine „starea poetică a limbajului”, „limbajul în stare de vis”, iar dacă proza, „vorbirea disjunctă”, e „deviere”, poezia e „antiproză” şi „reducere a devierii”: „deviere de la deviere”, „negare, refuz, uitare, ştergere a devierii, a acelei devieri care face limbajul, iluzie, vis, utopie”.
Roland Barthes numea Literatura „Utopie a Limbajului”.
Poemul 4 vorbeşte numai aparent despre „rubrica ştiinţifică” şi despre „poem”. A aplica dihotomiile lui Solomon Marcus cu privire la limbajul ştiinţific şi cel poetic ar fi neproductiv.
Poemul nu dezvoltă vreo tensiune între chei de lectură oferite de cunoaşterea ştiinţifică şi chei de lectură oferite de cea artistică.
E un eşantion de stil suprarealist, poetic, stil Gellu Naum.
E un poem în care fluturele, floarea, mâna, somnul, tăierea florii, purtatul fluturelui pe floare nu se vor interpretate. E un poem ce transmite o stare.
Un poem de dragoste, scris de poet pentru iubita lui, aşa cum am fost deja avertizaţi.
Suntem invitaţi la o lectură poetică a unui „protocol de cercetare ştiinţifică”, realizat cu mijloacele observaţiei şi ale experimentului...nu e aceasta „starea de Martor”?
Cine e Martorul? E trecut sub tăcere, în dosul impersonalului „mi s-a povestit”.
Aparent impersonal, pentru că în spaţiul tăcerii Poetului a vorbit, mi se pare, Musa.
Prin reproducerea în vorbire indirectă a destăinuirilor Musei, G.N. deschide şi închide sensuri, descoperă şi ascunde. Putem să citim rubrica ştiinţifică înaripaţi de curiozitatea, interesul şi imaginaţia de tip ştiinţific. Sau putem intra în interiorul textului, îl putem lăsa să devină o lume, ne putem deschide lui pe măsură ce-l lăsăm să se deschidă într-un spaţiu al libertăţii de receptare.
Descoperim la nivelul fonetic nu suprapunerea cu nivelul limbii literare, ci repetiţia de sunete (căci de cuvinte) cu efect hipnotic, de sugestie. La nivel grafic, nu corespondenţa perfectă sunet-literă, ci ordonarea grafemelor ca text literar, după rigori ale poeziei: cu pauze între versuri altele decât cele dictate de gramatică, şi de aceea creând o sintaxă proprie ce e suportul unei semantici proprii. „Dimensiunea sintactică a textului lingvistic generează dimensiunea semantică a textului, devenit literar, construind astfel referentul, care nu mai preexistă textului, prin urmare” (D.Irimia). Aşadar, inutil să căutăm în afara poemului „referentul” care e de găsit numai în el însuşi.
Dacă lectura poemului 4 reuşeşte să fie o situare în sfera mântuitoare a cuvintelor depinde numai de disponibilitatea noastră de a citi. E şi aceasta o marcă G.N.
şi despre mâna care a tăiat floarea
pe care dormea fluturele;
mi s-a povestit că mâna a purtat ore întregi
floarea cu fluturele adormit
şi că fluturele a dormit mai departe, ore întregi.
Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică.”
(Gellu Naum, „Ligia”, în Caietele Fundaţiei Gellu Naum – Athanor - , vol.1/2004)
După „cuvântul înainte” la vol.nr.1/2004 al caietelor Athanor, Iulian Tănase ne dă câteva date despre poemul „Ligia”, alcătuit din opt poeme”: e scris în noaptea de 10 martie 1958, dedicat Lyggiei, iar manuscrisul e dăruit prietenei Ica, pe care G.N. o roagă să i-l culeagă. Fragmentul selectat e poemul nr.4. (p.10). Prin grija editorilor, ni se oferă şi indicaţiile care au însoţit rugămintea adresată de poet Icăi: „Tehnic:spaţiu între poeme; rândurile cât mai de la capăt, ca să încapă, pe cât posibil, rândul întreg”(p.12). Manuscrisul reprodus în facsimil permite să sesizăm încă o notă tehnică: „Dragă Ica, aici [după rândul 6, n.m.], după ce laşi un rând liber, scrii ultimul rând: Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică”. Aparent amănunte ce ar putea interesa doar bucătăria actului editorial, aceste recomandări tehnice capătă relevanţă pentru că se convertesc în elemente intrinseci textului, exploatând posibilităţile aşezării în pagină vizavi de registrul stilistic propriu textului.
Sesizăm anticipatorii „poem”, „Gellu Naum”, „Ligia”, „1958”, „Athanor”.
Poemul nr.4 ne e şi ghid de lectură, pentru că îşi conţine cheia şi oferă o cale de salvare de sub tirania conceptelor operaţionale ale stilisticii, concepte situate undeva între lingvistică şi teoria literaturii.
Prin ultimul lui vers, poemul 4 poate fi abordat ca eşantion de „critică poetică”: „defectul limbajului” (Mallarme, Saussure) este „răscumpărat” (Mallarme, apud G.Genette) într-un act poetic şi totodată poietic: poezia „corectează acest defect, îl compensează, îl recompensează (exploatându-l); îl împlineşte, îl suprimă şi îl exaltă: îl desăvârşeşte. Departe de a se abate de la limbaj, ea se stabileşte şi se desăvârşeşte în chiar defectul său. În chiar acel defect care îl constituie”.
Despre ce defect e vorba? Despre caracterul nemotivat al semnului lingvistic, despre arbitrariul oricărui semn lingvistic.
Ce încearcă poezia să facă? Să recupereze ceva din motivarea iniţială a semnelor, a cuvintelor. Adică să suprime distanţa între cuvânt şi „necuvânt”, potenţând-o la maximum.
Sună a C.L.Strauss...în căutarea "mitului nr.1".
G.Genette explică esenţa „motivaţiei poetice”: „atitudinea de lectură pe care poemul reuşeşte (sau, mai adeseori, nu reuşeşte) să o impună cititorului, atitudine motivantă care, dincolo sau dincoace de toate atributele prozodice sau semantice, acordă întregului discurs sau numai unei părţi din el acea prezenţă intranzitivă şi acea existenţă absolută pe care Eluard o numeşte evidenţă poetică. [...]Limbajul poetic îşi revelează astfel adevărata sa structură, o stare, un grad de prezenţă şi de intensitate la care poate fi ridicat orice enunţ, cu condiţia ca în jurul lui să se stabilească acea margine de tăcere (P.Eluard)care să-l izoleze în mijlocul (,şi nu în afara) vorbirii cotidiene”.
Limbajul poetic devine „starea poetică a limbajului”, „limbajul în stare de vis”, iar dacă proza, „vorbirea disjunctă”, e „deviere”, poezia e „antiproză” şi „reducere a devierii”: „deviere de la deviere”, „negare, refuz, uitare, ştergere a devierii, a acelei devieri care face limbajul, iluzie, vis, utopie”.
Roland Barthes numea Literatura „Utopie a Limbajului”.
Poemul 4 vorbeşte numai aparent despre „rubrica ştiinţifică” şi despre „poem”. A aplica dihotomiile lui Solomon Marcus cu privire la limbajul ştiinţific şi cel poetic ar fi neproductiv.
Poemul nu dezvoltă vreo tensiune între chei de lectură oferite de cunoaşterea ştiinţifică şi chei de lectură oferite de cea artistică.
E un eşantion de stil suprarealist, poetic, stil Gellu Naum.
E un poem în care fluturele, floarea, mâna, somnul, tăierea florii, purtatul fluturelui pe floare nu se vor interpretate. E un poem ce transmite o stare.
Un poem de dragoste, scris de poet pentru iubita lui, aşa cum am fost deja avertizaţi.
Suntem invitaţi la o lectură poetică a unui „protocol de cercetare ştiinţifică”, realizat cu mijloacele observaţiei şi ale experimentului...nu e aceasta „starea de Martor”?
Cine e Martorul? E trecut sub tăcere, în dosul impersonalului „mi s-a povestit”.
Aparent impersonal, pentru că în spaţiul tăcerii Poetului a vorbit, mi se pare, Musa.
Prin reproducerea în vorbire indirectă a destăinuirilor Musei, G.N. deschide şi închide sensuri, descoperă şi ascunde. Putem să citim rubrica ştiinţifică înaripaţi de curiozitatea, interesul şi imaginaţia de tip ştiinţific. Sau putem intra în interiorul textului, îl putem lăsa să devină o lume, ne putem deschide lui pe măsură ce-l lăsăm să se deschidă într-un spaţiu al libertăţii de receptare.
Descoperim la nivelul fonetic nu suprapunerea cu nivelul limbii literare, ci repetiţia de sunete (căci de cuvinte) cu efect hipnotic, de sugestie. La nivel grafic, nu corespondenţa perfectă sunet-literă, ci ordonarea grafemelor ca text literar, după rigori ale poeziei: cu pauze între versuri altele decât cele dictate de gramatică, şi de aceea creând o sintaxă proprie ce e suportul unei semantici proprii. „Dimensiunea sintactică a textului lingvistic generează dimensiunea semantică a textului, devenit literar, construind astfel referentul, care nu mai preexistă textului, prin urmare” (D.Irimia). Aşadar, inutil să căutăm în afara poemului „referentul” care e de găsit numai în el însuşi.
Dacă lectura poemului 4 reuşeşte să fie o situare în sfera mântuitoare a cuvintelor depinde numai de disponibilitatea noastră de a citi. E şi aceasta o marcă G.N.
in atata timp liber, mi am amintit o carte, un autor...
...şi impresiile "la cald" produse de exerciţiul lecturii, aplicat pe textul respectiv, şi de discuţii în marginea ideilor, la care am asistat cândva. Demult.
Era undeva într-o sală de la Litere.
Puţine sunt ofertele publice care seduc măcar ca flash-urile din fumul gros al unui club nocturn unde larma, umbrele, tutunul, alcoolul, prezenţa unui Celălalt (fie el dintotdeauna sau genul hic et nunc, distincţie undeva inoperantă) şi, dacă mai e loc, ceva idei îţi dau impresia unui mozaic care să „ţină”...în chiar dinamica sa.
O discuţie purtată cu o anume ţinută, la care participi sau doar asişti, e un fel de gratificare a aceleiaşi nevoi, de Real, poate.
Centrul de cercetare „Tudor Vianu” al Universităţii din Bucureşti a organizat, într-o seară, demult, un „atelier” în marginea cărţii „Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public” de Sorin Antohi (Polirom, 2007). Au participat autorul, Mircea Martin (moderator al discuţiilor), Dan C. Mihăilescu, Paul Cornea, Paul Cernat, Magda Răduţă ...şi alte câteva nume. S-a vorbit despre asta la momentul respectiv.
Accesul era liber şi pentru studenţi, masteranzi, doctoranzi, aşa că s-a decupat spontan un eşantion dintr-un public posibil, pierdut prin faldurile spiritului de conturat: au fost prezenţi intelectuali, tineri mai mult sau mai puţin studioşi sau minţi pur şi simplu curioase, dacă situarea sub semnul curiozităţii nu implică neapărat o volatilitate a ideilor, o imprecizie a traseelor cognitive sau o uşurătate definitivă şi refractară oricărei forme de fixare.
Mărturisesc că înaintea dezbaterilor de atunci tot ce ştiam despre Sorin Antohi era, dincolo de ce se putea găsi la distanţă de un google, că a scris Utopica, o carte din biblioteca mea (am achiziţionat-o, îmi amintesc cu nostalgie, în liceu, prin anii nouăzeci şi ceva, din orăşelul meu, de la o librărie de cartier improvizată la parterul unui bloc situat peste drum de mine - nu citisem decât fragmente).
Aglomerarea de autoreferinţe de mai sus nu e întâmplătoare: condiţionat de bagajul meu cultural şi de posibilităţile mele de reflecţie stabilisem un raport cu cartea în discuţie, îmi clarific acest raport aici.
La dialogurile susţinute am asistat cu un sentiment pe care lectura cărţii-pretext l-a transformat în intuiţie: o intuiţie a tragicului. Nu intenţionez a azvârli petarde lacrimogene, dar povestea autorului şi a cărţii sale mi-a fost imposibil de citit în altă cheie.
O tragedie contemporană mi s-a părut biobibliografia ce a făcut posibilă lucrarea (cu discuţia ei). Dar nu numai. O tragedie a unuia care, dacă nu „predica în pustiu”, atunci „vorbea la pereţi”.
Complexitatea informaţională, statura intelectuală a unui autor exprimat parcă el de ideile care îi dădeau formă, tonul în acelaşi timp golit de orice naivitate protectoare, dar nesufocat în pesimism mizantrop, te transporta într-o lume în care lucrurile păreau deodată prea mari. Un efect de optică.
Pasiunea de a podi distanţe culturale era de găsit în tenacitatea unui discurs care, chiar în contextul scepticismului autorului cu privire la eficacitatea transmiterii de conţinuturi, te forţa să subliniezi, să colorezi pasaje, să iei notiţe, să cauţi cuvinte în dicţionar, să nu te mai împiedici de primele referinţe de prin recycle bin-uri, să-ţi notezi fie şi pe ultimele file ale cărţii pagini la care ai de revenit, sau nume de autori care cândva ţi-au spus şi ţie ceva, ori nume cu care abia faci cunoştinţă.
E drept, nivelul prim de accesibilitate al operei în discuţie e, pentru o minte doar curioasă şi pe alocuri studioasă, unul ce mai degrabă fragmentează decât sintetizează. Nu mai putem citi inocent, şi unele cărţi ne umilesc iluziile că n-ar fi aşa.
De altfel, Dan C. Mihăilescu şi-a exprimat, în colocviul amintit, regretul să constate că Sorin Antohi „nu are comentatori”, pentru că propune subiecte „monstruoase, străine de jurnalismul de la noi”.În această carte-„eveniment”, cum a numit-o atunci Paul Cernat.
Omul Sorin Antohi şi-a găsit destui comentatori, poate cu ce scrie e mai greu...
N-avem decât să alegem între a percepe, a înţelege sau a judeca modul cum a înţeles să-şi trăiască activarea unui complex despre care cu generozitate vorbeşte în cărţi la persoana a treia plural, referindu-se la „intelectuali” : complexul autoritate-putere.
În fond, un intelectual n-ar putea alege defense mai bune decât intelectualizarea...când aceste defense au şi o valoare, fac o diferenţă: se cheamă operă.
Sunt curioasă, azi, dacă peste timp Antohi va rămâne un nume legat de o construcţie de idei sau de o tentativă deconstrucţionistă eşuată, tentativă plecând de la argumente, vai, reale, dar care nu au forţa să distrugă conţinuturi cu mult deasupra (timpului) aruncătorilor cu pietre profesionişti.
De ce mi-am amintit azi de Antohi şi de impresiile de atunci? De ce am pus din nou mâna pe carte? Bergenbier...vorba reclamei.
Era undeva într-o sală de la Litere.
Puţine sunt ofertele publice care seduc măcar ca flash-urile din fumul gros al unui club nocturn unde larma, umbrele, tutunul, alcoolul, prezenţa unui Celălalt (fie el dintotdeauna sau genul hic et nunc, distincţie undeva inoperantă) şi, dacă mai e loc, ceva idei îţi dau impresia unui mozaic care să „ţină”...în chiar dinamica sa.
O discuţie purtată cu o anume ţinută, la care participi sau doar asişti, e un fel de gratificare a aceleiaşi nevoi, de Real, poate.
Centrul de cercetare „Tudor Vianu” al Universităţii din Bucureşti a organizat, într-o seară, demult, un „atelier” în marginea cărţii „Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public” de Sorin Antohi (Polirom, 2007). Au participat autorul, Mircea Martin (moderator al discuţiilor), Dan C. Mihăilescu, Paul Cornea, Paul Cernat, Magda Răduţă ...şi alte câteva nume. S-a vorbit despre asta la momentul respectiv.
Accesul era liber şi pentru studenţi, masteranzi, doctoranzi, aşa că s-a decupat spontan un eşantion dintr-un public posibil, pierdut prin faldurile spiritului de conturat: au fost prezenţi intelectuali, tineri mai mult sau mai puţin studioşi sau minţi pur şi simplu curioase, dacă situarea sub semnul curiozităţii nu implică neapărat o volatilitate a ideilor, o imprecizie a traseelor cognitive sau o uşurătate definitivă şi refractară oricărei forme de fixare.
Mărturisesc că înaintea dezbaterilor de atunci tot ce ştiam despre Sorin Antohi era, dincolo de ce se putea găsi la distanţă de un google, că a scris Utopica, o carte din biblioteca mea (am achiziţionat-o, îmi amintesc cu nostalgie, în liceu, prin anii nouăzeci şi ceva, din orăşelul meu, de la o librărie de cartier improvizată la parterul unui bloc situat peste drum de mine - nu citisem decât fragmente).
Aglomerarea de autoreferinţe de mai sus nu e întâmplătoare: condiţionat de bagajul meu cultural şi de posibilităţile mele de reflecţie stabilisem un raport cu cartea în discuţie, îmi clarific acest raport aici.
La dialogurile susţinute am asistat cu un sentiment pe care lectura cărţii-pretext l-a transformat în intuiţie: o intuiţie a tragicului. Nu intenţionez a azvârli petarde lacrimogene, dar povestea autorului şi a cărţii sale mi-a fost imposibil de citit în altă cheie.
O tragedie contemporană mi s-a părut biobibliografia ce a făcut posibilă lucrarea (cu discuţia ei). Dar nu numai. O tragedie a unuia care, dacă nu „predica în pustiu”, atunci „vorbea la pereţi”.
Complexitatea informaţională, statura intelectuală a unui autor exprimat parcă el de ideile care îi dădeau formă, tonul în acelaşi timp golit de orice naivitate protectoare, dar nesufocat în pesimism mizantrop, te transporta într-o lume în care lucrurile păreau deodată prea mari. Un efect de optică.
Pasiunea de a podi distanţe culturale era de găsit în tenacitatea unui discurs care, chiar în contextul scepticismului autorului cu privire la eficacitatea transmiterii de conţinuturi, te forţa să subliniezi, să colorezi pasaje, să iei notiţe, să cauţi cuvinte în dicţionar, să nu te mai împiedici de primele referinţe de prin recycle bin-uri, să-ţi notezi fie şi pe ultimele file ale cărţii pagini la care ai de revenit, sau nume de autori care cândva ţi-au spus şi ţie ceva, ori nume cu care abia faci cunoştinţă.
E drept, nivelul prim de accesibilitate al operei în discuţie e, pentru o minte doar curioasă şi pe alocuri studioasă, unul ce mai degrabă fragmentează decât sintetizează. Nu mai putem citi inocent, şi unele cărţi ne umilesc iluziile că n-ar fi aşa.
De altfel, Dan C. Mihăilescu şi-a exprimat, în colocviul amintit, regretul să constate că Sorin Antohi „nu are comentatori”, pentru că propune subiecte „monstruoase, străine de jurnalismul
Omul Sorin Antohi şi-a găsit destui comentatori, poate cu ce scrie e mai greu...
N-avem decât să alegem între a percepe, a înţelege sau a judeca modul cum a înţeles să-şi trăiască activarea unui complex despre care cu generozitate vorbeşte în cărţi la persoana a treia plural, referindu-se la „intelectuali” : complexul autoritate-putere.
În fond, un intelectual n-ar putea alege defense mai bune decât intelectualizarea...când aceste defense au şi o valoare, fac o diferenţă: se cheamă operă.
Sunt curioasă, azi, dacă peste timp Antohi va rămâne un nume legat de o construcţie de idei sau de o tentativă deconstrucţionistă eşuată, tentativă plecând de la argumente, vai, reale, dar care nu au forţa să distrugă conţinuturi cu mult deasupra (timpului) aruncătorilor cu pietre profesionişti.
De ce mi-am amintit azi de Antohi şi de impresiile de atunci? De ce am pus din nou mâna pe carte? Bergenbier...vorba reclamei.
luni, 6 iulie 2009
Les Dogons, Histoire d une passion. Primejdii ale fascinatiei in cercetare
În acest text mi-am propus (la momentul conceperii lui, adica undeva cand credeam ca am nevoie de o formare filologica - intre timp filologia si a pierdut motivatia pentru mine) o conturare a unor posibile raporturi între autoexpunere, receptarea alterităţii şi construirea identităţii, aşa cum transpar în urma vizionării documentarului realizat în 1997 de Guy Seligmann (secvenţe), despre cercetările (pe mai multe generaţii, reprezentate de Marcel Griaule, Germaine Dieterlain, Jean Rouch) privind un ritual cosmogonic şi de celebrare a strămoşilor, ritualul sigui, performat periodic (o dată la circa 60 de ani) de populaţia Dogon din Africa (Mali, faleza Bandiagara).
Metoda de lucru este problematizarea.
Câteva dintre conceptele de lucru (asupra cărora nu am insistat prin definiţii) sunt: identitate, alteritate, sine, celălalt, privire, cultură vizuală, antropologie (vizuală, a religiei), putere, cunoaştere, conformism social.
Într-o primă parte a textului (1), după o scurtă introducere, am prezentat motivaţia alegerii temei.
În secţiunea următoare (2) am încercat o paralelă între modul cum se recomandă (de către specialişti) utilizarea filmului antropologic şi maniera în care s-a înţeles să se utilizeze materialul filmat prin transpunerea participanţilor filmaţi (dogoni) în roluri de spectatori în raport cu propriile imagini şi cu cele ale altor participanţi.
În al treilea capitol (3) am iniţiat o legitimare a demersului de problematizare prin apelul la un corpus de cunoştinţe interdisciplinare pe care le-am articulat într-o manieră personală, simplificatoare, dar poate nu de tot simplistă.
Textul ar fi trebuit să conţină şi o a patra parte (4), în care să îi punctez limitele şi eventualele deschideri. Limitele sunt evidente. Cât despre deschidere, obiectivul lucrării nu a fost epuizat, adică e încă viu.
1.Motivaţia alegerii temei
„Singurul risc ar fi ca filmele să devină biblia dogonilor. Dar nu este chiar atât de grav”
(Jean Rouch, în documentarul lui Guy Seligmann, 1997)
Ce se va fi întâmplat cu dogonii, (de) când au realizat că pot fi filmaţi, se pot observa, alături de alţii, (pe) care îi observă, la rându-le? Să fie un plus de conştientizare, prin adoptarea unei poziţii ce se vrea a fi una de nivel „meta” ?
Cum suportă mărcile identitare ale unei comunităţi în interacţiune cu un grup social de cultură diferită aparenţa interşanjabilităţii rolurilor observator / observat?
Un cercetător care afirmă că nu ar fi „chiar atât de grav” (grav, în raport cu ce?) să se producă o modificare (pe care eu o văd de esenţă) în sânul unei societăţi tradiţionale, ca o consecinţă a practicilor de cercetare, mi se pare fie orbit de un fascinus, fie vremelnic părăsit de o vocaţie şi o inspiraţie altminteri incontestabile. Sau poate doar dotat cu o toleranţă ce pare a veni dintr-o sfântă relativizare tipică timpului nostru.
2.Avem un film. Cum procedăm?
Care pare a fi, aşadar, unul din preţurile pe care dogonii le au de plătit pentru contactul cu „lumea civilizată” ? Riscul de alterare a identităţii.
Care e maniera concretă în care au fost expuşi riscului acestuia?
Secvenţe din documentarul lui Seligmann ne lămuresc: dogonii au vizionat, împreună cu cercetătorii europeni, filme în care ei înşişi şi „alţii semnificativi” sunt performeri ai unor acte ceremoniale al căror specific e, printre altele, şi caracterul secret. Concret, ceremonialul sigui se desfăşoară în mai multe sate, ca procesiune, o dată la circa 60 de ani timp de şapte ani (cam câte un an în fiecare sat), iar membrii unei comunităţi locale (în speţă, satul) nu au voie să asiste la actele sacre ale altei comunităţi.
Or, expunerea video (cu partea audio subînţeleasă) şi apoi asamblarea cadrelor într-un film deopotrivă urmărit şi de cei cărora nu le e interzis explicit, şi de cei care nu au voie să vadă (interdicţie sacră, altfel de presupus că va fi funcţionat până la momentul... curiozităţii ştiinţifice) marchează ieşirea de sub imperiul tabuului religios (deci al suveranităţii tradiţiei) şi intrarea direct în...contemporaneitate, dacă e să evităm cuvinte pretenţioase. Şi ce ar fi actual, aici? Nu doar demolarea tabuului, nu-i suficient să dărâmi reguli ca să fii „recent”. Normele se cer abolite într-un spirit atotrelativizant, nu în numele unui Eu care ar conta mai mult decât ele, ci în numele suspendării chiar a oricărei distincţii între Eu şi non-Eu, al anulării oricărei graniţe între Eu şi Celălalt. Care e miza? Un interes în numele căruia nimic nu pare a fi prea grav. Să fie interesul pentru cunoaştere? Să fie dedicarea, cu orice preţ, scopului progresului ştiinţific? Dar e posibil un progres ştiinţific în afara asumării unor erori?
„Nu e chiar atât de grav”, să înţelegem, dacă o societate care practică şi venerează tăcerea, care vede cuvântul în strânsă legătură cu moartea (Eliade, Culianu, „Dicţionar al religiilor”, Humanitas 2003, pp. 29-31) şi care cunoaşte o limbă secretă de transmitere iniţiatică a valorilor identitare e confruntată cu explozia devoalării prin imagini secvenţiale (analoge cuvântului, cel puţin în planul accentului mutat de pe trăirea plenară a timpului pe experienţa trunchiată a duratelor succesive) a tainelor care îi dădeau forţă să existe? „Nu e chiar atât de grav” dacă sufletul unei aşezări devine, astfel, monedă convertibilă, cântărită în recompense şi stimulente cum numai o societate consumistă poate oferi? „Nu e chiar atât de grav” dacă timpul ar începe să se măsoare în unităţi delimitabile între expuneri şi vizualizări? „Nu e chiar atât de grav” să ne imaginăm nişte dogoni urmărind filmuleţe cu ceasuri occidentale la mână, după ce de-a lungul istoriei şi-au sincronizat viaţa şi moartea cu mişcări ale astrelor determinate cu precizie matematică, dar în lipsa unor instrumente a căror existenţă să poată fi dovedită?
Departe de mine gândul de a contesta valoarea documentară a unui film antropologic.
Harald E.L. Prins (Kansas State University) oferă un background informativ în istoria utilizării şi evaluării profesionale a mijloacelor media etnografice vizuale şi un ghid AAA pentru o astfel de evaluare (www.societyforvisual anthropology.org). Voi expune pe scurt câteva idei din materialul postat la adresa indicată. Se precizează că Margaret Mead a fost, din 1930 până în 1978, un promotor al uzului academic al fotografiei şi filmului etnografice, ca mijloace de diseminare a informaţiei antropologice. De altfel, Margaret Mead este considerată pionier în antropologia vizuală. Antropologii au folosit reprezentările vizuale nu doar ca documentare a cercetării, ci şi ca mijloace vizuale pentru lecturi publice (în muzee) sau pentru cursuri universitare, ilustrând teorii cu poze, slide-uri şi mai târziu cu filme. Franz Boas cu filmări ale unor dansuri ceremoniale, Margaret Mead şi Gregory Bateson cu analize ale unor reprezentări cinetice sunt printre primele exemple în acest sens, subliniază Harald E. L. Prins. În revista „American Anthropologist”, prezentarea de filme începe să devină o regulă, din 1965. Curând după aceea este adoptată sintagma „antropologie vizuală”. În 1972 este înfiinţată Societatea pentru Antropologia Comunicării Vizuale (SAVICOM), cu publicaţia aferentă. „The Principles of Visual Anthropology” (Mouton, 1975). În locul SAVICOM, apare în 1984 Societatea pentru Antropologie Vizuală (SVA), cu revista Visual Anthropology Review. Se stabileşte un comitet academic care să evalueze mass-media din domeniul vizual etnografic. În 2001 s-a elaborat ghidul unei astfel de evaluări, „Guidelines for the Evaluation of Ethnographic Visual Media (AAA Statement)”.
Textul de faţă nu îşi propune o astfel de evaluare a materialului multimedia prezentat. Calitatea de film antropologic e o etichetă suficient de cuprinzătoare atribuită de specialişti şi o contestare a ei ar fi cel puţin o nesăbuinţă. Cum vizionez eu un film antropologic şi cum sunt documentate câteva concepte şi idei-forţă ale antropologiei, etnologiei, psihologiei, teologiei şi sociologiei, acesta este aspectul pus în evidenţă de referatul meu, în care firul roşu a fost chestionarea asupra obiectului şi metodologiei de cercetare ce transpar din documentarul lui Seligmann.
Dogonii reprezintă o pasiune pentru Marcel Griaule, Germaine Dieterlen, Jean Rouch (generaţii diferite), şi nu doar un obiect de cercetare. Filmările lui Jean Rouch nu capturează pur şi simplu imagini ale societăţii tradiţionale dogon, ci ne oferă cadre cu o societate dogon în interacţiune cu cercetătorii aparţinând unei alte culturi. Ceea ce vedem, aşadar, pare nu atât o imagine a unui grup etnic şi religios luat în sine, cât o ilustrare a riscului pierderii unor rituri în forma lor originară (consecinţă a modificărilor induse sau chiar sugerate de contactul tezaurizatorilor lor cu ... observatorii participativi, poate prea participativi, la limita intruzivităţii).
Ce s-a întâmplat, în cercetările europenilor, cu „plasarea observatorilor în câmpul observaţiei” (Francois Laplantine, „Descrierea etnografică”, Polirom 2000, pp.53-55)? Unde se ia în calcul subiectivitatea cercetătorului? Cum este limitată valoarea datelor, la ce se restrânge semnificaţia lor, în absenţa admiterii ca variabilă independentă a prezenţei unui Celălalt în raport cu participantul la cercetare? Şi aici Celălalt este nu doar Departele (europeanul cu camera video atrăgând după sine sentimentul unui „panopticum”), ci şi Aproapele (dogonul din alt sat, la ale cărui ceremonii fixate pe peliculă acesta priveşte). Căci „ceea ce privim sfârşeşte prin a ne transforma” (op.cit. p. 47).
În locul analizei posibilelor consecinţe pe care trezirea „scopofiliei” le antrenează în planul raportului comunităţii dogon cu sacrul (esenţă a ritualului sigui), un cercetător occidental îşi permite un moment de autosuficienţă şi poate decreta că „nu ar fi prea grav” dacă s-ar produce, până la urmă, o fisură în sistemul dogon de idei şi credinţe.
3. Adevăr, putere, interrelaţionare
Atunci când cineva priveşte şi altcineva este privit se instaurează (o zic etologii, sociologii, psihologii şi alte categorii antipatice) un raport de forţe. De obicei, ne învaţă advertisingul, cine priveşte deţine controlul. Sau aparenţa lui, aş zice.
Ce control şi asupra cui pot să deprindă dogonii din practica expunerii şi a vizualizării, aşa cum apare ea în filmul despre care e vorba aici? Putem vorbi de control în condiţiile încercărilor de abolire a diferenţei? Când nu se mai ştie cine e Eu şi cine e Celălalt, când reprezentările religioase se destructurează din plăcerea privirii (analogă plăcerii cuvântului din chiar mitul dogon), fără vreo noimă, Eu devine o construcţie la fel de fragilă ca şi Celălalt, Altul, Non-Eu. „Nu e chiar aşa de grav”, însă. De vreme ce serveşte confirmării unor teze, umplerii unor lacune cognitive, într-un timp în care nu mai e loc pentru indescifrabil, de vreme ce e consonant cu glorificarea ca erou civilizator a unui cercetător european... Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e doar disoluţia ritului într-un conformism, într-o obedienţă, poate iniţial naivă, nemotivată conştient, dar în timp coruptibilă prin seducţia de care e în stare elementul central al oricărei societăţi de consum. Cu un nume prea urât pentru a fi adus în discuţie într-un referat despre lucruri care, nu-i aşa, „nu sunt chiar aşa de grave”...
p.s. cand cercetatori de anvergura celor mentionati spun ca nu e atat de grav, pot sa inteleg pasiunea lor pt cercetare drept circumstanta atenuanta.
Metoda de lucru este problematizarea.
Câteva dintre conceptele de lucru (asupra cărora nu am insistat prin definiţii) sunt: identitate, alteritate, sine, celălalt, privire, cultură vizuală, antropologie (vizuală, a religiei), putere, cunoaştere, conformism social.
Într-o primă parte a textului (1), după o scurtă introducere, am prezentat motivaţia alegerii temei.
În secţiunea următoare (2) am încercat o paralelă între modul cum se recomandă (de către specialişti) utilizarea filmului antropologic şi maniera în care s-a înţeles să se utilizeze materialul filmat prin transpunerea participanţilor filmaţi (dogoni) în roluri de spectatori în raport cu propriile imagini şi cu cele ale altor participanţi.
În al treilea capitol (3) am iniţiat o legitimare a demersului de problematizare prin apelul la un corpus de cunoştinţe interdisciplinare pe care le-am articulat într-o manieră personală, simplificatoare, dar poate nu de tot simplistă.
Textul ar fi trebuit să conţină şi o a patra parte (4), în care să îi punctez limitele şi eventualele deschideri. Limitele sunt evidente. Cât despre deschidere, obiectivul lucrării nu a fost epuizat, adică e încă viu.
1.Motivaţia alegerii temei
„Singurul risc ar fi ca filmele să devină biblia dogonilor. Dar nu este chiar atât de grav”
(Jean Rouch, în documentarul lui Guy Seligmann, 1997)
Ce se va fi întâmplat cu dogonii, (de) când au realizat că pot fi filmaţi, se pot observa, alături de alţii, (pe) care îi observă, la rându-le? Să fie un plus de conştientizare, prin adoptarea unei poziţii ce se vrea a fi una de nivel „meta” ?
Cum suportă mărcile identitare ale unei comunităţi în interacţiune cu un grup social de cultură diferită aparenţa interşanjabilităţii rolurilor observator / observat?
Un cercetător care afirmă că nu ar fi „chiar atât de grav” (grav, în raport cu ce?) să se producă o modificare (pe care eu o văd de esenţă) în sânul unei societăţi tradiţionale, ca o consecinţă a practicilor de cercetare, mi se pare fie orbit de un fascinus, fie vremelnic părăsit de o vocaţie şi o inspiraţie altminteri incontestabile. Sau poate doar dotat cu o toleranţă ce pare a veni dintr-o sfântă relativizare tipică timpului nostru.
2.Avem un film. Cum procedăm?
Care pare a fi, aşadar, unul din preţurile pe care dogonii le au de plătit pentru contactul cu „lumea civilizată” ? Riscul de alterare a identităţii.
Care e maniera concretă în care au fost expuşi riscului acestuia?
Secvenţe din documentarul lui Seligmann ne lămuresc: dogonii au vizionat, împreună cu cercetătorii europeni, filme în care ei înşişi şi „alţii semnificativi” sunt performeri ai unor acte ceremoniale al căror specific e, printre altele, şi caracterul secret. Concret, ceremonialul sigui se desfăşoară în mai multe sate, ca procesiune, o dată la circa 60 de ani timp de şapte ani (cam câte un an în fiecare sat), iar membrii unei comunităţi locale (în speţă, satul) nu au voie să asiste la actele sacre ale altei comunităţi.
Or, expunerea video (cu partea audio subînţeleasă) şi apoi asamblarea cadrelor într-un film deopotrivă urmărit şi de cei cărora nu le e interzis explicit, şi de cei care nu au voie să vadă (interdicţie sacră, altfel de presupus că va fi funcţionat până la momentul... curiozităţii ştiinţifice) marchează ieşirea de sub imperiul tabuului religios (deci al suveranităţii tradiţiei) şi intrarea direct în...contemporaneitate, dacă e să evităm cuvinte pretenţioase. Şi ce ar fi actual, aici? Nu doar demolarea tabuului, nu-i suficient să dărâmi reguli ca să fii „recent”. Normele se cer abolite într-un spirit atotrelativizant, nu în numele unui Eu care ar conta mai mult decât ele, ci în numele suspendării chiar a oricărei distincţii între Eu şi non-Eu, al anulării oricărei graniţe între Eu şi Celălalt. Care e miza? Un interes în numele căruia nimic nu pare a fi prea grav. Să fie interesul pentru cunoaştere? Să fie dedicarea, cu orice preţ, scopului progresului ştiinţific? Dar e posibil un progres ştiinţific în afara asumării unor erori?
„Nu e chiar atât de grav”, să înţelegem, dacă o societate care practică şi venerează tăcerea, care vede cuvântul în strânsă legătură cu moartea (Eliade, Culianu, „Dicţionar al religiilor”, Humanitas 2003, pp. 29-31) şi care cunoaşte o limbă secretă de transmitere iniţiatică a valorilor identitare e confruntată cu explozia devoalării prin imagini secvenţiale (analoge cuvântului, cel puţin în planul accentului mutat de pe trăirea plenară a timpului pe experienţa trunchiată a duratelor succesive) a tainelor care îi dădeau forţă să existe? „Nu e chiar atât de grav” dacă sufletul unei aşezări devine, astfel, monedă convertibilă, cântărită în recompense şi stimulente cum numai o societate consumistă poate oferi? „Nu e chiar atât de grav” dacă timpul ar începe să se măsoare în unităţi delimitabile între expuneri şi vizualizări? „Nu e chiar atât de grav” să ne imaginăm nişte dogoni urmărind filmuleţe cu ceasuri occidentale la mână, după ce de-a lungul istoriei şi-au sincronizat viaţa şi moartea cu mişcări ale astrelor determinate cu precizie matematică, dar în lipsa unor instrumente a căror existenţă să poată fi dovedită?
Departe de mine gândul de a contesta valoarea documentară a unui film antropologic.
Harald E.L. Prins (Kansas State University) oferă un background informativ în istoria utilizării şi evaluării profesionale a mijloacelor media etnografice vizuale şi un ghid AAA pentru o astfel de evaluare (www.societyforvisual anthropology.org). Voi expune pe scurt câteva idei din materialul postat la adresa indicată. Se precizează că Margaret Mead a fost, din 1930 până în 1978, un promotor al uzului academic al fotografiei şi filmului etnografice, ca mijloace de diseminare a informaţiei antropologice. De altfel, Margaret Mead este considerată pionier în antropologia vizuală. Antropologii au folosit reprezentările vizuale nu doar ca documentare a cercetării, ci şi ca mijloace vizuale pentru lecturi publice (în muzee) sau pentru cursuri universitare, ilustrând teorii cu poze, slide-uri şi mai târziu cu filme. Franz Boas cu filmări ale unor dansuri ceremoniale, Margaret Mead şi Gregory Bateson cu analize ale unor reprezentări cinetice sunt printre primele exemple în acest sens, subliniază Harald E. L. Prins. În revista „American Anthropologist”, prezentarea de filme începe să devină o regulă, din 1965. Curând după aceea este adoptată sintagma „antropologie vizuală”. În 1972 este înfiinţată Societatea pentru Antropologia Comunicării Vizuale (SAVICOM), cu publicaţia aferentă. „The Principles of Visual Anthropology” (Mouton, 1975). În locul SAVICOM, apare în 1984 Societatea pentru Antropologie Vizuală (SVA), cu revista Visual Anthropology Review. Se stabileşte un comitet academic care să evalueze mass-media din domeniul vizual etnografic. În 2001 s-a elaborat ghidul unei astfel de evaluări, „Guidelines for the Evaluation of Ethnographic Visual Media (AAA Statement)”.
Textul de faţă nu îşi propune o astfel de evaluare a materialului multimedia prezentat. Calitatea de film antropologic e o etichetă suficient de cuprinzătoare atribuită de specialişti şi o contestare a ei ar fi cel puţin o nesăbuinţă. Cum vizionez eu un film antropologic şi cum sunt documentate câteva concepte şi idei-forţă ale antropologiei, etnologiei, psihologiei, teologiei şi sociologiei, acesta este aspectul pus în evidenţă de referatul meu, în care firul roşu a fost chestionarea asupra obiectului şi metodologiei de cercetare ce transpar din documentarul lui Seligmann.
Dogonii reprezintă o pasiune pentru Marcel Griaule, Germaine Dieterlen, Jean Rouch (generaţii diferite), şi nu doar un obiect de cercetare. Filmările lui Jean Rouch nu capturează pur şi simplu imagini ale societăţii tradiţionale dogon, ci ne oferă cadre cu o societate dogon în interacţiune cu cercetătorii aparţinând unei alte culturi. Ceea ce vedem, aşadar, pare nu atât o imagine a unui grup etnic şi religios luat în sine, cât o ilustrare a riscului pierderii unor rituri în forma lor originară (consecinţă a modificărilor induse sau chiar sugerate de contactul tezaurizatorilor lor cu ... observatorii participativi, poate prea participativi, la limita intruzivităţii).
Ce s-a întâmplat, în cercetările europenilor, cu „plasarea observatorilor în câmpul observaţiei” (Francois Laplantine, „Descrierea etnografică”, Polirom 2000, pp.53-55)? Unde se ia în calcul subiectivitatea cercetătorului? Cum este limitată valoarea datelor, la ce se restrânge semnificaţia lor, în absenţa admiterii ca variabilă independentă a prezenţei unui Celălalt în raport cu participantul la cercetare? Şi aici Celălalt este nu doar Departele (europeanul cu camera video atrăgând după sine sentimentul unui „panopticum”), ci şi Aproapele (dogonul din alt sat, la ale cărui ceremonii fixate pe peliculă acesta priveşte). Căci „ceea ce privim sfârşeşte prin a ne transforma” (op.cit. p. 47).
În locul analizei posibilelor consecinţe pe care trezirea „scopofiliei” le antrenează în planul raportului comunităţii dogon cu sacrul (esenţă a ritualului sigui), un cercetător occidental îşi permite un moment de autosuficienţă şi poate decreta că „nu ar fi prea grav” dacă s-ar produce, până la urmă, o fisură în sistemul dogon de idei şi credinţe.
3. Adevăr, putere, interrelaţionare
Atunci când cineva priveşte şi altcineva este privit se instaurează (o zic etologii, sociologii, psihologii şi alte categorii antipatice) un raport de forţe. De obicei, ne învaţă advertisingul, cine priveşte deţine controlul. Sau aparenţa lui, aş zice.
Ce control şi asupra cui pot să deprindă dogonii din practica expunerii şi a vizualizării, aşa cum apare ea în filmul despre care e vorba aici? Putem vorbi de control în condiţiile încercărilor de abolire a diferenţei? Când nu se mai ştie cine e Eu şi cine e Celălalt, când reprezentările religioase se destructurează din plăcerea privirii (analogă plăcerii cuvântului din chiar mitul dogon), fără vreo noimă, Eu devine o construcţie la fel de fragilă ca şi Celălalt, Altul, Non-Eu. „Nu e chiar aşa de grav”, însă. De vreme ce serveşte confirmării unor teze, umplerii unor lacune cognitive, într-un timp în care nu mai e loc pentru indescifrabil, de vreme ce e consonant cu glorificarea ca erou civilizator a unui cercetător european... Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e doar disoluţia ritului într-un conformism, într-o obedienţă, poate iniţial naivă, nemotivată conştient, dar în timp coruptibilă prin seducţia de care e în stare elementul central al oricărei societăţi de consum. Cu un nume prea urât pentru a fi adus în discuţie într-un referat despre lucruri care, nu-i aşa, „nu sunt chiar aşa de grave”...
p.s. cand cercetatori de anvergura celor mentionati spun ca nu e atat de grav, pot sa inteleg pasiunea lor pt cercetare drept circumstanta atenuanta.
The Rose in William Blake's Songs of Innocence and Songs of Experience
In 1789 William Blake writes his Songs of Innocence and in 1794 he adds the Songs of Experience. He illustrates the collected edition with miniatures using in a personal way an old medieval technique of inlumination (some kind of stampas) and subentitles it „Showing the Two Contrary Status of the Human Soul”. This is neither an invitation to dual thinking nor a suggestion of choosing between the two perspectives. In fact things are as much intricated as their manners of expression: word and image.
W. Blake is a poet of visions so we must aproach him in terms of symbolical thinking rather than trying to grasp his ideas and pictures in a literal or even semiotical key of interpretation. Blake’ s poetry and paintings are onirical stuff so we need an open mind, sensibility, and freshness to make sense of it.
W. Blake clusters images and ideas of Innocence as the real state of human soul and of Experience as its destiny. The suggestion is, critics say, that by means of Imagination the original purity of Childhood can and should be recovered. So indeed we have to let us fly by his Immagination wings to the meaning of his verses. And it s not only about the meaning. It’s the form too. Harold Bloom observes its perfection, its maximal concentration, its capacity to create a world in few words.
In fact we know we are blessed with the presence of poetry because it could not be told otherwise.
Literary motives of the two sections of Blake’s volume are recurrently appearing through its lines. Such are Lamb, Tiger, Lion, Catterpiller, Worm, Boy, Girl, Mother, Chimneysweepper, Priest, on the concrete side, or Joy, Sleep, Life, Sensation, Religion, Love, Action, on the the abstract side of the same world which, we should never forget, keeps its unity. We note it’ s about life and death, purity and decadence, beginnings and ends.
Some of these motives make a web of meanings whose power of fascination enchantes the reader even after centuries.
It is the power to prepare us for „the last change” , which, „alas, is universal”, in Harold Bloom’s words.
That last change’s theme constelates motives as the Rose.
We see it in „The Sick Rose”, in „My Pretty Rose Tree”, and in „The Lilly”. All from Songs of Experience ...how could it not be so? It’s not an isolated motif but an interdependent one because linked with those of other Flowers and with that of Garden too. The Troubadours prepared us to read Rose poetry but to William Blake Rose is not a sign anymore ( that of the beloved woman): it is a symbol in a web of symbols composing his poetry universe.
In “The Lilly”, Rose is a flower compared with Sheep because of their potential aggresiveness (thorn and horn as a means of attack) and both of them are opposed to the white Lilly, an agent of pure Love and stainless beauty. Rose is seen here in a particular aspect, that of its capcacity to resist to attacks by means of threatening. The price paid is being less beauteous for a poet’s eye.
In “My Pretty Rose Tree”, Rose is a thorny flower too, only here the thorn has a more precise conotation, that of jealousy. The tonality is irony and dettachment, the unworthy sacrifice of not capturing the moment is contemplated in its platitudeness.
In “The Sick Rose” we see Rose in its plenty of symbolising capacity.
The Rose and the Worm shouldn’t be taken literally, nor semiotically, but symbollically. The same is available for sickness, night, invisibility, flight, storm, bed of crimson joy, dark secret love, destruction of life. Their refferences are undefinite, they lack clear contour and shape. It’s the power of ambiguity which seduces us in this poem. That’s why we should approach carefully or at least cum grano salis critics’ interpretation of this poem rather as a biografical accident than a more general human ... „experience”.
It’s the Experience indeed what we could see here. The poem could be read in the key of complaining the consequences of Doing. It’s not about every kind of Deeds, but about the one unappropriated to the real Being. An act unfitted to Nature (that is, to the inner Self) destroys life in its agent. What did the Rose do? It said yes to the Worm...or at least didn’t say no. The Worm „has found out” the Rose’s bed „of crimson joy”. It’s not a deploring of joy but of its death potential. The Worm remains a Worm even if it flies so it would get the Rose down to its’ level and that would eventually kill the sick flower.
We could see here a lyrical story of love, suffering and death too, only it’s not about the true love but about one staying under Pseudo sign. Love would bring life into the blessed creatures and if death comes with a bound that bound wouldn’t be quite love.
The action of Worm is piercing, penetrating and we could not eludate its sexual symbol. Still the poem is not firstly about sexuality but about death as a consequence of blind Experience. The night, the secret love, the darkness, even the howling storm suggest a limited stream of consciousness (if one). The result of undergoing such a blind Experience is a state of sickness which eventualy would bring up death.
We speak about the death of a Rose, not necessary to be understood as a woman. It may be the human soul drowned in blind sensuality. It’s not crimson joy what takes the Rose to death, but its atitude to itself.
Rose can thus be seen as a vivid motif in some of W.Blake’s poems.
W. Blake is a poet of visions so we must aproach him in terms of symbolical thinking rather than trying to grasp his ideas and pictures in a literal or even semiotical key of interpretation. Blake’ s poetry and paintings are onirical stuff so we need an open mind, sensibility, and freshness to make sense of it.
W. Blake clusters images and ideas of Innocence as the real state of human soul and of Experience as its destiny. The suggestion is, critics say, that by means of Imagination the original purity of Childhood can and should be recovered. So indeed we have to let us fly by his Immagination wings to the meaning of his verses. And it s not only about the meaning. It’s the form too. Harold Bloom observes its perfection, its maximal concentration, its capacity to create a world in few words.
In fact we know we are blessed with the presence of poetry because it could not be told otherwise.
Literary motives of the two sections of Blake’s volume are recurrently appearing through its lines. Such are Lamb, Tiger, Lion, Catterpiller, Worm, Boy, Girl, Mother, Chimneysweepper, Priest, on the concrete side, or Joy, Sleep, Life, Sensation, Religion, Love, Action, on the the abstract side of the same world which, we should never forget, keeps its unity. We note it’ s about life and death, purity and decadence, beginnings and ends.
Some of these motives make a web of meanings whose power of fascination enchantes the reader even after centuries.
It is the power to prepare us for „the last change” , which, „alas, is universal”, in Harold Bloom’s words.
That last change’s theme constelates motives as the Rose.
We see it in „The Sick Rose”, in „My Pretty Rose Tree”, and in „The Lilly”. All from Songs of Experience ...how could it not be so? It’s not an isolated motif but an interdependent one because linked with those of other Flowers and with that of Garden too. The Troubadours prepared us to read Rose poetry but to William Blake Rose is not a sign anymore ( that of the beloved woman): it is a symbol in a web of symbols composing his poetry universe.
In “The Lilly”, Rose is a flower compared with Sheep because of their potential aggresiveness (thorn and horn as a means of attack) and both of them are opposed to the white Lilly, an agent of pure Love and stainless beauty. Rose is seen here in a particular aspect, that of its capcacity to resist to attacks by means of threatening. The price paid is being less beauteous for a poet’s eye.
In “My Pretty Rose Tree”, Rose is a thorny flower too, only here the thorn has a more precise conotation, that of jealousy. The tonality is irony and dettachment, the unworthy sacrifice of not capturing the moment is contemplated in its platitudeness.
In “The Sick Rose” we see Rose in its plenty of symbolising capacity.
The Rose and the Worm shouldn’t be taken literally, nor semiotically, but symbollically. The same is available for sickness, night, invisibility, flight, storm, bed of crimson joy, dark secret love, destruction of life. Their refferences are undefinite, they lack clear contour and shape. It’s the power of ambiguity which seduces us in this poem. That’s why we should approach carefully or at least cum grano salis critics’ interpretation of this poem rather as a biografical accident than a more general human ... „experience”.
It’s the Experience indeed what we could see here. The poem could be read in the key of complaining the consequences of Doing. It’s not about every kind of Deeds, but about the one unappropriated to the real Being. An act unfitted to Nature (that is, to the inner Self) destroys life in its agent. What did the Rose do? It said yes to the Worm...or at least didn’t say no. The Worm „has found out” the Rose’s bed „of crimson joy”. It’s not a deploring of joy but of its death potential. The Worm remains a Worm even if it flies so it would get the Rose down to its’ level and that would eventually kill the sick flower.
We could see here a lyrical story of love, suffering and death too, only it’s not about the true love but about one staying under Pseudo sign. Love would bring life into the blessed creatures and if death comes with a bound that bound wouldn’t be quite love.
The action of Worm is piercing, penetrating and we could not eludate its sexual symbol. Still the poem is not firstly about sexuality but about death as a consequence of blind Experience. The night, the secret love, the darkness, even the howling storm suggest a limited stream of consciousness (if one). The result of undergoing such a blind Experience is a state of sickness which eventualy would bring up death.
We speak about the death of a Rose, not necessary to be understood as a woman. It may be the human soul drowned in blind sensuality. It’s not crimson joy what takes the Rose to death, but its atitude to itself.
Rose can thus be seen as a vivid motif in some of W.Blake’s poems.
duminică, 14 iunie 2009
a fi intre ziduri
ce poti face in fata unui zid?
depinde de valoarea pe care libertatea o are in viata ta
dar ce poti face cand esti intre ziduri?
iti dai seama ca singurul zid e iluzia ca nu ai cum sa alegi
si alegi
depinde de valoarea pe care libertatea o are in viata ta
dar ce poti face cand esti intre ziduri?
iti dai seama ca singurul zid e iluzia ca nu ai cum sa alegi
si alegi
duminică, 24 mai 2009
to whom it might concern
am gasit o sursa biblio pe editarea de texte: jo billingham - "editing and revising text" (oxford university press, 2002).
am parcurs o si eu, recunosc, cam in diagonala.
nicaieri n am gasit insa scris ca a edita un text inseamna a copia textul respectiv intr un document personal, a l cioparti si apoi a tipa la idiotul care l a scris ca "nu e clar" si a i atribui fragmente de text, da, lipsite de logica, pentru ca decupate si lipite aiurea.
dar poate ca jo billingham nu e singura autoritate in domeniu.
de aceea pentru cei interesati recomand surse web (citate de sursa primara):
w.powa.org
w.englishgrammar101.com
w.ucl.ac.uk/internet-grammar
w.electriceditors.net
w.theslot.com
w.vocabula.com
w.bsi-global.com
w.ideography.co.uk/proof/marks
w.askoxford.com
recunosc ca nu am intrat pe nici un site dintre cele enumerate (unde w inseamna fireste www), de aici si titlul.
cine stie poate ca undeva scrie totusi ca a edita inseamna a strivi cu un eu gonflat euri inca in formare caci inca vii. caz in care ... mea culpa.
a si apropo nota 10 la bac la logica nu garanteaza acuratetea gandirii asa dupa cum nici eu care am facut 5 ani vioara si am 10 la muzica la bac nu sunt mozart... :)
a te tot lauda cu asta o data la cateva saptamani mi se pare infantil pueril inutil si mai ales crocodil.
prefer gandirea unuia care a picat la logica dar pastreaza reguli de bun simt decat skemele cognitive osificate in sabloane ale unuia care se iluzioneaza ca - daca stie ce e aia valoare de adevar sau ce nseamna propozitie judecata rationament silogism sfera continut (si ma opresc aici dincolo de asta as intra in notiuni acoperite de cursul superior) - are "logica" . logic, nu?!
a si mai e ceva. kestiile astea nu s deloc fara importanta.
p.s. a nu se intelege din asta ca descurajez lecturile pe tehnica editarii sau pe logica. dimpotriva. doar ca de unde nu da... nici dumnezeu nu cere.
daca te duce capul sa faci mizerii organizat si sistematizat nu inseamna ca ai acces si la trasee mai complicate si mai fine ale ... sa avem pardon ... gandirii.
mielu zlate stia el ce stia cand ne toca pe cognitive...
dar nu i mai simplu sa spui in loc de "nu inteleg" "nu e clar"? o ba da ...
am parcurs o si eu, recunosc, cam in diagonala.
nicaieri n am gasit insa scris ca a edita un text inseamna a copia textul respectiv intr un document personal, a l cioparti si apoi a tipa la idiotul care l a scris ca "nu e clar" si a i atribui fragmente de text, da, lipsite de logica, pentru ca decupate si lipite aiurea.
dar poate ca jo billingham nu e singura autoritate in domeniu.
de aceea pentru cei interesati recomand surse web (citate de sursa primara):
w.powa.org
w.englishgrammar101.com
w.ucl.ac.uk/internet-grammar
w.electriceditors.net
w.theslot.com
w.vocabula.com
w.bsi-global.com
w.ideography.co.uk/proof/marks
w.askoxford.com
recunosc ca nu am intrat pe nici un site dintre cele enumerate (unde w inseamna fireste www), de aici si titlul.
cine stie poate ca undeva scrie totusi ca a edita inseamna a strivi cu un eu gonflat euri inca in formare caci inca vii. caz in care ... mea culpa.
a si apropo nota 10 la bac la logica nu garanteaza acuratetea gandirii asa dupa cum nici eu care am facut 5 ani vioara si am 10 la muzica la bac nu sunt mozart... :)
a te tot lauda cu asta o data la cateva saptamani mi se pare infantil pueril inutil si mai ales crocodil.
prefer gandirea unuia care a picat la logica dar pastreaza reguli de bun simt decat skemele cognitive osificate in sabloane ale unuia care se iluzioneaza ca - daca stie ce e aia valoare de adevar sau ce nseamna propozitie judecata rationament silogism sfera continut (si ma opresc aici dincolo de asta as intra in notiuni acoperite de cursul superior) - are "logica" . logic, nu?!
a si mai e ceva. kestiile astea nu s deloc fara importanta.
p.s. a nu se intelege din asta ca descurajez lecturile pe tehnica editarii sau pe logica. dimpotriva. doar ca de unde nu da... nici dumnezeu nu cere.
daca te duce capul sa faci mizerii organizat si sistematizat nu inseamna ca ai acces si la trasee mai complicate si mai fine ale ... sa avem pardon ... gandirii.
mielu zlate stia el ce stia cand ne toca pe cognitive...
dar nu i mai simplu sa spui in loc de "nu inteleg" "nu e clar"? o ba da ...
vineri, 22 mai 2009
psihologia cozii de topor
e ciudat cum distilatul mentalitatii "de trista amintire" nu mai poate prinde radacini in timp ce drojdia ei se intinde ca o pecingine si transforma tot ce atinge in cozi de topor.
cand in spatele ... "metamorfozei" (da trimiterea e la kafka) descoperi vocatia nu poti decat sa faci un pas inapoi din instinct de autoconservare.
dar cand printre cozile de topor descoperi lujeri pietrificati ...
restul e tacere da restul e tacere.
cand in spatele ... "metamorfozei" (da trimiterea e la kafka) descoperi vocatia nu poti decat sa faci un pas inapoi din instinct de autoconservare.
dar cand printre cozile de topor descoperi lujeri pietrificati ...
restul e tacere da restul e tacere.
luni, 4 mai 2009
„Sylvia” sau când poezia nu mai e de ajuns
„Femeia aceea...eu am creat-o!” – atât mai poate să articuleze, în cădere liberă spre liniştea imaginată la un posibil capăt, sub forma sinuciderii, o femeie înşelată. Într-un film, să ne-nţelegem.
Sylvia Plath şi Ted Hughes – Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig.
Pe Cealaltă am uitat-o. Şi ca personaj, şi ca actriţă (gălăgioşii, ieşiţi la înaintare cu interpretări de duzină! ascultate de ageamii vor avea efect de adevăruri absolute...).
Am recidivat, da: alt film. De data asta, unul care mi-a plăcut. „Sylvia”.
Agenţiile de presă au scris, în urmă cu câteva săptămâni, despre sinuciderea fiului celor doi poeţi, s-au agitat specialiştii să vorbească despre familiile stigmatizate de astfel de apucături, în fine, vâlva creată în jurul cazului m-a făcut să nu trec pe lângă film, ci să-l văd (mărturisesc că nu lecturile din poezia Sylviei Plath au fost ancora). Şi bine am făcut. De data asta n-am fost dezamăgită, pentru că, deşi lipsa unei subtitrări în română m-a privat poate de accesul la semnificaţii colaterale, vizionarea filmului mi-a adus câteva întrebări, şi întrebarea e starea care îmi prieşte mai degrabă decât răspunsul (gălăgioşii, atenţie: delimitaţi între „întrebare” şi alte kestii – până şi ageamiii au din când în când proprietatea termenilor!).
M-am cutremurat la gândul că arta poate fi adevăratul, singurul „dumnezeu gelos”.
Filmul mi-a vorbit despre întâlniri care contează, despre întâlniri care vin ca nade pentru forţele interioare de sub lacătul Măştii înverşunate să sufoce Umbra, despre întâlniri ratate.
A fost un film despre neputinţa de a scrie? Despre neputinţa de a iubi?
Filmul mi-a vorbit despre vulnerabilitatea masculină şi fragilitatea feminină pandant. Despre imposibilitatea trăirii în umbra celuilalt.
Despre uitarea de sine şi hipnoza fricii nelăsate să se transforme firesc în altceva. Despre profeţiile care se autoîndeplinesc.
De data aceasta, experienţa vizionării unui film nu a fost una ratată. E un film care mă pune pe gânduri şi care mă apropie de o înţelegere mai cuprinzătoare a „naturii umane”. Cu care dau nas în nas de fiecare dată când am kef să-mi ridic okii dintr-o foaie de hârtie – reală uneori, imaginară alteori, dar, surpriză pentru gălăgioşi... de fapt, „naturi umane”, suntem în 4 mai 2009.
Sylvia Plath şi Ted Hughes – Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig.
Pe Cealaltă am uitat-o. Şi ca personaj, şi ca actriţă (gălăgioşii, ieşiţi la înaintare cu interpretări de duzină! ascultate de ageamii vor avea efect de adevăruri absolute...).
Am recidivat, da: alt film. De data asta, unul care mi-a plăcut. „Sylvia”.
Agenţiile de presă au scris, în urmă cu câteva săptămâni, despre sinuciderea fiului celor doi poeţi, s-au agitat specialiştii să vorbească despre familiile stigmatizate de astfel de apucături, în fine, vâlva creată în jurul cazului m-a făcut să nu trec pe lângă film, ci să-l văd (mărturisesc că nu lecturile din poezia Sylviei Plath au fost ancora). Şi bine am făcut. De data asta n-am fost dezamăgită, pentru că, deşi lipsa unei subtitrări în română m-a privat poate de accesul la semnificaţii colaterale, vizionarea filmului mi-a adus câteva întrebări, şi întrebarea e starea care îmi prieşte mai degrabă decât răspunsul (gălăgioşii, atenţie: delimitaţi între „întrebare” şi alte kestii – până şi ageamiii au din când în când proprietatea termenilor!).
M-am cutremurat la gândul că arta poate fi adevăratul, singurul „dumnezeu gelos”.
Filmul mi-a vorbit despre întâlniri care contează, despre întâlniri care vin ca nade pentru forţele interioare de sub lacătul Măştii înverşunate să sufoce Umbra, despre întâlniri ratate.
A fost un film despre neputinţa de a scrie? Despre neputinţa de a iubi?
Filmul mi-a vorbit despre vulnerabilitatea masculină şi fragilitatea feminină pandant. Despre imposibilitatea trăirii în umbra celuilalt.
Despre uitarea de sine şi hipnoza fricii nelăsate să se transforme firesc în altceva. Despre profeţiile care se autoîndeplinesc.
De data aceasta, experienţa vizionării unui film nu a fost una ratată. E un film care mă pune pe gânduri şi care mă apropie de o înţelegere mai cuprinzătoare a „naturii umane”. Cu care dau nas în nas de fiecare dată când am kef să-mi ridic okii dintr-o foaie de hârtie – reală uneori, imaginară alteori, dar, surpriză pentru gălăgioşi... de fapt, „naturi umane”, suntem în 4 mai 2009.
marți, 21 aprilie 2009
22 aprilie .
aprilie - atata negru...si nu doar prin conventie. nimic nu are culoare fiindca nimic nu reflecta nici macar un firicel de lumina. totul e gol sumbru sinistru.
aprilie - luna neagra in care mi se pare absurd ca vegetatia sa explodeze iar si iar fara oboseala fara sa i pese.
aprilie - cand soarele poate sa mai rasara chiar dupa ce a rasarit pentru o ultima oara.
aprilie - sau blestemul memoriei. cand uitarea mi se refuza. cand totul imi aminteste de existenta situata sub semnul pierderii. cand totul e halucinant de viu absurd de viu si totusi nu acopera moartea.
aprilie - oare nu se va sterge din calendarul meu afectiv decat odata cu mine?
aprilie - luna neagra in care mi se pare absurd ca vegetatia sa explodeze iar si iar fara oboseala fara sa i pese.
aprilie - cand soarele poate sa mai rasara chiar dupa ce a rasarit pentru o ultima oara.
aprilie - sau blestemul memoriei. cand uitarea mi se refuza. cand totul imi aminteste de existenta situata sub semnul pierderii. cand totul e halucinant de viu absurd de viu si totusi nu acopera moartea.
aprilie - oare nu se va sterge din calendarul meu afectiv decat odata cu mine?
miercuri, 8 aprilie 2009
mi am luat pisik ... pentru cateva zile
motanel. de cateva saptamani. negru negru de tot. o dulceatza.
dar o dulceatza terorista: miroase. si urla daca nu l iau in bratze. si vrea in bratze tot timpul.
iar azi m a trezit la sase jumate...in ziua mea libera!!!
si cand am descris disconfortul asta unuia dintre "frenzii" din lista de mess cica "nu esti in stare sa ai grija de un animal".
niciodata nu am avut suficienta intelegere pentru apetentza spre a etiketa. kiar cand stiu ca n am ce pretentzii sa emit...tot doare.
asa k...deocamdata admit k nu sunt in stare sa cresc un animal intr un apartament. e rau? trebuia sa mi imaginez ca nu se va lasa educat fara tone de nisip? pasiunea mea pentru etologie nu ma ajuta prea mult?
poate... who cares anyway.
cine are de pus etikete tot cu asta se ocupa indiferent care s datele.
binecuvantata fie formarea teoretica pe care nu mi as skimba o cu nici o alta...antrenamentul psihologic se vadeste skill esential in trusa de supravietuire.
dar o dulceatza terorista: miroase. si urla daca nu l iau in bratze. si vrea in bratze tot timpul.
iar azi m a trezit la sase jumate...in ziua mea libera!!!
si cand am descris disconfortul asta unuia dintre "frenzii" din lista de mess cica "nu esti in stare sa ai grija de un animal".
niciodata nu am avut suficienta intelegere pentru apetentza spre a etiketa. kiar cand stiu ca n am ce pretentzii sa emit...tot doare.
asa k...deocamdata admit k nu sunt in stare sa cresc un animal intr un apartament. e rau? trebuia sa mi imaginez ca nu se va lasa educat fara tone de nisip? pasiunea mea pentru etologie nu ma ajuta prea mult?
poate... who cares anyway.
cine are de pus etikete tot cu asta se ocupa indiferent care s datele.
binecuvantata fie formarea teoretica pe care nu mi as skimba o cu nici o alta...antrenamentul psihologic se vadeste skill esential in trusa de supravietuire.
sâmbătă, 4 aprilie 2009
de ce nu simpatizez cu kpitalizmu lu astia
fiindca reduce omul la valoarea nisei pe care acesta si o construieste pe piata.
fiindca reduce viata la comert.
fiindca perpetueaza la nivel de individ si la nivel de societate umilinta ca stare de spirit imbracand o in iluzii ce suna bine.
fiindca obliga exceptiile pozitive sa intre n rand aplatizeaza uniformizeaza desi pretinde ca vitzavercea.
fiindca orbeste sub lumina reflectoarelor inocenta strivita de amenintarea precaritatatii mute si anonime si apoi propaga orbirea in masa.
fiindca arunca totul in provizorat.
fiindca transforma constiinte in advertiseri.
fiindca reduce viata la comert.
fiindca perpetueaza la nivel de individ si la nivel de societate umilinta ca stare de spirit imbracand o in iluzii ce suna bine.
fiindca obliga exceptiile pozitive sa intre n rand aplatizeaza uniformizeaza desi pretinde ca vitzavercea.
fiindca orbeste sub lumina reflectoarelor inocenta strivita de amenintarea precaritatatii mute si anonime si apoi propaga orbirea in masa.
fiindca arunca totul in provizorat.
fiindca transforma constiinte in advertiseri.
duminică, 22 martie 2009
de ce nu mai moderez comentarii
pentru k nu e ekitabil: eu imi asum o identitate si "dau seama de ale mele cate scriu". asta scriu, va place - mai treceti, nu va place dar vreti sa vedeti daca am vreo limita- tot mai treceti, nu va place si punct- nu mai treceti.
ics, sub protectia anonimatului, vine si tranteste ce ineptii vrea, de regula off-topic si foarte galagios.
sau crede ca ma intereseaza flatarisirile. la fel de fals.
daca blogul nu poate ajuta la un skimb de idei, la ce bun, comm-uri?
nu-ti place sa ma citesti, nu ma citi.
eu asa fac, cu cei care ma dezamagesc.
si vad civilizata o atitudine ca asta. cel putin pentru un timp, da rezultate: nu ma enervez nici eu inutil, ei isi exercita in continuare dreptul la libera exprimare...toata lumea e multumita.
asa ca...scuze pentru cei dezamagiti, stiu ca in decembrie am promis moderarea comm-urilor. m-am razgandit.simplu.
kestie care in CPI se noteaza cu fx (detaliu adresat galagiosilor care dau din coate umplandu si viata cu a altora).
ics, sub protectia anonimatului, vine si tranteste ce ineptii vrea, de regula off-topic si foarte galagios.
sau crede ca ma intereseaza flatarisirile. la fel de fals.
daca blogul nu poate ajuta la un skimb de idei, la ce bun, comm-uri?
nu-ti place sa ma citesti, nu ma citi.
eu asa fac, cu cei care ma dezamagesc.
si vad civilizata o atitudine ca asta. cel putin pentru un timp, da rezultate: nu ma enervez nici eu inutil, ei isi exercita in continuare dreptul la libera exprimare...toata lumea e multumita.
asa ca...scuze pentru cei dezamagiti, stiu ca in decembrie am promis moderarea comm-urilor. m-am razgandit.simplu.
kestie care in CPI se noteaza cu fx (detaliu adresat galagiosilor care dau din coate umplandu si viata cu a altora).
poveste deskisa cu un catzel
era odata un catzel si lui ii placea sa stea in fatza unei usi inkise. avea, n-avea treaba, se infiinta in fatza usii.
pentru ca, am uitat sa va spun, catzelul era falfabet - stia sa citeasca (avea si blog!).
si pe usa era scris tot timpul un mesaj: "nu sunt acum aici, dar asteapta-ma: o sa vin maine si o sa ti aduc un os din luna de pe cer". semnat "dulaul".
(de data asta vorbim de un adevarat talent, se vede din mesaj, adaptat destinatarului conform skemei lui jakobson preluata si dezvoltata in diverse stiinte ale limbajului.)
la un moment dat, catzelul nostru facu ce facu (adik precipita putzin lucrurile) si si dadu seama ca n are rost sa mai astepte in fatza unei usi inkise pentru ca dulaul era foarrrrrte ocupat: pe langa k avea un obiectiv strrrrategic de pazit (dar sa nu l numim aici) trrrebuia sa parrrrticipe la tot felul de tocshouri unde el (catzelul adik) nu avea bilet de intrare - n-avea haine de gala n avea background n avea pedigri n avea nik.
mahnit, catzelul pleca.
dulaul (altminteri, painea lui dumnezeu) ii propuse un targ reciproc avantajos catzelului care lasase un gol in peisaj: "adio, darrrr rrrraman cu tine".
il intreba pe catzel ce zice cum se potriveste mesajul cu contextul (conform aceleiasi skeme a comunicarii) care e impactul emotzional in fine ce crede.
catzelul adormi inainte sa dea un raspuns ( isi mai fabrica mecanisme din astea de aparare pentru ca si catzeii au un eu).
si se visa in fatza unei usi. o deskidea si in spatele ei alta usa. si tot asa alta si alta usa. pe fiecare usa, alternativ, mesajele de la dulau: cand primul, cand ultimul (peste intermediare trecem nefiind de interes pentru povestioara cu talc).
dimineatza (binecuvantate fie diminetzile!), catzelul se hotari: scrise si el pe blogul lui ca in viata dulaii trebuie sa invete sa inkida usile kiar dak doare. si k nu are rost, catzel fiind, sa astepti la usa- dak nu ti se deskide inseamna k drumul tau nu trece pe acolo.
dupa ce scrise asta pe blog, catzelul gasi o bruma de farmec in viatza lui.
nu, nu e o poveste cu happy end. e o poveste deskisa.
o usa deskisa.
pentru ca, am uitat sa va spun, catzelul era falfabet - stia sa citeasca (avea si blog!).
si pe usa era scris tot timpul un mesaj: "nu sunt acum aici, dar asteapta-ma: o sa vin maine si o sa ti aduc un os din luna de pe cer". semnat "dulaul".
(de data asta vorbim de un adevarat talent, se vede din mesaj, adaptat destinatarului conform skemei lui jakobson preluata si dezvoltata in diverse stiinte ale limbajului.)
la un moment dat, catzelul nostru facu ce facu (adik precipita putzin lucrurile) si si dadu seama ca n are rost sa mai astepte in fatza unei usi inkise pentru ca dulaul era foarrrrrte ocupat: pe langa k avea un obiectiv strrrrategic de pazit (dar sa nu l numim aici) trrrebuia sa parrrrticipe la tot felul de tocshouri unde el (catzelul adik) nu avea bilet de intrare - n-avea haine de gala n avea background n avea pedigri n avea nik.
mahnit, catzelul pleca.
dulaul (altminteri, painea lui dumnezeu) ii propuse un targ reciproc avantajos catzelului care lasase un gol in peisaj: "adio, darrrr rrrraman cu tine".
il intreba pe catzel ce zice cum se potriveste mesajul cu contextul (conform aceleiasi skeme a comunicarii) care e impactul emotzional in fine ce crede.
catzelul adormi inainte sa dea un raspuns ( isi mai fabrica mecanisme din astea de aparare pentru ca si catzeii au un eu).
si se visa in fatza unei usi. o deskidea si in spatele ei alta usa. si tot asa alta si alta usa. pe fiecare usa, alternativ, mesajele de la dulau: cand primul, cand ultimul (peste intermediare trecem nefiind de interes pentru povestioara cu talc).
dimineatza (binecuvantate fie diminetzile!), catzelul se hotari: scrise si el pe blogul lui ca in viata dulaii trebuie sa invete sa inkida usile kiar dak doare. si k nu are rost, catzel fiind, sa astepti la usa- dak nu ti se deskide inseamna k drumul tau nu trece pe acolo.
dupa ce scrise asta pe blog, catzelul gasi o bruma de farmec in viatza lui.
nu, nu e o poveste cu happy end. e o poveste deskisa.
o usa deskisa.
i miau pisik!
i miau pisik!
ce mi place la o pisik?
pui - e dragalasa, sensibila, curioasa, jucausa, fasneatza, se alinta, cere (si nu se lasa pana nu obtine) protectie, caldura, atentie.
matura - trasaturilor dinainte le adauga un farmec ce merge pana la fascinatie, jongleaza cu taceri si discursuri pisicesti, e autonoma, e suverana, e libera, n-o prostesti cu nimic, n-o dresezi, face doar ce are ea kef, daca vrea comunica, daca nu, nu, cand vrea e lenesa, cand vrea e sageata, vaneaza de amuzament, gusta muzica buna, nu mai zic de mancarurile bune, se misca elegant, e discreta sau expansiva dupa cum o avantajeaza, gaseste in lumea de sub pat un univers care tie nu-ti spune mare lucru, nu i-e sila de soareci deci are kiar aptitudini de cercetator stiintific...
si, mai ales, in prezenta unei pisici nu poti sa fii decat asa cum o pisik are nevoie sa fii. altfel nu te suporta si are grija sa-ti arate asta...pana cand intelegi.
eu o sa am o pisik neagra neagra de tot.
ce mi place la o pisik?
pui - e dragalasa, sensibila, curioasa, jucausa, fasneatza, se alinta, cere (si nu se lasa pana nu obtine) protectie, caldura, atentie.
matura - trasaturilor dinainte le adauga un farmec ce merge pana la fascinatie, jongleaza cu taceri si discursuri pisicesti, e autonoma, e suverana, e libera, n-o prostesti cu nimic, n-o dresezi, face doar ce are ea kef, daca vrea comunica, daca nu, nu, cand vrea e lenesa, cand vrea e sageata, vaneaza de amuzament, gusta muzica buna, nu mai zic de mancarurile bune, se misca elegant, e discreta sau expansiva dupa cum o avantajeaza, gaseste in lumea de sub pat un univers care tie nu-ti spune mare lucru, nu i-e sila de soareci deci are kiar aptitudini de cercetator stiintific...
si, mai ales, in prezenta unei pisici nu poti sa fii decat asa cum o pisik are nevoie sa fii. altfel nu te suporta si are grija sa-ti arate asta...pana cand intelegi.
eu o sa am o pisik neagra neagra de tot.
luni, 16 martie 2009
marx avea dreptate
catastrofa e nu cand se prabuseste o lume
ci cand constati
calm echilibrat sec si gol
ca dimensiunile subiective ale unei prabusiri nu privesc pe nimeni si nimic in afara ta
ca tu insuti esti obligat sa traiesti like a bird on the wire (cohen)
asta ca sa nu te simti splitat
intre persona si umbra abramburind de la hic et nunc la acolo si atunci - fie ele proiectii sau rememorari
in ce lume traim in ce lume traim daca rotitele continua sa se miste in ciuda a tot si a toate
si cat din noi mai ramane in afara masinii
a teribilii masini
a ingrozitoarei masini
doamne ce bine ca exista leonard cohen
o voce de dincolo de rotite
o voce de dincolo de timp
o voce din lumea care nu se poate prabusi
doamne ce putine sunt lucrurile care nu cad
si cat de mult ni se cere
ci cand constati
calm echilibrat sec si gol
ca dimensiunile subiective ale unei prabusiri nu privesc pe nimeni si nimic in afara ta
ca tu insuti esti obligat sa traiesti like a bird on the wire (cohen)
asta ca sa nu te simti splitat
intre persona si umbra abramburind de la hic et nunc la acolo si atunci - fie ele proiectii sau rememorari
in ce lume traim in ce lume traim daca rotitele continua sa se miste in ciuda a tot si a toate
si cat din noi mai ramane in afara masinii
a teribilii masini
a ingrozitoarei masini
doamne ce bine ca exista leonard cohen
o voce de dincolo de rotite
o voce de dincolo de timp
o voce din lumea care nu se poate prabusi
doamne ce putine sunt lucrurile care nu cad
si cat de mult ni se cere
joi, 5 martie 2009
benjamin button? poate cartea
rareori intru prin salile de cinema: pur si simplu filmele nu reusesc sa ma prinda. cuvintele o iau intotdeauna inaintea imaginilor iar mintea mea face cu greu abstractie de taieturile de la montaj.
azi insa am vazut benjamin button.
nu i as zice un film prost - oricum nu m ar lua in seama nimeni cine sunt eu sa mi dau cu parerea n am cultura cinematografica n am criterii n am nici macar vocabular- dar nici in lista mea de favorite nu l as nota.
am ramas cu gustul amar al unei opere ratate.
pacat de o idee atat de incarcata de sens cum e ideea de a te naste batran si a intineri...pana la limita.
as fi vrut o "incarnata" altfel. nu stiu cum. mai convingator. mai putin conventional. mai fin. mai subtil. mai fara rest.
"i was born under unusual circumstances" a fost doar o acadea de tinut copiii sa nu dea din picioare in timpul proiectiei - proiectie care fie vorba intre noi mi s a parut destul de lunga.
cat despre final ... cu totul altfel as fi vrut exploatata incarcatura unei scene care sa mi arate limita pana la care timpul poate sa mearga inapoi.
am vazut - sa nu zic o peltea - un sirop asezonat prost cu picanterii si sustinut de o conventie gretoasa (jurnalul kestii trestii).
culmea e ca filmul ar fi primit un academy award pentru efecte vizuale. pai daca asta e tot ce se poate obtine azi ca efecte vizuale pe o asemenea idee... ma rog eu ma retrag mi e deja somn.
si nu admit obiectii gen constrangerile de scenariu etc.
daca un continut (ideea pentru care m am deplasat din cartierul meu - unde da tot cu kirie stau - pana pe magheru) iti lasa impresia ca putea fi exprimat mai bine intr o alta forma atunci esti in fata unei expresii nereusite. a unui rateu. atunci unitatea intre continut si forma se duce dracului.
sau - revenind la filmul nostru - nu mai e arta e melodrama e concentrat de telenovela e ce vreti.
the curious case of benjamin button? poate cartea...
filmul imi baga pe gat o poveste banala din care doar scena iesirii din viata a lui b.b. e mai de doamne ajuta. daca o privesti printr o anume grila si pe aia...
sorry guys.
azi insa am vazut benjamin button.
nu i as zice un film prost - oricum nu m ar lua in seama nimeni cine sunt eu sa mi dau cu parerea n am cultura cinematografica n am criterii n am nici macar vocabular- dar nici in lista mea de favorite nu l as nota.
am ramas cu gustul amar al unei opere ratate.
pacat de o idee atat de incarcata de sens cum e ideea de a te naste batran si a intineri...pana la limita.
as fi vrut o "incarnata" altfel. nu stiu cum. mai convingator. mai putin conventional. mai fin. mai subtil. mai fara rest.
"i was born under unusual circumstances" a fost doar o acadea de tinut copiii sa nu dea din picioare in timpul proiectiei - proiectie care fie vorba intre noi mi s a parut destul de lunga.
cat despre final ... cu totul altfel as fi vrut exploatata incarcatura unei scene care sa mi arate limita pana la care timpul poate sa mearga inapoi.
am vazut - sa nu zic o peltea - un sirop asezonat prost cu picanterii si sustinut de o conventie gretoasa (jurnalul kestii trestii).
culmea e ca filmul ar fi primit un academy award pentru efecte vizuale. pai daca asta e tot ce se poate obtine azi ca efecte vizuale pe o asemenea idee... ma rog eu ma retrag mi e deja somn.
si nu admit obiectii gen constrangerile de scenariu etc.
daca un continut (ideea pentru care m am deplasat din cartierul meu - unde da tot cu kirie stau - pana pe magheru) iti lasa impresia ca putea fi exprimat mai bine intr o alta forma atunci esti in fata unei expresii nereusite. a unui rateu. atunci unitatea intre continut si forma se duce dracului.
sau - revenind la filmul nostru - nu mai e arta e melodrama e concentrat de telenovela e ce vreti.
the curious case of benjamin button? poate cartea...
filmul imi baga pe gat o poveste banala din care doar scena iesirii din viata a lui b.b. e mai de doamne ajuta. daca o privesti printr o anume grila si pe aia...
sorry guys.
luni, 23 februarie 2009
sa fi avut baba un ..., era ministru de razboi
intotdeauna am privit cu suspiciune femeia care face caz de principiile ei.
umbrela moralei de fatada arborata in dispretul oricarei etici minimaliste mi se parea jalnica mai ales daca din partea unei femei.
gandesc ca rolul femeii nu e sa inventeze si sa adopte principii ci sa motiveze omul de langa ea sa ridice la rang de principii adevaruri intersubiective...ca amandoi sa le transforme in stil de viata.
femeia animus mi se parea o catastrofa.
ma grabisem cand am judecat asa.
exista o catastrofa si mai mare: femeia fara principii.
umbrela moralei de fatada arborata in dispretul oricarei etici minimaliste mi se parea jalnica mai ales daca din partea unei femei.
gandesc ca rolul femeii nu e sa inventeze si sa adopte principii ci sa motiveze omul de langa ea sa ridice la rang de principii adevaruri intersubiective...ca amandoi sa le transforme in stil de viata.
femeia animus mi se parea o catastrofa.
ma grabisem cand am judecat asa.
exista o catastrofa si mai mare: femeia fara principii.
cordon ombilical
poate ca nu e ok sa te arunci in lume prea devreme fara plasa de siguranta a unui ce protector
poate ca eclozarile isi au timpul lor si orice devansare a acelui timp costa
insa a incremeni in pozitia simbiotic fantasta a legarii pana la confuzie cu obiectul cu acel prim obiect costa la randu i
in canonul fericirilor ar trebui introdusa una noua
fericiti cei care stiu cand sa plece si unde sa se ntoarca
caci aceia nu se vor mai simti blocati
pe dinafara
ori pe dinauntru
poate ca eclozarile isi au timpul lor si orice devansare a acelui timp costa
insa a incremeni in pozitia simbiotic fantasta a legarii pana la confuzie cu obiectul cu acel prim obiect costa la randu i
in canonul fericirilor ar trebui introdusa una noua
fericiti cei care stiu cand sa plece si unde sa se ntoarca
caci aceia nu se vor mai simti blocati
pe dinafara
ori pe dinauntru
duminică, 15 februarie 2009
grămada cere vârf
nu mă număr printre fericiţii care pot face din valentine's day un pretext de indiferent ce.
aşa că, în loc să fixez temporal grămada de care vorbesc în titlu cu sintagma "de valentine's day", o să notez pur şi simplu că sâmbătă mi-am adus aminte de un joc de-al băieţilor de la mine din clasă, din generală.
jocul se kema "grămada cere vârf". mi se părea atrăgător şi periculos.
"grămada cere vârf", mi-am amintit, sâmbătă.
concret: când tocmai savuram cu cineva, într-un loc public, un pahar de apă minerală (borsec, că doar n-o să-mi tai vreo cracă de sub picioare), mă trezesc că, depăşind orice prag de toleranţă fixat de regulile proxemicii, în spaţiul meu personal se aşază, neinvitaţi, doi inşi, un el şi o ea, şi, nici bună ziua, nici nimic, se instalează confortabil. mă uit, văd locuri libere în jur, văd, e adevărat, şi ciorkini a câte trei-patru cupluri, şi-mi dau seama: "grămada cere vârf".
să nu-ţi intre în cap - până la o vârstă anume - cum e cu confortul tău şi confortul altora, să asfixiezi libertatea celorlalţi, aşa, de atmosferă ... da, a meritat notat pe blog.
aşa că, în loc să fixez temporal grămada de care vorbesc în titlu cu sintagma "de valentine's day", o să notez pur şi simplu că sâmbătă mi-am adus aminte de un joc de-al băieţilor de la mine din clasă, din generală.
jocul se kema "grămada cere vârf". mi se părea atrăgător şi periculos.
"grămada cere vârf", mi-am amintit, sâmbătă.
concret: când tocmai savuram cu cineva, într-un loc public, un pahar de apă minerală (borsec, că doar n-o să-mi tai vreo cracă de sub picioare), mă trezesc că, depăşind orice prag de toleranţă fixat de regulile proxemicii, în spaţiul meu personal se aşază, neinvitaţi, doi inşi, un el şi o ea, şi, nici bună ziua, nici nimic, se instalează confortabil. mă uit, văd locuri libere în jur, văd, e adevărat, şi ciorkini a câte trei-patru cupluri, şi-mi dau seama: "grămada cere vârf".
să nu-ţi intre în cap - până la o vârstă anume - cum e cu confortul tău şi confortul altora, să asfixiezi libertatea celorlalţi, aşa, de atmosferă ... da, a meritat notat pe blog.
miercuri, 7 ianuarie 2009
moartea din nou
anul asta a inceput cu prea multa moarte la tv si in ziare - razboaie sinucideri crime morti de frig (cat de umilitor!) toate mediatizate intens: unele rece altele speculate ca potential de crestere a ratingului.
din pacate mortile anonime nu ne pregatesc suficient pentru mortile cu rezonanta iar acestea din urma ne lasa tot nepregatiti si in fata propriei morti.
sau altfel spus nu se moare suficient in jur ca noi sa traim cu constiinta faptului de a fi muritori noi insine.
ne am tocit nu doar sensibilitatea ci vitalitatea - singura resursa ce nu poate fi mimata si de ale carei sinuozitati in timp nici nu ne mai sinkisim.
din pacate mortile anonime nu ne pregatesc suficient pentru mortile cu rezonanta iar acestea din urma ne lasa tot nepregatiti si in fata propriei morti.
sau altfel spus nu se moare suficient in jur ca noi sa traim cu constiinta faptului de a fi muritori noi insine.
ne am tocit nu doar sensibilitatea ci vitalitatea - singura resursa ce nu poate fi mimata si de ale carei sinuozitati in timp nici nu ne mai sinkisim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)