cateodata televizorul kiar e o optiune. pe mgm am vazut un film care, dupa titlu, ar fi trecut neobservat: "obsesia dragostei", in traducerea neinspirat aleasa. de fapt, povestea lui adele hugo.
o poveste in care vezi cum dragostea oarba nu mai e dragoste, ci târâre. cancer.
ea, tanara, frumoasa, fiica a unui tata celebru. probabil coplesita de inaltimea predecesorului, deci descurajata in intentii de implinire altele decat cele pe linia comuna a speciei. de aceea, alegand sa si joace o singura carte: feminitatea. el, un ala insipid. fara contur. tipul comun: genial ales de regizor. cel care enerveaza prin caracterul atat de sters. fireste, ea nu l vede asa. si se impotriveste deciziei ilustrului sau tata de a o desprinde de el. el, ranit in amorul propriu de refuzul celebrului tata de a i da mana fiicei sale, o respinge pe adele. dar o face tot restul vietii ei constiente, caci ea il cauta si l agaseaza si se milogeste de el pana innebuneste.
sa ajungi sa falsifici realitatea, sa nu vezi cine e cel pe care l vrei langa tine, sa l impopotonezi si sa l faci din prepeleac pom de craciun e grav. dar sa alegi sa faci asta la nesfarsit, sa nu ti ajunga enspe mii de umilinte, sa accepti compromis dupa compromis, sa presezi intr o directie care oricum nu e drumul tau e nebunie curata. de aceea micile copilarii devin grave simptome obsesionale si ajung sa intregeasca un tablou al disperarii greu de vizualizat.
cand o dragoste se degradeaza pana la a nu mai recunoaste barbatul iubit si sfarseste la ospiciu, inseamna ca nu a fost dragoste. de aceea "obsesia dragostei" mi se pare contradictie in termeni.
altfel, un film ca toate filmele.
