la multi ani!

an nou, pagina alba in dar ...

sa i recunoastem poezia si sa o lasam sa se scrie, cu noi si prin noi!
nu livresc, ci firesc ...

structuralismul - un poem de claude levi-strauss

"A fost odata un cuvant atat de frumos
incat se prefacea in obiecte lucioase,
dand mainii rupte nobil os
si crivatului, oase.
Nu cred ca el era rostit
anume in vreo limba
sau vreun copil l-a fost gasit
pe cand dormea pe-o stanca.
Si nici in creierul zburand
nu cred - al unei pasari - ,
de-acolo jos peste pamant
sa fi cazut in zarzari.
Se pare ca a fost candva
doar un cuvant pe lume...
Care-o fi fost si cand a fost -
si ce cuvant anume -
Nu stim."

(Nichita Stanescu, "Cuvantul")

Dincolo de aviditatea teoretica, pentru a te construi cumva prin lecturile tale ai nevoie sa le simti vii. Cauti prin ele un ce din tine mai usor de gasit. Si cand esti in preajma acelui ceva de nenumit traiesti lectura ca pe un poem. Dialogul "interior-exterior" devine proces de descoperire si de crestere dinlauntru. Informatia te vrajeste ca tesatura fina, multicolora, densa. Ia forma unor "certitudini eruptive", cum ar zice Gellu Naum, cucerite deodata sau in pasi mici, caci cititul devine calatorie initiatica, ritual cu legi ce ti se descopera din mers promitandu ti totul dintr odata, legi pe care esti obligat sa le respecti daca vrei ca intr un final sa privesti totul cu alti ochi. Lecturile vii sunt cele care podesc distante intre contextul tau mental si cel al autorului. Cele care devin urme mnezice reduse la stari. Cele care raman fiindca fac o diferenta.
Ce le face sa fie asa?
Poate ca si sensibilitatea ta fata de actul lecturii. Dar si caracterul lor fulminant, realmente nou, autentic.
O lucrare bine scrisa e o lucrare care nu te plictiseste. Una in care vezi, din doua-trei tuse esentializatoare, spiritul viu. In operele bine scrise, tranzitivitatea seaca si reflexivitatea indecenta sunt evitate, limbajul realizandu-si "dubla intentie" (T.Vianu).
Exista lucrari stiintifice scrise intr o maniera poetica. Expresia, in ele, face ca tranzitivitatea sa se reduca tot mai mult, pe masura ce aparenta e tocmai contrariul. Lucrari ce isi propun sa prezinte lumi care incap in coordonate fizice de timp si spatiu te poarta de fapt in interioare subiective fascinante deopotriva pentru scriitor si pentru tine, cititorul. E ca intr un joc suprarealist, unde transpare "nazuinta de a transcrie lectura cea mai adanca a constiintei in sine insasi" (T.Vianu) ...
Cand esti binecuvantat cu astfel de intalniri, zambesti complice scriitorului, pe care il intelegi in setea lui de a sta de vorba cu sine insusi, de a isi clarifica siesi probleme esentiale intr-o forma artistica, aceea a unui dialog. Aparent un dialog cu tine, cititorul, dar de fapt doar cu sine insusi: "Iar dialogul nostru, nu te supara, nu are loc intre mine si tine, ci in primul rand intre mine si mine, cu ajutorul tau..."(G.Naum)

Nu intamplator, in "Tropice triste", lucrare cu caracter autobiografic, scrisa sub forma unor note (didactice) de calatorie, CLS citeaza pe Chateaubriand: "Fiecare om poarta in el o lume compusa din tot ce a vazut si a iubit, lume in care reintra neincetat chiar cand strabate si pare a locui o lume straina". Inzestrat cu un puternic simt al valorii proprii, dar si cunoscator al biasurilor inerente cercetarilor de etnografie, in 1956, in cartea amintita, CLS se intreaba daca nu cumva motivul alegerii etnografiei a fost o "afinitate de structura" intre "civilizatiile studiate" si "propria gandire". Mai departe, antropologul incearca sa se convinga ca a facut doar o calatorie "in spatiu, in timp si in ierarhia sociala". Dar a omis sa adauge categoriilor kantiene pe cele ale propriei sensibilitati si pe cele ale propriei gandiri originale. "Inteligenta mea e neolitica", afirma, pentru ca in "Savage Mind" sa caracterizeze gandirea salbatica drept tipul de gandire ce "construieste structuri mentale care faciliteaza o intelegere a lumii in masura in care se potrivesc acesteia. In acest sens, gandirea primitiva e o gandire analogica".
CLS isi asuma unicitatea dar se integreaza comunitatii stiintifice si comunitatii mai largi a umanitatii cand afirma despre mintea primitiva ca e "chintesenta" mintii umane.

Care sunt caracteristicile gandirii salbatice?
Este o gandire mitica, asociativa si transformationala, sintetizeaza I.Panzaru in prefata la "Mitologice I - Crud si Gatit".
Mitul, ca poveste a originilor, interactioneaza cu societatea in care apare. Are, dupa Malinovski, rol normativ, iar dupa CLS, rol de suport conceptual, de unealta logica, prin care oamenii construiesc societatea din mers, "rezolvand" ceea ce de fapt reprezinta "opozitii nerezolvabile".
In "Antropologia structurala", CLS arata ca gandirea mitica intai sesizeaza opozitiile si apoi le rezolva. Dar "nu dupa o logica constienta, ci dupa o logica a categoriilor inconstiente". CLS incearca sa descopere ce caracteristici formale, de structura, deosebesc societatile zise primitive de cele pe care le numim moderne sau civilizate. El cerceteaza societatile sud-americane si vine in conatct cu indigeni apartinand culturii Orinocco-Amazon si culturii Brazilia Centrala. In "Tropice triste" si in "Mitologice I" descrie plastic societatea tribului bororo din Brazilia.
Metoda lui CLS este metoda structuralista. Antropologul social scrie cu "intelepciune poetica", trasatura specific umana, dupa Vico, dar si un dar al structuralismului, dupa Terence Hawks, precum si principiu care pretinde ca "a fi uman e a fi structuralist". Adica a gandi lumea in termeni de relatii.
Care e impactul structuralismului in antropologie si etnologie? Ce ne invata aceasta metoda?

Baza gandirii structuraliste o formeaza opera lingvistului elvetian Ferdinand de Saussure. El studiaza limbajul dintr-o perspectiva "relationala", in "Cursul de lingvistica generala" (lecturi tinute la universitate). "Orice unitate lingvistica reprezinta un raport", "toate fenomenele sunt raporturi intre raporturi", limbajul e un "camp unificat", un sistem autosuficient asa cum il experiem "acum", o forta conservativa in aprehensiunea lumii, care, intreg si complet, se poate transforma, poate genera noi aspecte, isi constituie propria realitate chiar fara a face apel la o realitate de dincolo de sine. Limbajul apare la de Saussure ca o structura, in care valoarea fiecarui semn e data de pozitia simultana a altor semne, ceea ce face ca pentru limbaj caracteristica sa fie opozitia semnelor si ca dimensiunile acestuia sa fie cea sintagmatica si cea paradigmatica.

CLS valorifica lucrarile ilustrului sau predecesor si, aprofundand studiul limbajului, arata ca acesta e prototip al culturii si ca de aceea analiza culturii poate fi realizata dupa analiza limbajului.
Ce comportamente social-culturale analizeaza CLS? Ceremonii, rituri, inrudirea, legile matrimoniale, metodele de preparare a hranei, sisteme totemice. Toate devin elemente de sens. Toate se organizeaza dupa structuri de opozitie.
Lucrarea "Structura si functie in societatea primitiva" (A.Radcliffe-Brown) ii e bine cunoscuta lui CLS. El preia concepte ale teoriei interpretarii sistemelor socioumane, teorie propusa de Radcliffe-Brown (proces, structura, functie), si valorifica informatiile aceluia despre patriarhat, matriarhat, patrilinearitate, matrilinearitate, patrilocatie, matrilocatie. CLS intareste concluzia lui Radcliffe-Brown ca exista categorii care arata structura ordonarii reale a rudelor in viata sociala.
Pasiunea pentru muzica e inca un element ce ii apropie pe cei doi cercetatori. Cu mijloace oferite inclusiv de aceasta arta, CLS va analiza sisteme de inrudire, sisteme ale miturilor si natura mintii primitive. El descopera analogii intre primitivi si ... etnografi (!), in modul de a gandi, determinat de opozitia natura-cultura.

Interesant e modul in care acest cercetator-poet isi numeste opera, din mers: in "Mitologice I" demersul cercetarii apare redat printr-o metafora a metodei care se repeta, se completeaza, se intregeste pe ea insasi. Structuralismul la CLS e numit pe rand de insusi autorul lui "geometrie personala", "ordonare a unui haos inform", "microscop optic", "carte paradoxala in care volumele se reiau", "investigatie in spirala", "studiu al unui singur mit", "carte fara subiect", "harta", "releveuri in forma de stea", "baleiaj", "cercuri noi in jurul unor puncte la periferie", "dosar care nu poate fi inchis niciodata", "intreprindere vrand sa imite miscarea spontana a gandirii mitice", "o schita a sintaxei mitologiei americane", "gandire obiectivata", "uvertura-rezolvare, dinspre mit spre muzica", "travaliu de reorganizare inconstienta" etc etc.
Nu intamplator CLS prefera aceste metafore. El traieste nu doar o pasiune pentru adevar, ci si o pasiune pentru poezie. Pentru a crea, dar mai ales pentru a se crea: raportul sau cu lumea e prin excelenta unul simbolic.
"Nu pretindem sa aratam cum gandesc oamenii in mituri, ci cum gandesc miturile in oameni, fara stirea acestora", afirma CLS.

Dar sensibilitatea de poet a lui CLS nu anuleaza acribia sa stiintifica. Lectia structuralista din "Mitologice I" ne poate servi drept indrumar de cercetare, pentru ca aici CLS prezinta precis un scop al lucrarii (sa arate cum categorii empirice sunt unelte de lucru conceptual: de la "crud" si "gatit" la "gusteme" si apoi la semnificarea tranzitiei Natura-Cultura, de la "crud" si "gatit" la bucatarie ca limbaj inconstient prin care o societate isi exprima structura), prezinta ipoteze de lucru si metoda de esantionare, prezinta testarea ipotezei si concluziile...

Teoria lui CLS nu e fecunda doar pentru antropologie, ci si pentru psihologie, in varianta ei psihanalitica. Lacan, discipol disident al lui Freud, asaza in centrul edificiului sau teoretic original teoria Inconstientului ca Limbaj si a celor trei niveluri de organizare psihica: Real, Imaginar, Simbolic, el introduce termenul "lant semnificativ" si analizeaza conceptul Legii pe baza teoriei lui CLS (Legea fiind Legea Semnificantului).

Timp şi spaţiu în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”

Cules de Petre Ispirescu şi publicat în „Basmele românilor” (1872), basmul cel mai trist al copilăriei fiecăruia dintre noi ar putea fi, cred, optim receptat dacă l-am citi cu ochii copiilor care am fost.

Cum întoarcerile în timp îşi au preţul lor şi niciodată nu sunt reale, rămâne posibilitatea interpretării acestui text printr-o inocenţă doar aproximativă, după ce am aflat că tema centrală ar fi „timpul paradoxal”, adică timpul în dimensiunile sale obiectivă şi subiectivă, că nu ar exista o schemă asemănătoare în folclorul altor popoare, dar că motivul trecerii paradoxale a timpului ar fi destul de frecvent în creaţiile literare populare din acest continent, că, în sfârşit, motivul plângerii copilului nenăscut, în pântecele mamei, îşi are în acest basm singura ilustrare în literatura lumii, iar motivul tărâmului Tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte ar fi o viziune edenică (Ruxandra Niculescu, în prefaţa la antologia „Omul de piatră. Basmele călătoriilor în timp”, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976).

Un loc comun este aprecierea simplistă de poveste „fără happy end”. Tristeţile copilăriei cititorilor acestui basm nu au însă nimic a face cu finalul nefericit, ci, poate, mai degrabă cu plânsul în calitate de condiţie a naşterii, prevestire a unui destin dominat de Eşec.

Obişnuiţi cu basme construite pe formule de succes, e la îndemână să concluzionăm grăbiţi că lipsa acestor formule justifică eticheta de poveste cu final nefericit.

De fapt, suntem în faţa unei poveşti terminate, ceea ce frustrează imaginaţia noastră e tocmai închiderea oricărei posibilităţi de a continua cumva ţesătura de motive şi momente. Personajul principal îşi consumă potenţialul sub ochii noştri, într-un ritm demn de semantica în care se înscrie. Nimic nu se mai poate adăuga, nimic nu poate fi reconsiderat. Făt-Frumos nu mai „trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi”, ci moare sub ochii noştri.

Nu el e nefericitul, nefericiţi sunt cititorii care îl însoţesc până într-un final care nu lasă loc de comentarii.

Singurul comentariu posibil ar fi unul al receptării subiective a acestei poveşti.
Să îl însoţim pe acest personaj, să ne deschidem poveştii lui, nu ca prima oară, dar cu cât de multă prospeţime ne stă în putere. Reperele de analiză rămân reprezentarea şi trăirea timpului şi a spaţiului.

Întâmpinaţi de puricele potcovit cu nouăzeci şi nouă de oca la un picior, zâmbim trucului larg utilizat pentru a ne trage de mânecă la graniţa între realitatea lecturii şi imaginarul poveştii. La fel, când nu ni se prezintă locul acţiunii celei de început (pentru că ar putea fi oricare, de vreme ce e imaginar).

Ne aşteptăm şi la alte formule, şi bine facem, căci, pe mai multe paliere, povestea poate fi redusă la câteva astfel de scheme, realizate prin motive şi ele destul de întâlnite, în majoritate. Împăraţii fără moştenitori (ameninţare latentă a pierderii definitive a vieţii, în imposibilitate de a supravieţui prin urmaşi), căutarea sfătuitorilor, obstacolele impuse de destin feţelor înalte (începerea cu căutatul „la stele”, deşi soluţia era deţinută de un unchiaş dintr-un sat aflat „undeva aproape”, refuzul unchiaşului de a se deplasa la curte, obligarea cuplului să parcurgă această distanţă, premoniţia unchiaşului cu privire la odrasla de care nu se vor bucura), administrarea leacului miraculos (ca o forţare a destinului), sarcina împărătesei... până aici părem a ne afla în tipare. Plânsul copilului nenăscut în uterul matern, tocmai înainte de naştere, aduce o precizare a unui spaţiu care va conta în întreaga povestire, prin încărcătura sa simbolică. Nu este locul referirilor la ambivalenţa simbolică a matricei generative, doar punctăm legătura specială între ea şi nou-născutul care nu se ceruse nici înlăuntrul, nu se voia nici în afara acestui spaţiu. Promisiunea împăratului, ademenirea copilului la viaţă (pentru că opţiunea lui însemna de fapt nici viaţă, nici moarte), e o scenă de seducţie, o prezentare a unui miraj de natură să liniştească: iluzia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte şi rostul ei de a calma, de a compensa trauma venirii la viaţă.

Urmează din nou tiparele: arderea etapelor în evoluţia vlăstarului nobil, ajungerea sa la vârsta începutului adolescenţei, trăirea crizei identităţii şi trezirea forţei motivante a drumului iniţiatic („sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut”), interdicţia părăsirii spaţiului familiar, pregătirea prin fructificarea tradiţiei (calul, armele, hainele tatălui, la recuperarea cărora lucrează cu sârg), planificarea plecării în trei zile (rămânem în schemele gândirii tradiţionale), purcederea la drum cu ajutoare din prezent, dar şi renunţarea la ele în marginea spaţiului familiar / familial, orientarea spre răsărit (asimilabilă unei introversii, mai degrabă decât unei expansiuni), câmpia cu oase de oameni şi Gheonoaia ca prim obstacol, câmpul pe o parte pârlit şi pe alta pârlit şi Scorpia ca al doilea obstacol, câmpul cu flori şi cu primăvară, prevestitor de grozăvie (liniştea dinaintea furtunii, am zice), pădurea cu jivine înspăimântătoare împrejmuind, ca un al treilea obstacol, palatul unde, în sfârşit, avea să fie de găsit Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Care e strategia de abordare a dificultăţilor pe care o utilizează tânărul erou? În mod repetat, acesta nu alege confruntarea cu opreliştile (deci cu propriile limite), ci, prin forţa ajutorului său năzdrăvan, „trece pe deasupra” primejdiilor. Acest trecut „pe deasupra” semnifică taman ceea ce spune că semnifică. Iar iniţierea „pe deasupra” greutăţilor e o pseudoiniţiere. Dar să nu ne grăbim.

Rămânem lângă eroul care nu e în stare să îmblânzească niciun animal (ratându-şi astfel şansa spiritualizării forţei instinctuale, vitale), sarcină pe care i-o achită prima dintre cele trei femei de la palat (doamna casei), odată cu afirmaţia seacă despre fructul dorinţelor sale: „aici este”. Cum se modifică pentru feciorul de împărat viaţa, după atingerea scopului călătoriei? Se însoţeşte cu una din ele (cea mai mică) şi primeşte, în ziua nunţii, învoire să se plimbe primprejur, cu condiţia respectării interdicţiei de a se avânta în Valea Plângerii (topos arătând influenţe biblice precreştine, dar suportate, probabil, pe filieră creştină de cultura populară). Interdicţie pe care aparent din pasiune vânătorească o încalcă, faptă ce atrage după sine sancţiuni de ordin subiectiv, şi anume o anume autoreflexivitate ce permite trăirea dorului de casă şi de părinţi – forţa arhetipală a acestor reprezentări anunţă precipitarea unei soluţii găsite de destinul personajului la căutările sale.
Atenţionările tinerelor femei cu privire la urmarea cursului firesc al vieţii în cazul lumii părăsite de el în uitare nu sunt suficiente, de aceea pleacă înapoi.

Pe drum vechile locuri de încercare a puterilor i se arată înlocuite de oraşe, personajele cu care îşi construise drumul, născociri...nu e atent şi nu observă că, în timp ce reacţia celorlalţi e râsul, el îmbătrâneşte.

Ajunge acasă, unde găseşte doar ruinele (mărci ale unui spaţiu cu funcţii epuizate) şi buruienile (semn al haosului, al dezordinii, al lipsei actului creator uman). Coboară în pivniţă (compensare salvatoare a hoinărelii „pe deasupra” lucrurilor importante) şi îşi găseşte în sfârşit vindecarea... de iluzie. În palma pe care i-o trage Moartea.

E o poveste despre viaţă şi despre moarte, despre timp şi netimp, despre pseudoiubiri, despre început şi sfârşit. Despre iluzii.

Timpul nu e reprezentat în cadrele tradiţionale pe tot parcursul epic. Spaţiul, nici el.

Aceste două coordonate sunt trăite de personaj în plan subiectiv, iniţial captiv într-o lume a dorinţei, unde durata personală nu se armonizează cu durata împărtăşită de ceilalţi, pentru ca în final el să se elibereze şi să ia contact cu realitatea tămăduitoare, fie şi sub forma sfârşitului.

Despre mitul tinereţii veşnice şi al nemuririi s-au scris pagini întregi, am optat aici pentru un exerciţiu de lectură pur şi simplu.

hable con ella

saptamana financiara mi a facut o bucurie: la doar 8 ron am gasit azi pe un dvd "hable con ella". nu l vazusem. al doilea film de almodovar, deci, pentru mine.

de data asta, kiar mi a placut filmul. povestea, mai ales.

o poveste despre neputinta de a vorbi cand nu crezi in ce vorbesti. despre tragedia de a nu ti ramane decat tacerea in fata suferintei proprii si a celui de langa tine. despre pretul suspendarii si al neclarificarii unor situatii. despre inutilitatea regretului de a nu fi disponibil nici tie nici celuilalt. despre intarzieri care costa.

despre moartea in lipsa comunicarii.
dar si despre cuvantul care tine in viata.

despre limita fina intre dragoste si nebunie. despre nebunie. despre pasiunile care ucid si trezesc la viata.

despre puterea unui zambet, a unei priviri, a unui gest, a unui cuvant. a unei lacrimi.
despre sensibilitate.
despre prietenie.
despre luciditatea care si cere pretul - suferinta, dar care si arata si darurile - un plus de libertate, de spatiu mental, de deschidere.

despre feminitate si masculinitate, despre sanatate si boala, despre viata si moarte.

despre dorinta.

un film frumos.

los abrazos rotos

primul film de almodovar pe care l am vizionat.
prezentat ca thriller-drama (drama am vazut o... thrillerul insa nu - sau poate thriller a ajuns sa insemne altceva pentru mine: sa ma gandesc la o colaborare cu un scenarist de profil? un zambet, va rog!).

din nou dezamagita: nu mi dau seama de care dintre dimensiunile filmului.
stiu doar ca ma plictisisem.

pana la scena cu paginile de ziar (cronici proaste la un film - deducem - din pacate kiar prost fiindca nu filmul conceput de el ci cel realizat de un antitalent, rivalul lui, celalalt, cel care si a folosit damnarea ca arma) imprastiate de vant pe o plaja si cu ea incercand sa le opreasca: scena aceasta a reusit sa mi ridice o spranceana si sa mi recapteze atentia. n a mai contat cat era ceasul, ceea ce ma kinuia inainte de momentul respectiv. stiam ce astept - pana atunci nu ma intrigase prea mare lucru.

ma tem ca e inca loc de " povestea asta s ar fi putut spune si altfel".

episoade parazite? da.
replici pentru gagautzi, dezvaluind relatii intre personaje pe care oricum le intuiai sau care ar fi fost fecunde daca lasate nespuse? da, si din astea.
o eroare de traducere - pata de culoare: in loc de "parenteral" a iesit alta kestie. asta ca strategie de motivat vigilenta, poate. :)

si totusi, ceva salveaza filmul.

daca il iei ca poveste de dragoste, e slabut.
nu i suficient sa frangi imbratisari ca sa faci o diferenta intre ce se intampla pe ecran si ce ramane dincoace.

daca il iei insa ca poveste a unui artist, nu mai e deloc slabut.

cand arati zvarcolirile unei constiinte in efortul de a recupera o forma compromisa de un colaj antiarta al esecurilor acelei forme, da, izbutesti sa impresionezi. scena de incheiere e un maximum de sinestezie ce rezoneaza cu un maximum de traire.
arta ca salvare, arta ca alternativa. arta ca prelungire a unui timp taiat de realitate, arta ca destin al unei intalniri.
pacat insa ca nu pe latura aceasta s a fixat obiectivul in mod esential, daca tot a fost trecuta in plan secund povestea unei nefericite iubiri curmata brutal si nedrept.

Şi totuşi, prezentul...

...sau mai bine zis prezenţa.

dacă excursiile prin istorie sunt evadări din prezent, mai bine nu: fiindcă până la urmă realitatea se dovedeşte mai puternică decât orice iluzie, iar sarcini vitale de asumat sunt mai ales undeva în zona realului. nu limitat la "aici şi acum", dar nici în afara acestei dimensiuni.

dacă ne preocupăm de istoria cu i mare pentru a eluda hăţişurile istoriilor noastre personale cu i mic, rezultatul va fi negreşit sentimentul strivirii sub forţa implacabilă a consecinţelor unor alegeri cărora nu le-am acordat suficientă atenţie. când nu suntem prezenţi în propria viaţă ignorăm pericole ce vizează întreg edificiul personalităţii, nu doar o faţetă sau alta ale acesteia.

Rasfoind istorii

Ne-am obişnuit să asistăm cu lehamite la perindarea pe scena politică a unor inşi de toate culorile posibile, dedicaţi cu toţii însă unuia şi aceluiaşi scop: căpătuiala proprie, pe baza accesului privilegiat la resurse interne şi comunitare. Nu am putea crede că cineva în ţara asta şi-a pus vreodată la modul serios problema intereselor de stat.

Istoria ne convinge că nu am fost (din)totdeauna aşa. Au existat şi oameni de stat, ei au luat decizii cântărindu-le consecinţele pe termen mediu şi lung, calculând raporturi cost-beneficiu, evaluând riscuri, anticipând, planificând şi ajustând, într-un cuvânt având o viziune, o concepţie, un program cu bătaie lungă.

Corectitudinea unor astfel de programe e o altă temă şi ea se apreciază cu calm, raportându-le de fiecare dată la contextul social, economic, politic, cultural.
Timpul face mai clare erorile şi banalizează cuceriri plătite cu sânge, transformându-le în stări de fapt, normale pentru contemporani, dar cu câtă jertfă atinse...

În evaluarea alegerilor personalităţilor istorice din trecut, determinantă e renunţarea la orice pasiune în afara celei pentru cunoaşterea adevărului. Ceea ce presupune studiu, documentare, efort analitic, capacitate de sinteză, spirit critic, o bună prietenie cu logica rafinată, în stare să cuprindă fenomenele fără să le reducă dimensiunile, dar şi cu bisturiul demarcaţiilor fine.

Chiar dacă nespecialişti, vizitarea urmelor mnezice ale umanităţii, aşa cum sunt ele conservate de istoriile scrise sau de colecţiile muzeale, nu se poate să nu lase şi în sufletul nostru vreo ... urmă. Condiţionat de apetenţa pentru valorificarea experienţei colective, de receptivitate şi de tot soiul de alţi factori. Aşa încât...un domeniu aparent arid cum este cel al înregistrărilor trecerii timpului poate deveni, măcar din când în când, prietenos. Pentru amatori - în sensul etimologic al cuvântului.