Timp şi spaţiu în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”

Cules de Petre Ispirescu şi publicat în „Basmele românilor” (1872), basmul cel mai trist al copilăriei fiecăruia dintre noi ar putea fi, cred, optim receptat dacă l-am citi cu ochii copiilor care am fost.

Cum întoarcerile în timp îşi au preţul lor şi niciodată nu sunt reale, rămâne posibilitatea interpretării acestui text printr-o inocenţă doar aproximativă, după ce am aflat că tema centrală ar fi „timpul paradoxal”, adică timpul în dimensiunile sale obiectivă şi subiectivă, că nu ar exista o schemă asemănătoare în folclorul altor popoare, dar că motivul trecerii paradoxale a timpului ar fi destul de frecvent în creaţiile literare populare din acest continent, că, în sfârşit, motivul plângerii copilului nenăscut, în pântecele mamei, îşi are în acest basm singura ilustrare în literatura lumii, iar motivul tărâmului Tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte ar fi o viziune edenică (Ruxandra Niculescu, în prefaţa la antologia „Omul de piatră. Basmele călătoriilor în timp”, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976).

Un loc comun este aprecierea simplistă de poveste „fără happy end”. Tristeţile copilăriei cititorilor acestui basm nu au însă nimic a face cu finalul nefericit, ci, poate, mai degrabă cu plânsul în calitate de condiţie a naşterii, prevestire a unui destin dominat de Eşec.

Obişnuiţi cu basme construite pe formule de succes, e la îndemână să concluzionăm grăbiţi că lipsa acestor formule justifică eticheta de poveste cu final nefericit.

De fapt, suntem în faţa unei poveşti terminate, ceea ce frustrează imaginaţia noastră e tocmai închiderea oricărei posibilităţi de a continua cumva ţesătura de motive şi momente. Personajul principal îşi consumă potenţialul sub ochii noştri, într-un ritm demn de semantica în care se înscrie. Nimic nu se mai poate adăuga, nimic nu poate fi reconsiderat. Făt-Frumos nu mai „trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi”, ci moare sub ochii noştri.

Nu el e nefericitul, nefericiţi sunt cititorii care îl însoţesc până într-un final care nu lasă loc de comentarii.

Singurul comentariu posibil ar fi unul al receptării subiective a acestei poveşti. Să îl însoţim pe acest personaj, să ne deschidem poveştii lui, nu ca prima oară, dar cu cât de multă prospeţime ne stă în putere. Reperele de analiză rămân reprezentarea şi trăirea timpului şi a spaţiului.

Întâmpinaţi de puricele potcovit cu nouăzeci şi nouă de oca la un picior, zâmbim trucului larg utilizat pentru a ne trage de mânecă la graniţa între realitatea lecturii şi imaginarul poveştii. La fel, când nu ni se prezintă locul acţiunii celei de început (pentru că ar putea fi oricare, de vreme ce e imaginar).

Ne aşteptăm şi la alte formule, şi bine facem, căci, pe mai multe paliere, povestea poate fi redusă la câteva astfel de scheme, realizate prin motive şi ele destul de întâlnite, în majoritate. Împăraţii fără moştenitori (ameninţare latentă a pierderii definitive a vieţii, în imposibilitate de a supravieţui prin urmaşi), căutarea sfătuitorilor, obstacolele impuse de destin feţelor înalte (începerea cu căutatul „la stele”, deşi soluţia era deţinută de un unchiaş dintr-un sat aflat „undeva aproape”, refuzul unchiaşului de a se deplasa la curte, obligarea cuplului să parcurgă această distanţă, premoniţia unchiaşului cu privire la odrasla de care nu se vor bucura), administrarea leacului miraculos (ca o forţare a destinului), sarcina împărătesei... până aici părem a ne afla în tipare. Plânsul copilului nenăscut în uterul matern, tocmai înainte de naştere, aduce o precizare a unui spaţiu care va conta în întreaga povestire, prin încărcătura sa simbolică. Nu este locul referirilor la ambivalenţa simbolică a matricei generative, doar punctăm legătura specială între ea şi nou-născutul care nu se ceruse nici înlăuntrul, nu se voia nici în afara acestui spaţiu. Promisiunea împăratului, ademenirea copilului la viaţă (pentru că opţiunea lui însemna de fapt nici viaţă, nici moarte), e o scenă de seducţie, o prezentare a unui miraj de natură să liniştească: iluzia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte şi rostul ei de a calma, de a compensa trauma venirii la viaţă.

Urmează din nou tiparele: arderea etapelor în evoluţia vlăstarului nobil, ajungerea sa la vârsta începutului adolescenţei, trăirea crizei identităţii şi trezirea forţei motivante a drumului iniţiatic („sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut”), interdicţia părăsirii spaţiului familiar, pregătirea prin fructificarea tradiţiei (calul, armele, hainele tatălui, la recuperarea cărora lucrează cu sârg), planificarea plecării în trei zile (rămânem în schemele gândirii tradiţionale), purcederea la drum cu ajutoare din prezent, dar şi renunţarea la ele în marginea spaţiului familiar / familial, orientarea spre răsărit (asimilabilă unei introversii, mai degrabă decât unei expansiuni), câmpia cu oase de oameni şi Gheonoaia ca prim obstacol, câmpul pe o parte pârlit şi pe alta pârlit şi Scorpia ca al doilea obstacol, câmpul cu flori şi cu primăvară, prevestitor de grozăvie (liniştea dinaintea furtunii, am zice), pădurea cu jivine înspăimântătoare împrejmuind, ca un al treilea obstacol, palatul unde, în sfârşit, avea să fie de găsit Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Care e strategia de abordare a dificultăţilor pe care o utilizează tânărul erou? În mod repetat, acesta nu alege confruntarea cu opreliştile (deci cu propriile limite), ci, prin forţa ajutorului său năzdrăvan, „trece pe deasupra” primejdiilor. Acest trecut „pe deasupra” semnifică taman ceea ce spune că semnifică. Iar iniţierea „pe deasupra” greutăţilor e o pseudoiniţiere. Dar să nu ne grăbim.

Rămânem lângă eroul care nu e în stare să îmblânzească niciun animal (ratându-şi astfel şansa spiritualizării forţei instinctuale, vitale), sarcină pe care i-o achită prima dintre cele trei femei de la palat (doamna casei), odată cu afirmaţia seacă despre fructul dorinţelor sale: „aici este”. Cum se modifică pentru feciorul de împărat viaţa, după atingerea scopului călătoriei? Se însoţeşte cu una din ele (cea mai mică) şi primeşte, în ziua nunţii, învoire să se plimbe primprejur, cu condiţia respectării interdicţiei de a se avânta în Valea Plângerii (topos arătând influenţe biblice precreştine, dar suportate, probabil, pe filieră creştină de cultura populară). Interdicţie pe care aparent din pasiune vânătorească o încalcă, faptă ce atrage după sine sancţiuni de ordin subiectiv, şi anume o anume autoreflexivitate ce permite trăirea dorului de casă şi de părinţi – forţa arhetipală a acestor reprezentări anunţă precipitarea unei soluţii găsite de destinul personajului la căutările sale. Atenţionările tinerelor femei cu privire la urmarea cursului firesc al vieţii în cazul lumii părăsite de el în uitare nu sunt suficiente, de aceea pleacă înapoi.

Pe drum vechile locuri de încercare a puterilor i se arată înlocuite de oraşe, personajele cu care îşi construise drumul, născociri...nu e atent şi nu observă că, în timp ce reacţia celorlalţi e râsul, el îmbătrâneşte.

Ajunge acasă, unde găseşte doar ruinele (mărci ale unui spaţiu cu funcţii epuizate) şi buruienile (semn al haosului, al dezordinii, al lipsei actului creator uman). Coboară în pivniţă (compensare salvatoare a hoinărelii „pe deasupra” lucrurilor importante) şi îşi găseşte în sfârşit vindecarea... de iluzie. În palma pe care i-o trage Moartea.

E o poveste despre viaţă şi despre moarte, despre timp şi netimp, despre pseudoiubiri, despre început şi sfârşit. Despre iluzii.

Timpul nu e reprezentat în cadrele tradiţionale pe tot parcursul epic. Spaţiul, nici el.

Aceste două coordonate sunt trăite de personaj în plan subiectiv, iniţial captiv într-o lume a dorinţei, unde durata personală nu se armonizează cu durata împărtăşită de ceilalţi, pentru ca în final el să se elibereze şi să ia contact cu realitatea tămăduitoare, fie şi sub forma sfârşitului.

Despre mitul tinereţii veşnice şi al nemuririi s-au scris pagini întregi, am optat aici pentru un exerciţiu de lectură pur şi simplu.

hable con ella

saptamana financiara mi a facut o bucurie: la doar 8 ron am gasit azi pe un dvd "hable con ella". nu l vazusem. al doilea film de almodovar, deci, pentru mine. de data asta, kiar mi a placut filmul. povestea, mai ales. o poveste despre neputinta de a vorbi cand nu crezi in ce vorbesti. despre tragedia de a nu ti ramane decat tacerea in fata suferintei proprii si a celui de langa tine. despre pretul suspendarii si al neclarificarii unor situatii. despre inutilitatea regretului de a nu fi disponibil nici tie nici celuilalt. despre intarzieri care costa. despre moartea in lipsa comunicarii. dar si despre cuvantul care tine in viata. despre limita fina intre dragoste si nebunie. despre nebunie. despre pasiunile care ucid si trezesc la viata. despre puterea unui zambet, a unei priviri, a unui gest, a unui cuvant. a unei lacrimi. despre sensibilitate. despre prietenie. despre luciditatea care si cere pretul - suferinta, dar care si arata si darurile - un plus de libertate, de spatiu mental, de deschidere. despre feminitate si masculinitate, despre sanatate si boala, despre viata si moarte. despre dorinta. un film frumos.

los abrazos rotos

primul film de almodovar pe care l am vizionat. prezentat ca thriller-drama (drama am vazut o... thrillerul insa nu - sau poate thriller a ajuns sa insemne altceva pentru mine: sa ma gandesc la o colaborare cu un scenarist de profil? un zambet, va rog!). din nou dezamagita: nu mi dau seama de care dintre dimensiunile filmului. stiu doar ca ma plictisisem. pana la scena cu paginile de ziar (cronici proaste la un film - deducem - din pacate kiar prost fiindca nu filmul conceput de el ci cel realizat de un antitalent, rivalul lui, celalalt, cel care si a folosit damnarea ca arma) imprastiate de vant pe o plaja si cu ea incercand sa le opreasca: scena aceasta a reusit sa mi ridice o spranceana si sa mi recapteze atentia. n a mai contat cat era ceasul, ceea ce ma kinuia inainte de momentul respectiv. stiam ce astept - pana atunci nu ma intrigase prea mare lucru. ma tem ca e inca loc de " povestea asta s ar fi putut spune si altfel". episoade parazite? da. replici pentru gagautzi, dezvaluind relatii intre personaje pe care oricum le intuiai sau care ar fi fost fecunde daca lasate nespuse? da, si din astea. o eroare de traducere - pata de culoare: in loc de "parenteral" a iesit alta kestie. asta ca strategie de motivat vigilenta, poate. :) si totusi, ceva salveaza filmul. daca il iei ca poveste de dragoste, e slabut. nu i suficient sa frangi imbratisari ca sa faci o diferenta intre ce se intampla pe ecran si ce ramane dincoace. daca il iei insa ca poveste a unui artist, nu mai e deloc slabut. cand arati zvarcolirile unei constiinte in efortul de a recupera o forma compromisa de un colaj antiarta al esecurilor acelei forme, da, izbutesti sa impresionezi. scena de incheiere e un maximum de sinestezie ce rezoneaza cu un maximum de traire. arta ca salvare, arta ca alternativa. arta ca prelungire a unui timp taiat de realitate, arta ca destin al unei intalniri. pacat insa ca nu pe latura aceasta s a fixat obiectivul in mod esential, daca tot a fost trecuta in plan secund povestea unei nefericite iubiri curmata brutal si nedrept.

Şi totuşi, prezentul...

...sau mai bine zis prezenţa. dacă excursiile prin istorie sunt evadări din prezent, mai bine nu: fiindcă până la urmă realitatea se dovedeşte mai puternică decât orice iluzie, iar sarcini vitale de asumat sunt mai ales undeva în zona realului. nu limitat la "aici şi acum", dar nici în afara acestei dimensiuni. dacă ne preocupăm de istoria cu i mare pentru a eluda hăţişurile istoriilor noastre personale cu i mic, rezultatul va fi negreşit sentimentul strivirii sub forţa implacabilă a consecinţelor unor alegeri cărora nu le-am acordat suficientă atenţie. când nu suntem prezenţi în propria viaţă ignorăm pericole ce vizează întreg edificiul personalităţii, nu doar o faţetă sau alta ale acesteia.

Rasfoind istorii

Ne-am obişnuit să asistăm cu lehamite la perindarea pe scena politică a unor inşi de toate culorile posibile, dedicaţi cu toţii însă unuia şi aceluiaşi scop: căpătuiala proprie, pe baza accesului privilegiat la resurse interne şi comunitare. Nu am putea crede că cineva în ţara asta şi-a pus vreodată la modul serios problema intereselor de stat. Istoria ne convinge că nu am fost (din)totdeauna aşa. Au existat şi oameni de stat, ei au luat decizii cântărindu-le consecinţele pe termen mediu şi lung, calculând raporturi cost-beneficiu, evaluând riscuri, anticipând, planificând şi ajustând, într-un cuvânt având o viziune, o concepţie, un program cu bătaie lungă. Corectitudinea unor astfel de programe e o altă temă şi ea se apreciază cu calm, raportându-le de fiecare dată la contextul social, economic, politic, cultural. Timpul face mai clare erorile şi banalizează cuceriri plătite cu sânge, transformându-le în stări de fapt, normale pentru contemporani, dar cu câtă jertfă atinse... În evaluarea alegerilor personalităţilor istorice din trecut, determinantă e renunţarea la orice pasiune în afara celei pentru cunoaşterea adevărului. Ceea ce presupune studiu, documentare, efort analitic, capacitate de sinteză, spirit critic, o bună prietenie cu logica rafinată, în stare să cuprindă fenomenele fără să le reducă dimensiunile, dar şi cu bisturiul demarcaţiilor fine. Chiar dacă nespecialişti, vizitarea urmelor mnezice ale umanităţii, aşa cum sunt ele conservate de istoriile scrise sau de colecţiile muzeale, nu se poate să nu lase şi în sufletul nostru vreo ... urmă. Condiţionat de apetenţa pentru valorificarea experienţei colective, de receptivitate şi de tot soiul de alţi factori. Aşa încât...un domeniu aparent arid cum este cel al înregistrărilor trecerii timpului poate deveni, măcar din când în când, prietenos. Pentru amatori - în sensul etimologic al cuvântului.

magarii mitici si magarii mitici

dintr un impuls, sa i zic, masokist, am pierdut mut timp intrebandu ma de ce magarii sunt magari si, mai rau, interogandu i kiar pe unii dintre ei asupra acestei probleme existentiale. unii au luat o ca repros, desi eu nu am transferat tema dintr un registru (estetic) in altul (etic). de fapt magarii sunt magari pur si simplu ("ceea ce este este si ceea ce nu este nu este"). alegerea e sa ti i apropii sau sa te departezi de ei. nu sa te kinui sa i dezvrajesti (mai ales impotriva vointei lor) - ca nu orice poveste cu magari e una cu blestem vraja si dezvrajire. cateodata in spatele unui magar nu e nimic.

tot in timpul liber ... m a atins un fluture

„4. Mi s-a povestit despre un fluture adormit pe o floare şi despre mâna care a tăiat floarea pe care dormea fluturele; mi s-a povestit că mâna a purtat ore întregi floarea cu fluturele adormit şi că fluturele a dormit mai departe, ore întregi. Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică.” (Gellu Naum, „Ligia”, în Caietele Fundaţiei Gellu Naum – Athanor - , vol.1/2004) După „cuvântul înainte” la vol.nr.1/2004 al caietelor Athanor, Iulian Tănase ne dă câteva date despre poemul „Ligia”, alcătuit din opt poeme”: e scris în noaptea de 10 martie 1958, dedicat Lyggiei, iar manuscrisul e dăruit prietenei Ica, pe care G.N. o roagă să i-l culeagă. Fragmentul selectat e poemul nr.4. (p.10). Prin grija editorilor, ni se oferă şi indicaţiile care au însoţit rugămintea adresată de poet Icăi: „Tehnic:spaţiu între poeme; rândurile cât mai de la capăt, ca să încapă, pe cât posibil, rândul întreg”(p.12). Manuscrisul reprodus în facsimil permite să sesizăm încă o notă tehnică: „Dragă Ica, aici [după rândul 6, n.m.], după ce laşi un rând liber, scrii ultimul rând: Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică”. Aparent amănunte ce ar putea interesa doar bucătăria actului editorial, aceste recomandări tehnice capătă relevanţă pentru că se convertesc în elemente intrinseci textului, exploatând posibilităţile aşezării în pagină vizavi de registrul stilistic propriu textului. Sesizăm anticipatorii „poem”, „Gellu Naum”, „Ligia”, „1958”, „Athanor”. Poemul nr.4 ne e şi ghid de lectură, pentru că îşi conţine cheia şi oferă o cale de salvare de sub tirania conceptelor operaţionale ale stilisticii, concepte situate undeva între lingvistică şi teoria literaturii. Prin ultimul lui vers, poemul 4 poate fi abordat ca eşantion de „critică poetică”: „defectul limbajului” (Mallarme, Saussure) este „răscumpărat” (Mallarme, apud G.Genette) într-un act poetic şi totodată poietic: poezia „corectează acest defect, îl compensează, îl recompensează (exploatându-l); îl împlineşte, îl suprimă şi îl exaltă: îl desăvârşeşte. Departe de a se abate de la limbaj, ea se stabileşte şi se desăvârşeşte în chiar defectul său. În chiar acel defect care îl constituie”. Despre ce defect e vorba? Despre caracterul nemotivat al semnului lingvistic, despre arbitrariul oricărui semn lingvistic. Ce încearcă poezia să facă? Să recupereze ceva din motivarea iniţială a semnelor, a cuvintelor. Adică să suprime distanţa între cuvânt şi „necuvânt”, potenţând-o la maximum. Sună a C.L.Strauss...în căutarea "mitului nr.1". G.Genette explică esenţa „motivaţiei poetice”: „atitudinea de lectură pe care poemul reuşeşte (sau, mai adeseori, nu reuşeşte) să o impună cititorului, atitudine motivantă care, dincolo sau dincoace de toate atributele prozodice sau semantice, acordă întregului discurs sau numai unei părţi din el acea prezenţă intranzitivă şi acea existenţă absolută pe care Eluard o numeşte evidenţă poetică. [...]Limbajul poetic îşi revelează astfel adevărata sa structură, o stare, un grad de prezenţă şi de intensitate la care poate fi ridicat orice enunţ, cu condiţia ca în jurul lui să se stabilească acea margine de tăcere (P.Eluard)care să-l izoleze în mijlocul (,şi nu în afara) vorbirii cotidiene”. Limbajul poetic devine „starea poetică a limbajului”, „limbajul în stare de vis”, iar dacă proza, „vorbirea disjunctă”, e „deviere”, poezia e „antiproză” şi „reducere a devierii”: „deviere de la deviere”, „negare, refuz, uitare, ştergere a devierii, a acelei devieri care face limbajul, iluzie, vis, utopie”. Roland Barthes numea Literatura „Utopie a Limbajului”. Poemul 4 vorbeşte numai aparent despre „rubrica ştiinţifică” şi despre „poem”. A aplica dihotomiile lui Solomon Marcus cu privire la limbajul ştiinţific şi cel poetic ar fi neproductiv. Poemul nu dezvoltă vreo tensiune între chei de lectură oferite de cunoaşterea ştiinţifică şi chei de lectură oferite de cea artistică. E un eşantion de stil suprarealist, poetic, stil Gellu Naum. E un poem în care fluturele, floarea, mâna, somnul, tăierea florii, purtatul fluturelui pe floare nu se vor interpretate. E un poem ce transmite o stare. Un poem de dragoste, scris de poet pentru iubita lui, aşa cum am fost deja avertizaţi. Suntem invitaţi la o lectură poetică a unui „protocol de cercetare ştiinţifică”, realizat cu mijloacele observaţiei şi ale experimentului...nu e aceasta „starea de Martor”? Cine e Martorul? E trecut sub tăcere, în dosul impersonalului „mi s-a povestit”. Aparent impersonal, pentru că în spaţiul tăcerii Poetului a vorbit, mi se pare, Musa. Prin reproducerea în vorbire indirectă a destăinuirilor Musei, G.N. deschide şi închide sensuri, descoperă şi ascunde. Putem să citim rubrica ştiinţifică înaripaţi de curiozitatea, interesul şi imaginaţia de tip ştiinţific. Sau putem intra în interiorul textului, îl putem lăsa să devină o lume, ne putem deschide lui pe măsură ce-l lăsăm să se deschidă într-un spaţiu al libertăţii de receptare. Descoperim la nivelul fonetic nu suprapunerea cu nivelul limbii literare, ci repetiţia de sunete (căci de cuvinte) cu efect hipnotic, de sugestie. La nivel grafic, nu corespondenţa perfectă sunet-literă, ci ordonarea grafemelor ca text literar, după rigori ale poeziei: cu pauze între versuri altele decât cele dictate de gramatică, şi de aceea creând o sintaxă proprie ce e suportul unei semantici proprii. „Dimensiunea sintactică a textului lingvistic generează dimensiunea semantică a textului, devenit literar, construind astfel referentul, care nu mai preexistă textului, prin urmare” (D.Irimia). Aşadar, inutil să căutăm în afara poemului „referentul” care e de găsit numai în el însuşi. Dacă lectura poemului 4 reuşeşte să fie o situare în sfera mântuitoare a cuvintelor depinde numai de disponibilitatea noastră de a citi. E şi aceasta o marcă G.N.