Dirigintele

„Monalisă, lasă tu ...ceva, şi-ai să vezi ce bine are să-ţi fie!” Aşa mi-a scris pe ultima fotografie de grup din clasa a XIII-a Dirigintele. N-am părăsit, fireşte, acel ceva, şi, de altfel, nici nu cred că s-ar fi aşteptat să-mi modific într-atât felul de a fi rămânând totuşi eu. Dar niciodată nu i-am uitat ultima povaţă dată mie ca elevă. Peste ani, ca mămică, m-am bucurat să primesc, tot cu dedicaţie, o carte din care tot subliniez şi recitesc. „Educo-educare”, cartea Profesorului Iosif Mărcuşanu (psihopedagogie, Şcoala Normală „Carol I” – Câmpulung Muscel), merita condiţii mult mai bune de tipărire şi difuzare, şi o să aduc aici doar câteva argumente, fără pretenţia unei recenzii, miza acestor rânduri fiind reconstituirea unui portret: concepută în două părţi, cea dintâi pronunţat teoretică, cea de-a doua, accentuat autobiografică, lucrarea are amprenta stilului didactic al Profesorului. Rigoare, claritate, logică, dar nu într-un limbaj sec, ci într-un dozaj personal de ironie şi autoironie, detaşare şi reflexivitate, fără derapaje exhortative ci convingând prin selectarea şi combinarea datelor-cheie într-un discurs căruia nu-i lipsesc sarea şi piperul. „Copilul, un teribil nod de deznodat” – aceasta e tema developată din prima parte a volumului amintit: o sinteză de informaţii relevante pentru psihologia dezvoltării, pentru cunoaşterea determinismului succesului sau insuccesului şcolar, pentru găsirea unor metode şi procedee optime de educaţie în familie sau la catedră. Amintiri pornind din copilăria timpurie şi jalonând adolescenţa, tinereţea şi anii maturităţii Profesorului dau celei de-a doua părţi o notă mai încărcat subiectivă, deşi trimiterile către istoria ideilor punctează, şi aici, greutatea unui punct de vedere.
„Educo-educare” e o carte impresionantă prin forţa evocării unei personalităţi care ne face fericiţi să o ştim contemporană nouă. Nu ştiu cum i-au privit foşti colegi de cancelarie, cu ceva timp în urmă, această apariţie editorială. Ştiu că e imposibil să-i fi fost elev autorului şi să nu fii mişcat de acelaşi fel de a comunica pe care i-l ştiai: direct, dar nu fără subtilităţi, recurgând la memorie, dar nu fără a lăsa creativitatea să se manifeste, intransigent, dar lăsând spaţiu descoperirii, jocului, visului...
Profesorul Iosif Mărcuşanu, sau cum teoria educaţiei, practica pedagogică şi psihologia erau, pentru cei mai mulţi dintre noi, discipline nu doar prietenoase, ci de-a dreptul seducătoare. Ne aştepta câteodată în cabinetul de psihologie, dotat cu celebra oglindă-geam, invitându-ne să spunem pe rând ce vedem în stropii de apă de pe mochetă. Acasă, când i-am făcut o vizită toată clasa, cu flori de câmp, ne aştepta cu aceleaşi capcane proiective şi se amuza să ne dezlege minţile.
Oare ce mai aşteaptă azi de la noi Dirigintele?De la mine, şi ştiu că nu numai de la mine, iată, un Mulţumesc!
Iar cititorului neutru, rugămintea de a nu pune la zid tonul meu, nu îndeajuns encomiastic...

Melancholia

Să recapitulăm câteva nume: regie Lars von Trier, Kirsten Dunst în rolul tinerei Justine, Charlotte Gainsbourg – sora ei, Claire, şi Charlotte Rampling – mama lor.

Un film despre o nouă religie: religia Melancoliei. Văzută nu atât ca planetă albastră – soră planetei noastre unde, în optica lui Justine, viaţa e „malefică” -, cât mai ales ca trăire interioară. Alegerea legăturii de sânge între două personaje care trăiesc, fiecare în felul său, depresia e o cheie de înţelegere a naturii înnăscute a acestei condiţii. Frumuseţea proiecţiei acestei stări – Melancholia e o planetă care fascinează pe cât ameninţă – dă notă despre caracterul numinos al experienţei.

Dacă dragostea e compromisă atât pentru un personaj cât şi pentru celălalt (Justine are parte de o nuntă oribilă, în care tatăl dus cu pluta şi mama-scorpie perfectă nu se rezumă la a fi bagaje din trecut, ci amputează dorinţe de viitor, Claire are un mariaj conformist, lipsit de sare şi piper), iar Realitatea e ceea ce lipseşte în viaţa amândurora, Planeta Albastră de o frumuseţe orbitoare pare a fi nu o catastrofă, ci o salvare. Apocalipsa e singura şansă de a ieşi din absurdul convenţiilor, din chingile tarelor genetice şi sociale.
Melancholia arde toată zgura contrafăcutului de zi cu zi într-o experienţă autentică: confruntarea cu propria dorinţă de Moarte.
Înduioşătoare, soluţia de liniştire a unui copil care-şi depăşeşte părinţii în apetitul pentru cunoaştere dar care totuşi nu are vârsta asumării mature a condiţiei sale dramatice: Justine îi propune nepoţelului său ascunderea într-o peşteră magică, izbitoare prin fragilitate, transparenţă şi mai ales inutilitate. O întoarcere simbolică la starea dinainte de naştere, stare care, în viziunea lui Justine, e sinonimă cu Sfârşitul şi în orice caz preferabilă vieţii lipsite de conţinut.
Finalul apoteotic depăşeşte orice ne-am fi putut imagina: întâlnirea cu Umbra ne e înscrisă în sânge şi e singura capabilă de transfigurare.
Un film frumos.

valmont

un film de milos forman. e de vreo douazeci de ani dar eu abia acum l am vazut. merita sa l vizionati. nu numai pentru regie si pentru distributie (colin firth). ci mai ales pentru poveste: un scenariu adaptat de regizor si de jean claude carriere dupa un roman de epoca.

filmul vorbeste despre forta instinctului, care ar mătura, se pare, tot ce e urma de spirit in calea sa. verosimil, intr o societate putreda... e o versiune occidentala a tot ce poate sa incapa sub semnul pseudoiubirii. seductia frusta, deci cu atat mai puternica, tese intrigile paralele, dar nu figura seducatorului de profesie - valmont - e cea mai importanta. ci figura fecioarei care se intoarce de la manastire, scapa intacta de ororile bordelului (nu degeaba o keama cecile - zeita muzicii o protejeaza un timp), dar ajunge de nu mai pastreaza din inocenta decat o masca. o ofelie pe dos, potrivita cu lumea pe dos in care traieste. violenta mesajului face insa ca o keie potrivita de interpretare sa fie misoginismul, cu regret fie spus...

kiar si asa, ramane un film frumos.

Nostalgie

Nu am citit comentariu la pericopa Schimbării la Faţă care să nu acuze prea omenescul acelui „să facem trei colibe” al lui Petru. Cred însă că dincolo de aparenta doar-solicitudine a ucenicului se poate degaja din rugămintea-îndemn incriminată sensul căutării a ceea ce se cheamă temei spiritual, adică fundaţie, dar şi rost duhovnicesc, vieţii înseşi. Motivaţia Apostolului pare una elevată: „bine este să fim noi aici” nu înseamnă nevoi fruste, adaosul „neştiind ce spune” / ”nu ştia ce să spună” nu arată vreo bâlbă plată, ci mai degrabă e o marcă a stării de înfiorare ce însoţeşte revelaţia pe care o trăieşte, aceea Adevărului în splendoarea naturii sale: Lumină, cu abolirea diferenţei între aparenţă (haine) şi esenţă (Faţă), a nepotrivirii dintre formă şi conţinut. Perspectiva în care dorinţa lui Petru e taxată ca lumească mi se pare, de aceea, una deloc fecundă pentru lucrarea de foc a Cuvântului.
Să mă explic. A face trei colibe, pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru Legiferatorul şi Profetul Vechiului Legământ, nu înseamnă a încropi o incintă spre a şedea la taclale, ci simbolizează nevoia de a reţine pe pământ începutul unei promisiuni cu celălalt capăt în cer: promisiunea restaurării adevăratului Chip al creaţiei, promisiunea Învierii. Tocmai de aceea, Mântuitorul cere păstrarea tainei până la împlinirea vremii ca ea să fie descoperită: vremea trecerii Sale prin „uşile încuiate”. Aşa că, departe de a fi stângace sau superficial, ori numai zelos fără cauză, Petru ni se dovedeşte înalt uman. Pentru el, starea de bine a proximităţii Divinului dă certitudinea că acela e locul corect de pus început bun. „Să facem trei colibe” înseamnă să prindem în timpul nostru şi în spaţiul nostru starea în care corporalul şi spiritualul nu mai sunt realităţi diferite, ci grade ale aceleiaşi realităţi. De 6 August, dorul unei asemenea stări.

De la broască la Apollo şi retur

Lavater şi Grandville, cu faimoasele lor desene de secol 19, îşi vor fi înfrânat cu bună ştiinţă avântul imaginativ, altfel cu o mână atât de iscusită ar fi putut surprinde în puncte, linii şi pete însăşi oglindirea „supei cosmice” originare în marea colcăială subterană al cărei aspect uroborian e numit de Ecleziast „deşertăciune a deşertăciunilor”.

Ontogenia repetă filogenia? Poate. În perspectivă evoluţionistă, îşi are şi teoria aceasta deschiderile ei, dacă ducem gândul de la explozia dintâi la implozia din urmă. Vine însă un Evola cu o idee şi mai seducătoare: nu omul e animalul evoluat, ci animalul e omul involuat. Diacronismul se impune, dar mai e o limită aici: antropomorfismul. De fapt, nu putem gândi decât în termenii umanului, chiar şi când credem că am ieşit din acest aşa-zis corset.

Episodul cu Adam numind animalele, adică umanizându-şi animalitatea, subîntinde, cred, şi numirea plantelor şi a pietrelor, şi cunoaşterea elementelor. Adevărata cunoaştere-realizare de sine presupune însă asumarea registrelor posibilităţii nu numai în infrauman, adică mineral, vegetal, animal, ci şi dincolo de uman. Ce privire trebuie să aibă Adam numindu-şi lumea! Şi nu cred că e o intuiţie greşită aceea că poate doar privirea copilului să mai păstreze ceva din vederea-viziune. Adam şi Noe, cel care numeşte animalele şi cel care le salvează de „mânia” Creatorului (cum o numeşte un gânditor român contemporan), au, se pare, multe să ne înveţe despre subumanul din noi.

Dar despre dincolo de uman? Nici în pedagogia depăşirii umanului, care de fapt e singura împlinire, nu putem avea scuza că am fi lipsiţi de maeştri. Din nou mă gândesc la ochii limpezi ai copiilor, la „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”, dar şi la Cel care ne îndeamnă aşa.

o problema de limbaj?

din seria to whom it might concern: nu exista o singura keie de lectura pentru un text. unul mai destept a rumegat indelung problema si a concluzionat el cu mintea lui ca in aceasta privinta putem vorbi de intentiile autorului, de intentiile textului si de intentiile cititorului. sa nu ne scandalizam deci cand marci ale unei intentii a textului sunt interpretate drept ceea ce sunt, adica marci ale acelei intentii.

Fiinţa Pragurilor

Un fel de a-ţi recupera trecutul, dar şi de a-ţi decanta speranţele de iluzii şi de aşteptări nerealiste e pur şi simplu a înşira pragurile cu care te-ai întâlnit în viaţa ta, înţelegând pragul atât în sensul său propriu, cât şi în evantaiul de conotaţii şi de semnificaţii simbolice. Să fii în stare măcar să treci în revistă pragurile pe care le-ai trecut vreodată e o utopie: nimeni nu-şi mai ţine minte toate urmele paşilor. Dar să-ţi sprijini tâmplele în palme şi să chemi din memorie imaginile celor câteva praguri cu adevărat importante pentru tine – cândva, acum şi mereu – e un exerciţiu ce merită toată osteneala.


Nu e lipsit de noimă dacă prima imagine care-ţi vine în minte e trecerea unui prag dinăuntru în afară sau din afară înăuntru. Ceea ce face diferenţa e orientarea. Îţi aminteşti dintâi cum intri, trecând un prag? Ideea sosirii (de) undeva îţi constelează în suflet un întreg şirag de emoţii legate de actul simplu al păşirii într-un univers aproape închis. Unde intri, cum, de ce, pentru cât timp, ce cauţi, ce găseşti, te întâmpină cineva, sau nu, dacă da, cum? Îţi aminteşti mai degrabă cum ieşi, trecând pragul? Ideea plecării (de) undeva adună tot ce ai simţit vreodată legat de la fel de simplul act al desprinderii dintr-un univers aproape deschis: de unde pleci, ce laşi în urmă, cum, de ce, pentru cât timp, către ce te îndrepţi, ce iei cu tine din lumea de care tocmai te desprinzi?
În mod paradoxal, pragul dintâi care-ţi vine în minte are toate şansele să-şi poarte semnificaţia într-o manieră ascunsă, ca într-o oglindă...dacă te vezi, de pildă, trecându-l spre interior, s-ar putea ca toată viaţa ta să însemne o perpetuă încercare de a te îndepărta de locul acela, după cum dacă te vezi trecându-l spre exterior s-ar putea ca întreaga viaţă să nu fie altceva decât o continuă nostalgie a ceea ce părăseşti. E un joc interesant al proiecţiilor ce face ca exerciţiul să fie înalt revelator, dacă realizat în spiritul autenticităţii.
Şi totuşi, nu numai primul prag amintit – care poate să nu aibă vreo legătură cu timpul aşa cum e măsurat el de toată lumea ci să se încăpăţâneze să-şi răstoarne propria clepsidră când şi cum vrea – îţi descoperă câte ceva despre tine. Şi următorul, şi următorul...


După ce te vei fi săturat să revizitezi cu ochii minţii praguri tocite, praguri mereu proaspăt vopsite, praguri virginale, praguri pline de praf, praguri discrete, praguri trosnind sub tălpi, praguri înguste, praguri late, praguri prietenoase, praguri ostile... te gândeşti şi la pragurile pe care poate le ai de trecut şi nu le ştii, la cele care te aşteaptă, la cel din afara căruia sau dincoace de care tu aştepţi... nu e minunat? Până la urmă te gândeşti că e plin de praguri pe lumea asta şi că într-un anume sens tu însuţi eşti un prag pentru tine şi pentru lumi posibile.