Nu am citit comentariu la pericopa Schimbării la Faţă care să nu acuze prea omenescul acelui „să facem trei colibe” al lui Petru. Cred însă că dincolo de aparenta doar-solicitudine a ucenicului se poate degaja din rugămintea-îndemn incriminată sensul căutării a ceea ce se cheamă temei spiritual, adică fundaţie, dar şi rost duhovnicesc, vieţii înseşi. Motivaţia Apostolului pare una elevată: „bine este să fim noi aici” nu înseamnă nevoi fruste, adaosul „neştiind ce spune” / ”nu ştia ce să spună” nu arată vreo bâlbă plată, ci mai degrabă e o marcă a stării de înfiorare ce însoţeşte revelaţia pe care o trăieşte, aceea Adevărului în splendoarea naturii sale: Lumină, cu abolirea diferenţei între aparenţă (haine) şi esenţă (Faţă), a nepotrivirii dintre formă şi conţinut. Perspectiva în care dorinţa lui Petru e taxată ca lumească mi se pare, de aceea, una deloc fecundă pentru lucrarea de foc a Cuvântului.
Să mă explic. A face trei colibe, pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru Legiferatorul şi Profetul Vechiului Legământ, nu înseamnă a încropi o incintă spre a şedea la taclale, ci simbolizează nevoia de a reţine pe pământ începutul unei promisiuni cu celălalt capăt în cer: promisiunea restaurării adevăratului Chip al creaţiei, promisiunea Învierii. Tocmai de aceea, Mântuitorul cere păstrarea tainei până la împlinirea vremii ca ea să fie descoperită: vremea trecerii Sale prin „uşile încuiate”. Aşa că, departe de a fi stângace sau superficial, ori numai zelos fără cauză, Petru ni se dovedeşte înalt uman. Pentru el, starea de bine a proximităţii Divinului dă certitudinea că acela e locul corect de pus început bun. „Să facem trei colibe” înseamnă să prindem în timpul nostru şi în spaţiul nostru starea în care corporalul şi spiritualul nu mai sunt realităţi diferite, ci grade ale aceleiaşi realităţi. De 6 August, dorul unei asemenea stări.
