tot in timpul liber ... m a atins un fluture

„4. Mi s-a povestit despre un fluture adormit pe o floare
şi despre mâna care a tăiat floarea
pe care dormea fluturele;
mi s-a povestit că mâna a purtat ore întregi
floarea cu fluturele adormit
şi că fluturele a dormit mai departe, ore întregi.

Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică.”

(Gellu Naum, „Ligia”, în Caietele Fundaţiei Gellu Naum – Athanor - , vol.1/2004)

După „cuvântul înainte” la vol.nr.1/2004 al caietelor Athanor, Iulian Tănase ne dă câteva date despre poemul „Ligia”, alcătuit din opt poeme”: e scris în noaptea de 10 martie 1958, dedicat Lyggiei, iar manuscrisul e dăruit prietenei Ica, pe care G.N. o roagă să i-l culeagă. Fragmentul selectat e poemul nr.4. (p.10). Prin grija editorilor, ni se oferă şi indicaţiile care au însoţit rugămintea adresată de poet Icăi: „Tehnic:spaţiu între poeme; rândurile cât mai de la capăt, ca să încapă, pe cât posibil, rândul întreg”(p.12). Manuscrisul reprodus în facsimil permite să sesizăm încă o notă tehnică: „Dragă Ica, aici [după rândul 6, n.m.], după ce laşi un rând liber, scrii ultimul rând: Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică”. Aparent amănunte ce ar putea interesa doar bucătăria actului editorial, aceste recomandări tehnice capătă relevanţă pentru că se convertesc în elemente intrinseci textului, exploatând posibilităţile aşezării în pagină vizavi de registrul stilistic propriu textului.

Sesizăm anticipatorii „poem”, „Gellu Naum”, „Ligia”, „1958”, „Athanor”.

Poemul nr.4 ne e şi ghid de lectură, pentru că îşi conţine cheia şi oferă o cale de salvare de sub tirania conceptelor operaţionale ale stilisticii, concepte situate undeva între lingvistică şi teoria literaturii.

Prin ultimul lui vers, poemul 4 poate fi abordat ca eşantion de „critică poetică”: „defectul limbajului” (Mallarme, Saussure) este „răscumpărat” (Mallarme, apud G.Genette) într-un act poetic şi totodată poietic: poezia „corectează acest defect, îl compensează, îl recompensează (exploatându-l); îl împlineşte, îl suprimă şi îl exaltă: îl desăvârşeşte. Departe de a se abate de la limbaj, ea se stabileşte şi se desăvârşeşte în chiar defectul său. În chiar acel defect care îl constituie”.
Despre ce defect e vorba? Despre caracterul nemotivat al semnului lingvistic, despre arbitrariul oricărui semn lingvistic.
Ce încearcă poezia să facă? Să recupereze ceva din motivarea iniţială a semnelor, a cuvintelor. Adică să suprime distanţa între cuvânt şi „necuvânt”, potenţând-o la maximum.

Sună a C.L.Strauss...în căutarea "mitului nr.1".

G.Genette explică esenţa „motivaţiei poetice”: „atitudinea de lectură pe care poemul reuşeşte (sau, mai adeseori, nu reuşeşte) să o impună cititorului, atitudine motivantă care, dincolo sau dincoace de toate atributele prozodice sau semantice, acordă întregului discurs sau numai unei părţi din el acea prezenţă intranzitivă şi acea existenţă absolută pe care Eluard o numeşte evidenţă poetică. [...]Limbajul poetic îşi revelează astfel adevărata sa structură, o stare, un grad de prezenţă şi de intensitate la care poate fi ridicat orice enunţ, cu condiţia ca în jurul lui să se stabilească acea margine de tăcere (P.Eluard)care să-l izoleze în mijlocul (,şi nu în afara) vorbirii cotidiene”.

Limbajul poetic devine „starea poetică a limbajului”, „limbajul în stare de vis”, iar dacă proza, „vorbirea disjunctă”, e „deviere”, poezia e „antiproză” şi „reducere a devierii”: „deviere de la deviere”, „negare, refuz, uitare, ştergere a devierii, a acelei devieri care face limbajul, iluzie, vis, utopie”.

Roland Barthes numea Literatura „Utopie a Limbajului”.

Poemul 4 vorbeşte numai aparent despre „rubrica ştiinţifică” şi despre „poem”. A aplica dihotomiile lui Solomon Marcus cu privire la limbajul ştiinţific şi cel poetic ar fi neproductiv.

Poemul nu dezvoltă vreo tensiune între chei de lectură oferite de cunoaşterea ştiinţifică şi chei de lectură oferite de cea artistică.

E un eşantion de stil suprarealist, poetic, stil Gellu Naum.
E un poem în care fluturele, floarea, mâna, somnul, tăierea florii, purtatul fluturelui pe floare nu se vor interpretate. E un poem ce transmite o stare.

Un poem de dragoste, scris de poet pentru iubita lui, aşa cum am fost deja avertizaţi.

Suntem invitaţi la o lectură poetică a unui „protocol de cercetare ştiinţifică”, realizat cu mijloacele observaţiei şi ale experimentului...nu e aceasta „starea de Martor”?

Cine e Martorul? E trecut sub tăcere, în dosul impersonalului „mi s-a povestit”.
Aparent impersonal, pentru că în spaţiul tăcerii Poetului a vorbit, mi se pare, Musa.

Prin reproducerea în vorbire indirectă a destăinuirilor Musei, G.N. deschide şi închide sensuri, descoperă şi ascunde. Putem să citim rubrica ştiinţifică înaripaţi de curiozitatea, interesul şi imaginaţia de tip ştiinţific. Sau putem intra în interiorul textului, îl putem lăsa să devină o lume, ne putem deschide lui pe măsură ce-l lăsăm să se deschidă într-un spaţiu al libertăţii de receptare.

Descoperim la nivelul fonetic nu suprapunerea cu nivelul limbii literare, ci repetiţia de sunete (căci de cuvinte) cu efect hipnotic, de sugestie. La nivel grafic, nu corespondenţa perfectă sunet-literă, ci ordonarea grafemelor ca text literar, după rigori ale poeziei: cu pauze între versuri altele decât cele dictate de gramatică, şi de aceea creând o sintaxă proprie ce e suportul unei semantici proprii. „Dimensiunea sintactică a textului lingvistic generează dimensiunea semantică a textului, devenit literar, construind astfel referentul, care nu mai preexistă textului, prin urmare” (D.Irimia). Aşadar, inutil să căutăm în afara poemului „referentul” care e de găsit numai în el însuşi.

Dacă lectura poemului 4 reuşeşte să fie o situare în sfera mântuitoare a cuvintelor depinde numai de disponibilitatea noastră de a citi. E şi aceasta o marcă G.N.

in atata timp liber, mi am amintit o carte, un autor...

...şi impresiile "la cald" produse de exerciţiul lecturii, aplicat pe textul respectiv, şi de discuţii în marginea ideilor, la care am asistat cândva. Demult.

Era undeva într-o sală de la Litere.

Puţine sunt ofertele publice care seduc măcar ca flash-urile din fumul gros al unui club nocturn unde larma, umbrele, tutunul, alcoolul, prezenţa unui Celălalt (fie el dintotdeauna sau genul hic et nunc, distincţie undeva inoperantă) şi, dacă mai e loc, ceva idei îţi dau impresia unui mozaic care să „ţină”...în chiar dinamica sa.
O discuţie purtată cu o anume ţinută, la care participi sau doar asişti, e un fel de gratificare a aceleiaşi nevoi, de Real, poate.

Centrul de cercetare „Tudor Vianu” al Universităţii din Bucureşti a organizat, într-o seară, demult, un „atelier” în marginea cărţii „Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public” de Sorin Antohi (Polirom, 2007). Au participat autorul, Mircea Martin (moderator al discuţiilor), Dan C. Mihăilescu, Paul Cornea, Paul Cernat, Magda Răduţă ...şi alte câteva nume. S-a vorbit despre asta la momentul respectiv.

Accesul era liber şi pentru studenţi, masteranzi, doctoranzi, aşa că s-a decupat spontan un eşantion dintr-un public posibil, pierdut prin faldurile spiritului de conturat: au fost prezenţi intelectuali, tineri mai mult sau mai puţin studioşi sau minţi pur şi simplu curioase, dacă situarea sub semnul curiozităţii nu implică neapărat o volatilitate a ideilor, o imprecizie a traseelor cognitive sau o uşurătate definitivă şi refractară oricărei forme de fixare.

Mărturisesc că înaintea dezbaterilor de atunci tot ce ştiam despre Sorin Antohi era, dincolo de ce se putea găsi la distanţă de un google, că a scris Utopica, o carte din biblioteca mea (am achiziţionat-o, îmi amintesc cu nostalgie, în liceu, prin anii nouăzeci şi ceva, din orăşelul meu, de la o librărie de cartier improvizată la parterul unui bloc situat peste drum de mine - nu citisem decât fragmente).

Aglomerarea de autoreferinţe de mai sus nu e întâmplătoare: condiţionat de bagajul meu cultural şi de posibilităţile mele de reflecţie stabilisem un raport cu cartea în discuţie, îmi clarific acest raport aici.

La dialogurile susţinute am asistat cu un sentiment pe care lectura cărţii-pretext l-a transformat în intuiţie: o intuiţie a tragicului. Nu intenţionez a azvârli petarde lacrimogene, dar povestea autorului şi a cărţii sale mi-a fost imposibil de citit în altă cheie.
O tragedie contemporană mi s-a părut biobibliografia ce a făcut posibilă lucrarea (cu discuţia ei). Dar nu numai. O tragedie a unuia care, dacă nu „predica în pustiu”, atunci „vorbea la pereţi”.

Complexitatea informaţională, statura intelectuală a unui autor exprimat parcă el de ideile care îi dădeau formă, tonul în acelaşi timp golit de orice naivitate protectoare, dar nesufocat în pesimism mizantrop, te transporta într-o lume în care lucrurile păreau deodată prea mari. Un efect de optică.
Pasiunea de a podi distanţe culturale era de găsit în tenacitatea unui discurs care, chiar în contextul scepticismului autorului cu privire la eficacitatea transmiterii de conţinuturi, te forţa să subliniezi, să colorezi pasaje, să iei notiţe, să cauţi cuvinte în dicţionar, să nu te mai împiedici de primele referinţe de prin recycle bin-uri, să-ţi notezi fie şi pe ultimele file ale cărţii pagini la care ai de revenit, sau nume de autori care cândva ţi-au spus şi ţie ceva, ori nume cu care abia faci cunoştinţă.

E drept, nivelul prim de accesibilitate al operei în discuţie e, pentru o minte doar curioasă şi pe alocuri studioasă, unul ce mai degrabă fragmentează decât sintetizează. Nu mai putem citi inocent, şi unele cărţi ne umilesc iluziile că n-ar fi aşa.

De altfel, Dan C. Mihăilescu şi-a exprimat, în colocviul amintit, regretul să constate că Sorin Antohi „nu are comentatori”, pentru că propune subiecte „monstruoase, străine de jurnalismul de la noi”.În această carte-„eveniment”, cum a numit-o atunci Paul Cernat.

Omul Sorin Antohi şi-a găsit destui comentatori, poate cu ce scrie e mai greu...

N-avem decât să alegem între a percepe, a înţelege sau a judeca modul cum a înţeles să-şi trăiască activarea unui complex despre care cu generozitate vorbeşte în cărţi la persoana a treia plural, referindu-se la „intelectuali” : complexul autoritate-putere.

În fond, un intelectual n-ar putea alege defense mai bune decât intelectualizarea...când aceste defense au şi o valoare, fac o diferenţă: se cheamă operă.

Sunt curioasă, azi, dacă peste timp Antohi va rămâne un nume legat de o construcţie de idei sau de o tentativă deconstrucţionistă eşuată, tentativă plecând de la argumente, vai, reale, dar care nu au forţa să distrugă conţinuturi cu mult deasupra (timpului) aruncătorilor cu pietre profesionişti.

De ce mi-am amintit azi de Antohi şi de impresiile de atunci? De ce am pus din nou mâna pe carte? Bergenbier...vorba reclamei.