am gasit o sursa biblio pe editarea de texte: jo billingham - "editing and revising text" (oxford university press, 2002).
am parcurs o si eu, recunosc, cam in diagonala.
nicaieri n am gasit insa scris ca a edita un text inseamna a copia textul respectiv intr un document personal, a l cioparti si apoi a tipa la idiotul care l a scris ca "nu e clar" si a i atribui fragmente de text, da, lipsite de logica, pentru ca decupate si lipite aiurea.
dar poate ca jo billingham nu e singura autoritate in domeniu.
de aceea pentru cei interesati recomand surse web (citate de sursa primara):
w.powa.org
w.englishgrammar101.com
w.ucl.ac.uk/internet-grammar
w.electriceditors.net
w.theslot.com
w.vocabula.com
w.bsi-global.com
w.ideography.co.uk/proof/marks
w.askoxford.com
recunosc ca nu am intrat pe nici un site dintre cele enumerate (unde w inseamna fireste www), de aici si titlul.
cine stie poate ca undeva scrie totusi ca a edita inseamna a strivi cu un eu gonflat euri inca in formare caci inca vii. caz in care ... mea culpa.
a si apropo nota 10 la bac la logica nu garanteaza acuratetea gandirii asa dupa cum nici eu care am facut 5 ani vioara si am 10 la muzica la bac nu sunt mozart... :)
a te tot lauda cu asta o data la cateva saptamani mi se pare infantil pueril inutil si mai ales crocodil.
prefer gandirea unuia care a picat la logica dar pastreaza reguli de bun simt decat skemele cognitive osificate in sabloane ale unuia care se iluzioneaza ca - daca stie ce e aia valoare de adevar sau ce nseamna propozitie judecata rationament silogism sfera continut (si ma opresc aici dincolo de asta as intra in notiuni acoperite de cursul superior) - are "logica" . logic, nu?!
a si mai e ceva. kestiile astea nu s deloc fara importanta.
p.s. a nu se intelege din asta ca descurajez lecturile pe tehnica editarii sau pe logica. dimpotriva. doar ca de unde nu da... nici dumnezeu nu cere.
daca te duce capul sa faci mizerii organizat si sistematizat nu inseamna ca ai acces si la trasee mai complicate si mai fine ale ... sa avem pardon ... gandirii.
mielu zlate stia el ce stia cand ne toca pe cognitive...
dar nu i mai simplu sa spui in loc de "nu inteleg" "nu e clar"? o ba da ...
duminică, 24 mai 2009
vineri, 22 mai 2009
psihologia cozii de topor
e ciudat cum distilatul mentalitatii "de trista amintire" nu mai poate prinde radacini in timp ce drojdia ei se intinde ca o pecingine si transforma tot ce atinge in cozi de topor.
cand in spatele ... "metamorfozei" (da trimiterea e la kafka) descoperi vocatia nu poti decat sa faci un pas inapoi din instinct de autoconservare.
dar cand printre cozile de topor descoperi lujeri pietrificati ...
restul e tacere da restul e tacere.
cand in spatele ... "metamorfozei" (da trimiterea e la kafka) descoperi vocatia nu poti decat sa faci un pas inapoi din instinct de autoconservare.
dar cand printre cozile de topor descoperi lujeri pietrificati ...
restul e tacere da restul e tacere.
luni, 4 mai 2009
„Sylvia” sau când poezia nu mai e de ajuns
„Femeia aceea...eu am creat-o!” – atât mai poate să articuleze, în cădere liberă spre liniştea imaginată la un posibil capăt, sub forma sinuciderii, o femeie înşelată. Într-un film, să ne-nţelegem.
Sylvia Plath şi Ted Hughes – Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig.
Pe Cealaltă am uitat-o. Şi ca personaj, şi ca actriţă (gălăgioşii, ieşiţi la înaintare cu interpretări de duzină! ascultate de ageamii vor avea efect de adevăruri absolute...).
Am recidivat, da: alt film. De data asta, unul care mi-a plăcut. „Sylvia”.
Agenţiile de presă au scris, în urmă cu câteva săptămâni, despre sinuciderea fiului celor doi poeţi, s-au agitat specialiştii să vorbească despre familiile stigmatizate de astfel de apucături, în fine, vâlva creată în jurul cazului m-a făcut să nu trec pe lângă film, ci să-l văd (mărturisesc că nu lecturile din poezia Sylviei Plath au fost ancora). Şi bine am făcut. De data asta n-am fost dezamăgită, pentru că, deşi lipsa unei subtitrări în română m-a privat poate de accesul la semnificaţii colaterale, vizionarea filmului mi-a adus câteva întrebări, şi întrebarea e starea care îmi prieşte mai degrabă decât răspunsul (gălăgioşii, atenţie: delimitaţi între „întrebare” şi alte kestii – până şi ageamiii au din când în când proprietatea termenilor!).
M-am cutremurat la gândul că arta poate fi adevăratul, singurul „dumnezeu gelos”.
Filmul mi-a vorbit despre întâlniri care contează, despre întâlniri care vin ca nade pentru forţele interioare de sub lacătul Măştii înverşunate să sufoce Umbra, despre întâlniri ratate.
A fost un film despre neputinţa de a scrie? Despre neputinţa de a iubi?
Filmul mi-a vorbit despre vulnerabilitatea masculină şi fragilitatea feminină pandant. Despre imposibilitatea trăirii în umbra celuilalt.
Despre uitarea de sine şi hipnoza fricii nelăsate să se transforme firesc în altceva. Despre profeţiile care se autoîndeplinesc.
De data aceasta, experienţa vizionării unui film nu a fost una ratată. E un film care mă pune pe gânduri şi care mă apropie de o înţelegere mai cuprinzătoare a „naturii umane”. Cu care dau nas în nas de fiecare dată când am kef să-mi ridic okii dintr-o foaie de hârtie – reală uneori, imaginară alteori, dar, surpriză pentru gălăgioşi... de fapt, „naturi umane”, suntem în 4 mai 2009.
Sylvia Plath şi Ted Hughes – Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig.
Pe Cealaltă am uitat-o. Şi ca personaj, şi ca actriţă (gălăgioşii, ieşiţi la înaintare cu interpretări de duzină! ascultate de ageamii vor avea efect de adevăruri absolute...).
Am recidivat, da: alt film. De data asta, unul care mi-a plăcut. „Sylvia”.
Agenţiile de presă au scris, în urmă cu câteva săptămâni, despre sinuciderea fiului celor doi poeţi, s-au agitat specialiştii să vorbească despre familiile stigmatizate de astfel de apucături, în fine, vâlva creată în jurul cazului m-a făcut să nu trec pe lângă film, ci să-l văd (mărturisesc că nu lecturile din poezia Sylviei Plath au fost ancora). Şi bine am făcut. De data asta n-am fost dezamăgită, pentru că, deşi lipsa unei subtitrări în română m-a privat poate de accesul la semnificaţii colaterale, vizionarea filmului mi-a adus câteva întrebări, şi întrebarea e starea care îmi prieşte mai degrabă decât răspunsul (gălăgioşii, atenţie: delimitaţi între „întrebare” şi alte kestii – până şi ageamiii au din când în când proprietatea termenilor!).
M-am cutremurat la gândul că arta poate fi adevăratul, singurul „dumnezeu gelos”.
Filmul mi-a vorbit despre întâlniri care contează, despre întâlniri care vin ca nade pentru forţele interioare de sub lacătul Măştii înverşunate să sufoce Umbra, despre întâlniri ratate.
A fost un film despre neputinţa de a scrie? Despre neputinţa de a iubi?
Filmul mi-a vorbit despre vulnerabilitatea masculină şi fragilitatea feminină pandant. Despre imposibilitatea trăirii în umbra celuilalt.
Despre uitarea de sine şi hipnoza fricii nelăsate să se transforme firesc în altceva. Despre profeţiile care se autoîndeplinesc.
De data aceasta, experienţa vizionării unui film nu a fost una ratată. E un film care mă pune pe gânduri şi care mă apropie de o înţelegere mai cuprinzătoare a „naturii umane”. Cu care dau nas în nas de fiecare dată când am kef să-mi ridic okii dintr-o foaie de hârtie – reală uneori, imaginară alteori, dar, surpriză pentru gălăgioşi... de fapt, „naturi umane”, suntem în 4 mai 2009.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)