paresimi

oare de ce e atat de greu sa lucram cu noi insine? poate pentru ca ne inkidem in carapacea eului imbatandu ne de iluzia ca ne fortificam , de fapt subrezindu ne cu fiecare insurubare in autoreferentialitate...

ce ar fi daca am lasa centrul de greutate al fiintei sa si gaseasca locul firesc, dinamic atata timp cat suntem vii, si daca nu l am mai tintui noi, arbitrar si, vai, ineficace, unde ni se pare noua ca i ar sta bine?

am rasfoit zilele trecute o carticica, imi vorbea, de la distanta de cateva secole, despre "castelul interior", ce metafora frumoasa, pe cat e de simpla, dar castelul asta interior nu e unul ferecat, nici unul cu usi si ferestre vraistea, ci unul intr o permanenta alternanta a sistolei si diastolei, iar in centrul lui nu e de gasit tot pacostea de eu, ci ... dimpotriva ... nu e frumos?

binecuvantata ipocrizie

am citit de curand un amplu eseu pe tema contemplativitatii si a solitudinii. reactia mea fireasca: panica, la inceput cel putin - cum arata universul interior al unei constiinte care propune gandul drept singura dimensiune a fiintei, singuratatea ca singura forma de izbavire, detasarea, neimplicarea, anonimatul ca singura solutie de a face fata lumii?

intamplarea face insa ca mozaicuri cotidiene sa decupeze o falie intre ideile "asumate" (cu ghilimele, fiindca doar teoretic) si...restul, pe care neavand cum altfel il numesc, simplu, viata.
falie pe care eu o gasesc cu adevarat mantuitoare pentru vocea predicand, pana la urma, imposibilul.
falie ce imi arata ca exista in structura fiecarei fiinte o binecuvantata ipocrizie, nu vorbesc de cea grosiera, grosolana chiar, care nu ne slabeste nici ea pe niciunul dintre noi, ci de cea subtila, rafinata, un fel de amortizor al arcului intins al gandului - ipocrizia metafizica. constientizata in masura in care realitatea metafizicului e o preocupare, inconstienta in caz contrar.

cand gandul indrazneste cele de negandit (fiindca impotriva firii si in consecinta si impotriva fiintei - care nu se poate rotunji negand firea ci doar sublimand o), cu entuziasmul unei nimiciri de sine luate drept implinire de sine - printr un divort ab initio de lume si de viata -, e vital bemolul pus la cheia partiturii unei astfel de exuberante.

uneori e salutar ca una vorbim si alta fumam...