Coloană vertebrală

Natura înseamnă biodiversitate, conservarea ei fiind dependentă atât de raporturile de competiţie, cât şi de cele de cooperare. Măria Sa omul ar putea să transfere de la regnul inferior în plan cultural lecţia că respectul diversităţii are valoare de supravieţuire. Diferenţa, marcă a identităţii, drept uman fundamental, e şi o bază pentru găsirea unor punţi de legătură cu ceilalţi, reglând firesc piaţa valorilor, în contextul unei anume normalităţi sociale. Dar acest context e mai degrabă ideal decât real, căci de atâtea ori în istorie, chiar şi nu mai departe de secolele XX-XXI, uniforma la indigo sau unicatul fără rest devin marote dezvoltate suprarealist în conştiinţele puternicilor lumii şi întreţinute de gândirea colectivă pe fâşii întinse de pământ.
Ce e acel ceva chemat să ne educe în spiritul respectului pentru individ şi pentru grup fără a cădea în extremele individualismului sălbatic şi agresiv ori ale nivelării şi egalizării absurde? Un răspuns îndrăzneţ care s-a dat din când în când în timp: religia.
Puţini însă dintre liderii religioşi conştientizează acest rol al religiei, harta confesiunilor fiind mai degrabă împânzită de grupuleţe care îşi vorbesc numai loruşi, de „bisericuţe” ce se pretind depozitare ale unicului adevăr, fireşte absolut şi imposibil de negociat, imaginea fiind aceea dezolantă a unui mozaic de celule care nu reuşesc să formeze un organism, lipsidu-le liantul toleranţei. Aşa a fost posibil, recent, un 11 Septembrie, tocmai în anul decretat de ONU An al dialogului între civilizaţii...
De aceea azi unii dintre raţionaliştii occidentali declară religia cel mai mare rău şi identifică noul umanism cu ateismul.
Ce te faci însă cu funcţia religioasă a psihicului?Homo religiosus nu e tocmai o gogoriţă, nici o elucubraţie a unor minţi încuiate în savantlâc. E o dimensiune la care poate fi realizat potenţialul fiinţei. Şi există documente, mărturii ale reuşitei acestei actualizări a sinelui.
O expresie a împlinirii în plan religios este rezistenţa prin credinţă. De fapt nu ne putem imagina mersul biped fără privirea spre cer şi fără picturile din peşteri. Formele evoluate ale disciplinei rugăciunii şi ale artelor ce delectează peste secole aici îşi au originea, suntem verticali şi întru cât credem şi creăm sau receptăm frumosul. Şi nu e o exagerare să privim credinţa drept coloana vertebrală a vieţii spirituale, fie ea a individului ori a grupului său.
Mărturie stau actele de sacrificiu de sine în slujba unei idei religioase, şi ne-am putea referi la spaţiul nostru cultural, de la primii martiri creştini pe care s-a fondat Biserica la cei care şi-au oferit viaţa spre a o salva pe a altora în lagărele totalitarismelor secolului trecut, ori au cunoscut convertiri spirituale ce aveau să le marcheze şi lor, şi altora destinul. În zone învecinate, se vorbeşte despre sionism ca reacţie la antisemitism, ambele curente având în centru convingeri religioase, dar şi despre rezistenţa arabă la ceea ce este perceput drept expansionism cu miză religioasă.
De fapt marile monoteisme propun experienţa întâlnirii cu cei într-un sens asemănători, într-un sens diferiţi de noi. Credinţa presupune abilitatea de a găsi în atingerea celuilalt o urmă din Celălalt Divin. De aceea atitudinea faţă de oameni spune despre atitudinea faţă de Dumnezeu.
Aşa cum coloana vertebrală poate suferi diverse afecţiuni, credinţa îşi poate pierde flexibilitatea şi supleţea degenerând în fanatism şi intoleranţă (vezi războaiele aşa-zis sfinte, nu doar în lumea arabă, ci şi în spaţiul creştin), în rigiditate şi dogmatism, în bigotism, în fariseism, în formalism.

iata moartea sta la usa si bate

în curte la filantropia cad frunzele
pruncii ţipă o primăvară fără sfârşit
pe cine să crezi
poate doar vântul
vântul ce poartă şi frunze şi ţipete
firesc
ducându-le-ntr-un nou anotimp