tot in timpul liber ... m a atins un fluture

„4. Mi s-a povestit despre un fluture adormit pe o floare
şi despre mâna care a tăiat floarea
pe care dormea fluturele;
mi s-a povestit că mâna a purtat ore întregi
floarea cu fluturele adormit
şi că fluturele a dormit mai departe, ore întregi.

Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică.”

(Gellu Naum, „Ligia”, în Caietele Fundaţiei Gellu Naum – Athanor - , vol.1/2004)

După „cuvântul înainte” la vol.nr.1/2004 al caietelor Athanor, Iulian Tănase ne dă câteva date despre poemul „Ligia”, alcătuit din opt poeme”: e scris în noaptea de 10 martie 1958, dedicat Lyggiei, iar manuscrisul e dăruit prietenei Ica, pe care G.N. o roagă să i-l culeagă. Fragmentul selectat e poemul nr.4. (p.10). Prin grija editorilor, ni se oferă şi indicaţiile care au însoţit rugămintea adresată de poet Icăi: „Tehnic:spaţiu între poeme; rândurile cât mai de la capăt, ca să încapă, pe cât posibil, rândul întreg”(p.12). Manuscrisul reprodus în facsimil permite să sesizăm încă o notă tehnică: „Dragă Ica, aici [după rândul 6, n.m.], după ce laşi un rând liber, scrii ultimul rând: Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică”. Aparent amănunte ce ar putea interesa doar bucătăria actului editorial, aceste recomandări tehnice capătă relevanţă pentru că se convertesc în elemente intrinseci textului, exploatând posibilităţile aşezării în pagină vizavi de registrul stilistic propriu textului.

Sesizăm anticipatorii „poem”, „Gellu Naum”, „Ligia”, „1958”, „Athanor”.

Poemul nr.4 ne e şi ghid de lectură, pentru că îşi conţine cheia şi oferă o cale de salvare de sub tirania conceptelor operaţionale ale stilisticii, concepte situate undeva între lingvistică şi teoria literaturii.

Prin ultimul lui vers, poemul 4 poate fi abordat ca eşantion de „critică poetică”: „defectul limbajului” (Mallarme, Saussure) este „răscumpărat” (Mallarme, apud G.Genette) într-un act poetic şi totodată poietic: poezia „corectează acest defect, îl compensează, îl recompensează (exploatându-l); îl împlineşte, îl suprimă şi îl exaltă: îl desăvârşeşte. Departe de a se abate de la limbaj, ea se stabileşte şi se desăvârşeşte în chiar defectul său. În chiar acel defect care îl constituie”.
Despre ce defect e vorba? Despre caracterul nemotivat al semnului lingvistic, despre arbitrariul oricărui semn lingvistic.
Ce încearcă poezia să facă? Să recupereze ceva din motivarea iniţială a semnelor, a cuvintelor. Adică să suprime distanţa între cuvânt şi „necuvânt”, potenţând-o la maximum.

Sună a C.L.Strauss...în căutarea "mitului nr.1".

G.Genette explică esenţa „motivaţiei poetice”: „atitudinea de lectură pe care poemul reuşeşte (sau, mai adeseori, nu reuşeşte) să o impună cititorului, atitudine motivantă care, dincolo sau dincoace de toate atributele prozodice sau semantice, acordă întregului discurs sau numai unei părţi din el acea prezenţă intranzitivă şi acea existenţă absolută pe care Eluard o numeşte evidenţă poetică. [...]Limbajul poetic îşi revelează astfel adevărata sa structură, o stare, un grad de prezenţă şi de intensitate la care poate fi ridicat orice enunţ, cu condiţia ca în jurul lui să se stabilească acea margine de tăcere (P.Eluard)care să-l izoleze în mijlocul (,şi nu în afara) vorbirii cotidiene”.

Limbajul poetic devine „starea poetică a limbajului”, „limbajul în stare de vis”, iar dacă proza, „vorbirea disjunctă”, e „deviere”, poezia e „antiproză” şi „reducere a devierii”: „deviere de la deviere”, „negare, refuz, uitare, ştergere a devierii, a acelei devieri care face limbajul, iluzie, vis, utopie”.

Roland Barthes numea Literatura „Utopie a Limbajului”.

Poemul 4 vorbeşte numai aparent despre „rubrica ştiinţifică” şi despre „poem”. A aplica dihotomiile lui Solomon Marcus cu privire la limbajul ştiinţific şi cel poetic ar fi neproductiv.

Poemul nu dezvoltă vreo tensiune între chei de lectură oferite de cunoaşterea ştiinţifică şi chei de lectură oferite de cea artistică.

E un eşantion de stil suprarealist, poetic, stil Gellu Naum.
E un poem în care fluturele, floarea, mâna, somnul, tăierea florii, purtatul fluturelui pe floare nu se vor interpretate. E un poem ce transmite o stare.

Un poem de dragoste, scris de poet pentru iubita lui, aşa cum am fost deja avertizaţi.

Suntem invitaţi la o lectură poetică a unui „protocol de cercetare ştiinţifică”, realizat cu mijloacele observaţiei şi ale experimentului...nu e aceasta „starea de Martor”?

Cine e Martorul? E trecut sub tăcere, în dosul impersonalului „mi s-a povestit”.
Aparent impersonal, pentru că în spaţiul tăcerii Poetului a vorbit, mi se pare, Musa.

Prin reproducerea în vorbire indirectă a destăinuirilor Musei, G.N. deschide şi închide sensuri, descoperă şi ascunde. Putem să citim rubrica ştiinţifică înaripaţi de curiozitatea, interesul şi imaginaţia de tip ştiinţific. Sau putem intra în interiorul textului, îl putem lăsa să devină o lume, ne putem deschide lui pe măsură ce-l lăsăm să se deschidă într-un spaţiu al libertăţii de receptare.

Descoperim la nivelul fonetic nu suprapunerea cu nivelul limbii literare, ci repetiţia de sunete (căci de cuvinte) cu efect hipnotic, de sugestie. La nivel grafic, nu corespondenţa perfectă sunet-literă, ci ordonarea grafemelor ca text literar, după rigori ale poeziei: cu pauze între versuri altele decât cele dictate de gramatică, şi de aceea creând o sintaxă proprie ce e suportul unei semantici proprii. „Dimensiunea sintactică a textului lingvistic generează dimensiunea semantică a textului, devenit literar, construind astfel referentul, care nu mai preexistă textului, prin urmare” (D.Irimia). Aşadar, inutil să căutăm în afara poemului „referentul” care e de găsit numai în el însuşi.

Dacă lectura poemului 4 reuşeşte să fie o situare în sfera mântuitoare a cuvintelor depinde numai de disponibilitatea noastră de a citi. E şi aceasta o marcă G.N.