Un fel de a-ţi recupera trecutul, dar şi de a-ţi decanta speranţele de iluzii şi de aşteptări nerealiste e pur şi simplu a înşira pragurile cu care te-ai întâlnit în viaţa ta, înţelegând pragul atât în sensul său propriu, cât şi în evantaiul de conotaţii şi de semnificaţii simbolice. Să fii în stare măcar să treci în revistă pragurile pe care le-ai trecut vreodată e o utopie: nimeni nu-şi mai ţine minte toate urmele paşilor. Dar să-ţi sprijini tâmplele în palme şi să chemi din memorie imaginile celor câteva praguri cu adevărat importante pentru tine – cândva, acum şi mereu – e un exerciţiu ce merită toată osteneala.
Nu e lipsit de noimă dacă prima imagine care-ţi vine în minte e trecerea unui prag dinăuntru în afară sau din afară înăuntru. Ceea ce face diferenţa e orientarea. Îţi aminteşti dintâi cum intri, trecând un prag? Ideea sosirii (de) undeva îţi constelează în suflet un întreg şirag de emoţii legate de actul simplu al păşirii într-un univers aproape închis. Unde intri, cum, de ce, pentru cât timp, ce cauţi, ce găseşti, te întâmpină cineva, sau nu, dacă da, cum? Îţi aminteşti mai degrabă cum ieşi, trecând pragul? Ideea plecării (de) undeva adună tot ce ai simţit vreodată legat de la fel de simplul act al desprinderii dintr-un univers aproape deschis: de unde pleci, ce laşi în urmă, cum, de ce, pentru cât timp, către ce te îndrepţi, ce iei cu tine din lumea de care tocmai te desprinzi?
În mod paradoxal, pragul dintâi care-ţi vine în minte are toate şansele să-şi poarte semnificaţia într-o manieră ascunsă, ca într-o oglindă...dacă te vezi, de pildă, trecându-l spre interior, s-ar putea ca toată viaţa ta să însemne o perpetuă încercare de a te îndepărta de locul acela, după cum dacă te vezi trecându-l spre exterior s-ar putea ca întreaga viaţă să nu fie altceva decât o continuă nostalgie a ceea ce părăseşti. E un joc interesant al proiecţiilor ce face ca exerciţiul să fie înalt revelator, dacă realizat în spiritul autenticităţii.
Şi totuşi, nu numai primul prag amintit – care poate să nu aibă vreo legătură cu timpul aşa cum e măsurat el de toată lumea ci să se încăpăţâneze să-şi răstoarne propria clepsidră când şi cum vrea – îţi descoperă câte ceva despre tine. Şi următorul, şi următorul...
După ce te vei fi săturat să revizitezi cu ochii minţii praguri tocite, praguri mereu proaspăt vopsite, praguri virginale, praguri pline de praf, praguri discrete, praguri trosnind sub tălpi, praguri înguste, praguri late, praguri prietenoase, praguri ostile... te gândeşti şi la pragurile pe care poate le ai de trecut şi nu le ştii, la cele care te aşteaptă, la cel din afara căruia sau dincoace de care tu aştepţi... nu e minunat? Până la urmă te gândeşti că e plin de praguri pe lumea asta şi că într-un anume sens tu însuţi eşti un prag pentru tine şi pentru lumi posibile.
