Să recapitulăm câteva nume: regie Lars von Trier, Kirsten Dunst în rolul tinerei Justine, Charlotte Gainsbourg – sora ei, Claire, şi Charlotte Rampling – mama lor.
Un film despre o nouă religie: religia Melancoliei. Văzută nu atât ca planetă albastră – soră planetei noastre unde, în optica lui Justine, viaţa e „malefică” -, cât mai ales ca trăire interioară. Alegerea legăturii de sânge între două personaje care trăiesc, fiecare în felul său, depresia e o cheie de înţelegere a naturii înnăscute a acestei condiţii. Frumuseţea proiecţiei acestei stări – Melancholia e o planetă care fascinează pe cât ameninţă – dă notă despre caracterul numinos al experienţei.
Dacă dragostea e compromisă atât pentru un personaj cât şi pentru celălalt (Justine are parte de o nuntă oribilă, în care tatăl dus cu pluta şi mama-scorpie perfectă nu se rezumă la a fi bagaje din trecut, ci amputează dorinţe de viitor, Claire are un mariaj conformist, lipsit de sare şi piper), iar Realitatea e ceea ce lipseşte în viaţa amândurora, Planeta Albastră de o frumuseţe orbitoare pare a fi nu o catastrofă, ci o salvare. Apocalipsa e singura şansă de a ieşi din absurdul convenţiilor, din chingile tarelor genetice şi sociale.
Melancholia arde toată zgura contrafăcutului de zi cu zi într-o experienţă autentică: confruntarea cu propria dorinţă de Moarte.
Înduioşătoare, soluţia de liniştire a unui copil care-şi depăşeşte părinţii în apetitul pentru cunoaştere dar care totuşi nu are vârsta asumării mature a condiţiei sale dramatice: Justine îi propune nepoţelului său ascunderea într-o peşteră magică, izbitoare prin fragilitate, transparenţă şi mai ales inutilitate. O întoarcere simbolică la starea dinainte de naştere, stare care, în viziunea lui Justine, e sinonimă cu Sfârşitul şi în orice caz preferabilă vieţii lipsite de conţinut.
Finalul apoteotic depăşeşte orice ne-am fi putut imagina: întâlnirea cu Umbra ne e înscrisă în sânge şi e singura capabilă de transfigurare.
Un film frumos.
