luni, 4 mai 2009

„Sylvia” sau când poezia nu mai e de ajuns

„Femeia aceea...eu am creat-o!” – atât mai poate să articuleze, în cădere liberă spre liniştea imaginată la un posibil capăt, sub forma sinuciderii, o femeie înşelată. Într-un film, să ne-nţelegem.

Sylvia Plath şi Ted Hughes – Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig.
Pe Cealaltă am uitat-o. Şi ca personaj, şi ca actriţă (gălăgioşii, ieşiţi la înaintare cu interpretări de duzină! ascultate de ageamii vor avea efect de adevăruri absolute...).

Am recidivat, da: alt film. De data asta, unul care mi-a plăcut. „Sylvia”.

Agenţiile de presă au scris, în urmă cu câteva săptămâni, despre sinuciderea fiului celor doi poeţi, s-au agitat specialiştii să vorbească despre familiile stigmatizate de astfel de apucături, în fine, vâlva creată în jurul cazului m-a făcut să nu trec pe lângă film, ci să-l văd (mărturisesc că nu lecturile din poezia Sylviei Plath au fost ancora). Şi bine am făcut. De data asta n-am fost dezamăgită, pentru că, deşi lipsa unei subtitrări în română m-a privat poate de accesul la semnificaţii colaterale, vizionarea filmului mi-a adus câteva întrebări, şi întrebarea e starea care îmi prieşte mai degrabă decât răspunsul (gălăgioşii, atenţie: delimitaţi între „întrebare” şi alte kestii – până şi ageamiii au din când în când proprietatea termenilor!).

M-am cutremurat la gândul că arta poate fi adevăratul, singurul „dumnezeu gelos”.

Filmul mi-a vorbit despre întâlniri care contează, despre întâlniri care vin ca nade pentru forţele interioare de sub lacătul Măştii înverşunate să sufoce Umbra, despre întâlniri ratate.

A fost un film despre neputinţa de a scrie? Despre neputinţa de a iubi?

Filmul mi-a vorbit despre vulnerabilitatea masculină şi fragilitatea feminină pandant. Despre imposibilitatea trăirii în umbra celuilalt.
Despre uitarea de sine şi hipnoza fricii nelăsate să se transforme firesc în altceva. Despre profeţiile care se autoîndeplinesc.

De data aceasta, experienţa vizionării unui film nu a fost una ratată. E un film care mă pune pe gânduri şi care mă apropie de o înţelegere mai cuprinzătoare a „naturii umane”. Cu care dau nas în nas de fiecare dată când am kef să-mi ridic okii dintr-o foaie de hârtie – reală uneori, imaginară alteori, dar, surpriză pentru gălăgioşi... de fapt, „naturi umane”, suntem în 4 mai 2009.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu