provizorat

tata, sot si scriitor 

dupa dealuri

un film trist, incarcat, intunecat, un film cu prea multa moarte: nu doar explicita, ci mai ales implicita.
scene in care densitatea tragicului plonjeaza in grotesc si genereaza inevitabil efecte comice. s a ras mult in sala la filmul acesta, si bag mana in foc ca numai intr un cinema bucurestean se poate rade asa. contagiunea mecanismelor de aparare e uimitoare, mai ales cand o creatie artistica pune in discutie aspecte ale identitatii de grup...
daca la inceput m a deranjat subtitrarea in engleza a filmului, pe parcursul vizionarii am reusit s o transform intr o keie de lectura. nu stiu daca traducerea a fost intentionat una skematica, fapt e ca multe din nuante s au pierdut in replicile scrise, dar s au pastrat in secventele de imagini. iar pastrarea subtitrarii a fost un mijloc de a mi imagina cum trebuie sa se fi vazut (din) afara filmul acesta. nu cum ne vede lumea, nu, nu in primul rand despre asta e vorba.
ci cum vad strainii imaginarul creatorilor romani.
amanunte aparent parazitare dateaza actiunea filmului si i fixeaza coordonatele in spatiu, incat trebuie sa admiti ca nu timpul si nici locul sunt incremenite, ci altceva, mult mai profund...si mult mai grav. dupa dealuri vietuieste, sau mai bine zis viermuieste, o lume cu pretentii autarhice, dar care, instrainata de adevarata traditie, dar negasind nici curajul conturarii proiectului propriei libertati, nu are mijloacele de a si sustine autodeterminarea. o biserica nesfintita e un nonsens, si totusi filmul propune o lume organizata in jurul unui atare topos, o lume pe dos in care toate sunt aiurea de cum ne am astepta sa fie. chiar toate? din pacate, atat zisele calugarite cat si zisul preot calugar par atat de naturali...incat nu poti iesi de la film fara sa ti stergi discret o lacrima. nu stii exact pentru ce, iti spui ca plangi ca prostul, dar admiti ca rasul a fost doar o reactie viscerala de a respinge tavalugul unor pagini de istorie mai veki sau mai noi, plansul de dedesubt reprezentand de fapt reactia bazala la ... la ce? cum sa vizionezi filmul fara sa ai in minte si realitatea de la care a pornit?
filmul trebuie vazut nu doar fiindca respira autenticitate fara a cadea in autenticism, ci fiindca indeamna la meditatie, la problematizare.
inflamarea intoleranta, motivata pe deasupra si ideologic, e de compatimit, nu doar fiindca e gresit situata (nu crestinismul, nu ortodoxia, nu specificul national, nu feminitatea sunt "atacate", ci insensibilitatea noastra la ce am ajuns sa facem din aceste  in primul rand concepte se simte zgaltaita), ci fiindca e o metoda sigura de a rata sansa intalnirii cu ... o fateta a imaginii noastre, deci pana la urma cu ceva din noi insine.

take this waltz, la festivalul de psihanaliza si film

urzeala filmului e clasica: triunghiul el-ea-altul.

ea, tanara, frumoasa, sensibila. anxioasa: nimeni nu e perfect.
pentru un plus de facilitate, el, sotul insipid, plictisitor, care nu stie decat sa faca mancare de pui. si putin tembel: face glume proaste si premediteaza farse pe care doar el le gaseste amuzante.
celalalt, artist prin temperament si prin felul in care se misca. seducator nu atat prin frumusete, cat printr o intuitie aproape nemasculina - stie ce, cum, unde si cand sa faca si mai ales sa nu faca. maestru al amanarii, savureaza convulsiile interioare ale femeii, fiindca vaneaza nu atat o prada usoara, cat  spectacolul zvarcolirii carnii si a viselor, la feminin. sa aiba o femeie poate fi interesant, dar sa o faca sa devina, ea insasi, si paianjenul care tese panza, si, in acelasi timp, fluturele neghiob care se repede intr un bob de roua oglindind raza de soare...asta demonstreaza talent. nu doar mestesug.
fapt e ca ceea ce promitea o alternativa la rutina esueaza in fix aceleasi sabloane. cum e posibil? pai e, daca personajul (feminin), inainte de a se arunca intr o alta relatie (sau intr o reverie, nimic nu ne retine sa interpretam si asa), nu si asuma alegerile din care si-a tricotat, in tandem, e drept, dar pana la urma pe cont propriu, esecul propriului mariaj.

nu putem dansa la nesfarsit in doi decat daca celebram tonalitatea propriei muzici interioare.
diapazonul, deci, sau... diazepamul.

oslo, 31 august

inca un film frumos. bun de vazut intr o sala goala. pe ploaie. sa zicem in bucuresti, pe 11 august.
un film intunecat. despre carnea care se mistuie. despre focul care arde fara sa purifice. despre inkisoarea dependentei care intuneca tot. dar si despre minciunile conventionale ale asa zisei normalitati, careia, pana la un punct, ii e de preferat de departe autenticitatea torturii.

iata cainii

ascultam fascinata cainele povestind
ma inghetau zapezile negre din lumea lui
botul lui mursecand idei aburinde nu intelegeam de ce eu

undeva firul de iarba crestea in scutecele albe ale tacerii
pe dedesubt

blestematul imi invia cainele alb
dezlega lanturi dezmortea o mie de falci
musca iti spun m au convins coltii infipti intr o glezna
ce ameninta sa se piarda si am muscat ce sa fac
am muscat

tu zaceai la pamant intr o balta de sange
cainele negru se imprietenise cu cainele alb
creierul tau batea langa la masina de scris spovedanie publica

marea dragoste fara caini marea dragoste cu caini morti
sau cum vreti sa i ziceti
e o iluzie
cainele negru asa cum se stie
prefera branza alba la dejun
si pijamalele albastre in rarele nopti cand ii e dat sa
adoarma
iata ea trebuie imblanzita va spun
trebuie imblanzita

fragil

citim. ramanem cu impresia acuta a fragilitatii.
si mai departe?
e noapte, si inca se doarme frumos in lumea asta.

tatal fantoma

un film frumos, despre cum cautarea radacinilor iti da aripi si despre cum aripile cresc de acolo de unde nimeni nu s ar mai astepta. marcel iures - robert traum sau cum sa ti duci visul pana la capat.