cuvinte si masti

cand cuvantul se reduce la o masca goala tacerea nu iti mai e o penitenta ci o a doua respiratie

la ce bun

la ce bun o expresie pe care ai voie sa o alegi doar o data in viata si definitiv sau sa nu o gandesti niciodata la ce bun o sintagma ca o intersectie in care toate drumurile au un singur sens chiar daca aparent indicatoarele arata pluralitatea la ce bun un cliseu azil pentru zboruri rupte cioburi din secundele nascute seci rictusuri fardate sub reflectoare demente la ce bun anestezic in marginea lucrurilor la ce bun

Demonii - ai cui sunt ei, oare?

Vremea lui Milton a trecut de mult, dar tot se mai aude din când în când câte un „pocnet înfundat”. Cad îngerii, ştim din poezia contemporană. Încă se mai pierd Paradisuri. Dar demonii? Ce facem cu ei? E atât de uşor să ni-i proiectăm într-un altceva...De pildă, se vorbeşte despre primejdia invadării statului de către biserică, deşi mai cinstită ar fi asumarea demonilor interiori- resturi din fireasca nevoie de siguranţă şi control, nesatisfăcută de toate zbaterile unui timp de multe ori trăit „pe repede înainte”. De ce suntem azi departe de o „teocraţie”? Nu doar pentru că n-ar mai crede nimeni că o figură gen Iliescu (chiar pios la moaştele Sfintei Paraschiva), Constantinescu (cu tot cu călugărul Vasile, sau flancat de Papă şi Patriarh) ori Băsescu (prezent la manifestări religioase taman cât e nevoie) ar fi prelungirea sau substitutul lui Dumnezeu pe pământ. Nici numai pentru că statul nu prea mai are mare vizibilitate (unii declarându-l chiar furat). Ci pentru că nici Biserica Ortodoxă Română nu se poate sustrage provocărilor timpului. Ambiţiile controlării lumii celei văzute sunt oarecum la distanţă de preocupările unei instituţii care îşi vede pus sub semnul întrebării, în secolul XXI, domeniul altădată rezervat (dar totdeauna contestat sau măcar controversat de unii - asimilaţi, în replică, personajelor poetului englez): lumea nevăzută. Ce putere politică să intereseze mitre îngândurate la semnele schimbării de mentalitate ce amuşină şi capătul ăsta de lume, cu tot conservatorismul şi cu toată inerţia lui? Pentru că unele din „cuceririle laicităţii” sunt de fapt probleme cărora şi Biserica trebuie să le propună moduri personalizate de rezolvare: Incertitudinea e o astfel de „cucerire”, morbul ei contaminează şi suflete „vaccinate” în spiritul formulei „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Tendinţa, consemnată de cercetători, de a-l transfera pe Dumnezeu, din spaţii exterioare, neapărat înalte şi intangibile, în adâncuri interioare, nu mai puţin ascunse, e o marcă a secolului acestuia (despre care nu mai ştiu ce personalitate zicea ceva demn de citat eventual pe blog sau pe forum). Descoperirea subiectivităţii, regândirea relaţiei cu obiectivul, cu Norma, cu Colectivul, iată teme, se zice, destul de actuale în Occident. De ce nu şi pentru o biserică dintr-un stat est-european, de vreme ce secularizarea e un concept familiar şi acestui spaţiu cultural? Expulzarea lui Altul (a Normei pe care o reprezintă) din Ceruri, descoperirea Alterităţii ocultate chiar în miezul fiinţei proprii: ce gând ! Şi totuşi, arată unii specialişti, încă din vremuri premoderne se pregăteau atare schimbări. Acum Biserica nu le mai poate ignora. Criza actuală e o ocazie de creştere, căci demoni ca Incertitudinea pot fi asumaţi şi îmblânziţi, prin invocarea spiritului tradiţiei, prin toleranţă, dialog, acceptare şi respect al diversităţii, sau pot fi expulzaţi în spaţii exterioare, iar confruntarea cu ei – ratată. De dragul unei osificări în litera aceleiaşi tradiţii. Va şti Biserica să găsească echilibrul? Un poet englez contemporan descria într-o revistă culturală internaţională o experienţă proprie, dintr-o ţară străină lui: întâlnirea, în transportul în comun urban, a unei persoane credincioase întrerupându-şi brusc conversaţia pentru a se contorsiona în gesturi repetate exhibiţionist, la trecerea pe lângă un lăcaş de cult. Nu ştiu de ce, scena îmi pare cunoscută. Şi mi-ar plăcea să se schimbe ceva. Înainte ca bisericile să rămână goale (de substanţă). Există duhovnici ortodocşi pentru care formalismul e o problemă adevărată. Graţie acestora, teocraţia rămâne o gogoriţă.

Cenzura laica sau cenzura bisericeasca?

O criză a Bisericii înseamnă o redefinire a raporturilor acesteia cu statul, dar şi cu individul. Dacă va şti B.O.R. să facă din criza prin care trece un vector de evoluţie e o temă de interes. Ceea ce aş supune acum interogării e reflectarea într-o anumită zonă din mass-media a acestei perioade problematice pentru instituţia amintită.

În săptămânalul „22” (ediţie electronică – http://www.revista22.ro/, nr. 909 din 10-16 august 2007), Andrei Cornea şi Sabina Fati vorbesc despre instaurarea „teocraţiei” în România, argumentând, în esenţă, cu vizibilitatea exagerată în presă a decesului Patriarhului, cu expunerea interesată a unor politicieni brusc „creştini”, cu toaletarea biografiei decedatului şi cu decorarea acestuia post-mortem de către preşedinte.

De la bun început aş preciza că din punctul meu de vedere o cenzură laică pare la fel de catastrofală ca o cenzură clericală, dacă e la adresa libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de expresie. Înregimentarea de partea unei confesiuni sau a alteia nu e nici mai bună, nici mai rea, în raport cu formularea unei judecăţi critice (căci, până la urmă, despre asta e vorba), decât încremenirea în scepticismul secularizant sau laicizant. De dorit e o izbăvitoare „neutralitate”. Cei doi autori o cer statului, dar nu dau semne că ar fi dispuşi să o manifeste în discursurile în care secularismul e valorizat ca fiind dezirabil (prin „cuceririle laicităţii”- S.Fati).

De ce mi se pare exagerat să numeşti forma actuală de guvernare „teocraţie”?

Să o luăm etimologic. Toţi ştim că la originea acestui cuvânt stau termenii greceşti „Dumnezeu” şi „a conduce, a guverna”. Teocraţia ar fi deci un sistem de guvernare în care, ne arată DEX, autoritatea e considerată ca fiind de origine divină şi e exercitată de preoţi.

Să fie oare o percepţie mai subtilă aceea care permite autorilor afirmaţii categorice, mergând până la asemănarea României cu...Iranul (A.Cornea)? Există cetăţeni care au ales fundamentalismul, radicalismul religios. Nu intră în discuţie aici astfel de alegeri. Dar...poate fi acesta cazul nostru?

Nici teocraţie, nici ecleziocraţie nu ar fi tocmai potrivit să se numească actuala formă de guvernare, dacă stăm să ne gândim că nu B.O.R.-ul dă directive Guvernului despre ce are voie şi ce nu are voie cetăţeanul să facă, nu B.O.R. gestionează resursele economice, nu B.O.R. fixează liniile de politică externă, nu B.O.R. instituie instanţe de judecată etc. Există practici private ce contravin doctrinei creştine (în oricare din variantele ei), dar ieşite din sfera penalului, odată cu democraţia, şi de ele Biserica ia act ca de opţiuni ce ţin de liberul arbitru al fiecăruia, înţelegând să-şi exprime doar dezacordul de principiu. Că sunt multe zone de „umbră” într-o instituţie ce se defineşte ca fiind divino-umană e adevărat, dar motivul acestor fâşii de întuneric nu îl constituie vreo teocraţie, nici măcar în faşă.

Da, despre moartea Patriarhului s-a vorbit mult în acele zile, dar nu trebuie uitat că una din instituţiile în care românii, conform statisticilor, au încredere este tocmai Biserica. Iar această atitudine poate fi interpretată ca o contraparte a neîncrederii în alte instituţii, ai căror funcţionari au înşelat aşteptări. De la parlamentarii sau guvernanţii de azi nimeni nu mai aşteaptă să îşi asume o responsabilitate socială, dar preotul, monahul încă îşi iau în serios rolul de a forma conştiinţe. Pădure fără uscături nu există, şi nici B.O.R. nu face excepţie, dar aceasta e altă temă.

Dacă s-a mediatizat nefericitul eveniment a fost pentru că o populaţie majoritar ortodoxă a avut nevoie de acest lucru. Specialişti în teologie sau în etnologie au formulat păreri tocmai pentru că ortodoxia e o dimensiune a identităţii sociale, nu fără legătură cu identitatea etnică.

Dacă am fi o teocraţie, cultul religios ar fi monocolor, diferenţa – repudiată, alteritatea – redefinită, pe principiul atât de cunoscutului Hospes-Hostis (Străinul-Duşman). E o posibilitate deschisă şi de criza Bisericii. Dar face obiectul unei alte discuţii.

Că nu ne paşte primejdia vreunei „teocraţii” e din ce în ce mai clar, arată şi Mihai Neamţu, în numărul ulterior celui menţionat al revistei "22".

natală

tac un paianjen se joaca-ntr-un ciob cu raze de luna iti tese poveste si stiu ca-mi trimiti de sub marmura rece din vecinatatea melcilor uzi un rest de viata cat o imbratisare si un crampei din moarteca sa nu-mi mai fie frica sa nu-mi mai fie frica sa nu-mi mai fie frica

transparenta

el mă vrea transparentă el vrea să alerge prin oasele mele ca printr-o carte să-i fiu mamă fiică şi peste toate iubită să-şi culeagă din părul meu gri din mâinile mele mici din sânii mei reci din coapsele mele gânduri plantate desigur de el ce-aş fi eu fără el să le ambaleze sau să le închidă zic eu în calupul de advertising pe care-l tot pregăteşte comunităţii ăsteia globale de consumerişti pentru care şi-a sacrificat el puseele antigravitaţie căutând mesaje subliminale el mă vrea transparentă ca o placentă portocalie sau ca un şerbet de zmeură sau ca un sirop de trandafiri

advertising

in bucurestiul asta unde am invatat
ca pe covoare le doare
nimeni nu scrie nimic despre greieri
desi doar de la ei am mai putea spera ceva

deocamdată exilul

am o singură casă în care uneori imi respiră prin piele cuvintele şi niciodată nu am îndrăznit să aflu unde sunt eu în raport cu casa mea unde e casa mea în raport cu lumea unde e lumea în raport cu măştile lor am ales exilul înainte să mai aplic la green card lottery am zis si eu la un moment dat cuiva cu un aer natural te sun de pe drum dragule pentru că drumul ne defineşte şi el a părut să priceapă atunci că nu contează de ce îmi pun telefonul pe mute reală e doar singura mea casă în care uneori imi respiră prin piele cuvintele mi-am găsit odaia adolescenţei cu perdeaua boţită cu ciucurii covorului îngălbeniţi cu patul portocaliu altul şi biblioteca mai goală cu parfumul meu retrăgându-se timid în unghere am găsit casa părinţilor mereu alta de fiecare dată mai alta şi am înţeles că în viaţa reală nu există subvenţii dar nu am plâns mult pentru că există o casă o singură casă în care uneori îmi respiră prin piele cuvintele

de-a poezia

fara rest

iti simt mangaierile palme fantoma
maini amputandu-mi-se din crestet pana la talpi
rani aducandu-mi aminte ca iarasi
devenim doi
te iert ascultandu-ti discursul
acelasi
despre pericolele deshidratarii
ce e cu gara aia imi spui ca si cum
ganduri ti s-ar scurge obosite prin piele
si eu nu stiu daca
atunci
vom fi calatorit o zi sau o viata
vad peronul intesat de idei
si doar ideile asteptandu-ne
sa le salvam de la desuetudine
in sfarsit bine ca ai adus apa
cu minerale si obligatoriu cu bule
doua pahare pentru doua corpuri
ne rehidratam
si
cu mutra ta de copil vinovat
te ceri inapoi in bratele mele
consumam ideile fara rest
refuzandu-le uitarii si neuitarii


absenta

daca nu ai fi luat cu tine
poezia din pietre si lucruri
azi n-as umbla dezvrajita prin lume
privind obiectele cum se contracta
cum se retrag în ele insele
facandu-se mici tot mai mici
umplandu-mi spatiul de absenta
ta
si refuzandu-mi sensul


antipoezie

în aceasta mare de corpuri gri
esti o stare de spirit
pe retina mea prinzi contururi niciodata mai vii
trasand piruete nervoase
in toate culorile sentimentelor
dar eu stiu ca visez
pentru ca uite n-avem umbre
si doar în vis oamenii sunt facuti din culoare
imi atingi palmele sau
in sfarsit asa mi se pare si
beat de narile mele lacome
plonjezi dincolo de mine prin mine
dar eu stiu ca visez
pentru ca uite n-avem vesminte
si doar în vis oamenii sorb departarea prin piele
suntem doar feromoni
galbeni feromoni gravitand în sus catre stele
pulberi din focul primordial
dar eu stiu ca visez
pentru ca uite n-avem aripi
si doar în vis oamenii zboara batand din inimi
danseaza în noi azi primii oameni
sau primii zei
sau primii cai
dar eu stiu ca visez
pentru ca uite n-avem moarte
si doar în vis nu exista specii


vara

nu ma mai cauta printre oameni de mult
sunt o clepsidra sunt nisipul pe marginea marii si
exact în aceasta stare
ma joc cu tine
zambeste si tu e vacanta ce naiba
ia-ma de mana prin poarta deschisa hai fii curajos
intrebarile lasate pe mal si-au gasit in sfarsit
dezlegarea
in pletele brizei
e vara


imposibilul concret

uite eu iti desenez tie
in cenusa tacerilor tale
un spatiu gol
atat de aproximativ tu


forme vagi

mi-e frica de toamna asta iubito
hai sa emigram in alt timp
in alt anotimp
sa invocam temperaturi radicale
sa mai nastem o luna sau daca vrei
pentru tine un soare
mi-e frica de toamna asta iubito
nu-mi spune ca ma iubesti
nu-mi spune povesti
nu ma seduci azi cu nici o idee
azi nu te vreau inger te vreau doar femeie
atata te rog redevino femeie
fii mai densa ca frunza asta
cu forma neclara si nervuri estompate
cazuta pe sufletul meu
vise nevisate
zboruri nezburate
fa-ti sangele verde iubito
dovada de dragoste-ti cer
da-mi sa-ti sorb din palme clorofila
maine sa-mi fii inger si sa beau lumina


intalnire

straino
mi-ar parea rau sa murim totusi
aud cand musti cu pofta dintr-un mar
gasesc ca sanii tai sunt deliciosi
miros ce ciudat a ploi si pamant iar palmele tale
in ele as putea sa incap redus la homuncul cand toamna
ma exileaza din mine insumi
ai mare noroc cu sanii astia straino
musti absent din mar tacand mai departe
si eu urlu sorbind linistita cafeaua dar sufletul
sufletul
ah daca ai sti ce rana superba am pe coltul asta de suflet

lanturi

pasari salbatice incerci fara rost sa-mi inlantui
cu bratele goale caci spaima
te lasa iata fara clavicule
cotoare de aripi îti sanger lumina la subsuori
nasc lumi si durate tu cazi ratacita intr-o imposibila menajerie si
cu taceri infinite frangand zboruri rupand vise taind nori
stai impietrita si-mi sperii pasarile
lasa-mi pasarile mele salbatice
lasa-mi pasarile mele salbatice
in aceasta
sa o numim academic
existenta


procuro olvidarte (antitraducere)

mi te aduc aminte
te vad in zborul unei pasari tinere
ma apropii
de paduri ce-ar putea inca sa fie
trec zambind printre neiubiri camuflate-n roze
ma risipesc plina de viata în aceste bucurii de zi cu zi
mi te aduc aminte
diminetile stiu cel mai limpede ca
nu poti sa-mi lipsesti cand inima mi-e plina de dragoste
mi te aduc aminte
lasand acele cateva lucruri esentiale
toate la fel
sa se-mplineasca de la sine
trec peste mine toamne firesti m-am nascut primavara
si verde voi gasi clipa ce va veni
si lumea e atat de plina si deschisa
nu e nevoie sa fac nimic
esti aici esti cu mine in lume
nu e nevoie sa fac nimic
ma simt asa de bine
ma simt in sfarsit acasa


realism

azi ingerul cobora dintr-o icoana
motiv pentru care il scriu cu î mic
cu lacrimi în ochi l-am lasat sa plece
oricum devenise politician
eu
daca o sa mai intalnesc vreodata un inger
n-o sa-l mai incap in vreo rama si n-o sa-i mai uit
niciodata dorul de
ascensiune si visele de pamant



terminatii nervoase

daca ne-am putea detecta visele
cu acesti receptori tactili
n-am mai avea nevoie de suflet


moarte la superlativ

totdeauna tu totdeauna tu
ganduri se prind stravezii intr o coaja si tu
totdeauna tu
te retragi obosit sa repeti
la scena deschisa ultima figura mereu aceeasi
doar paharul e altul
lotca parca mai indesata n nisip
scoicile mai verzi si mai multe
valurile mai cuminti si mai reci
te gasesc impietrind in fotoliu
si mi miros neuronii a ceara si eu
totdeauna eu
ma intreb de cand iti aprinzi tu candele tie insuti
nici nu stiu cum ai intrat
aici trebuia sa fie doar hoaspe de tine si totusi
esti tu jucandu ti ultimul rol
in fotoliul in care nasc zi de zi
pasari


memorie

cercetatori stiintifici au descoperit azi
ca femeile trec mai usor peste stresul de zi cu zi
mangaiate de partenerii lor
noul studiu pare sa spuna ca ele
au nevoie de mangaieri
si ei
au nevoie de soapte
cheia studiului se afla desigur in teoria mai veche
a androginului
himera tactil vorbitoare
de negasit in vreo cercetare moderna
emigrant perpetuu
dezvoltand din nefericire
o adevarata fobie a microscopului
asa ca zambim increzatori in progresul stiintei
care
pe zi ce trece descopera atatea
si atatea


iarasi moartea

acum despre visul tau vorbesc si despre cuta aia
de pe fruntea ta
cand te am ghicit odata clandestin
printre pasagerii cu bilet la masina
iluziilor
calatorind de placere intre o banca si alta m ai intrebat
de ce imi spun taxatoare cuvant dintr o era anterioara
celei in care am primit buletin si eu
ti am raspuns
da dar tu nu ai putea sa ma recunosti daca nu
m as deghiza in taxatoare
si te am lasat sa calatoresti mai departe
stiind ca ti vei ingropa visul la prima statie
intr o cuta de gand
acolo de unde indraznisei sa l scoti la aer
sa i masuri destramarea cum ar zice
stii tu mai bine cine


poezia se intampla
sau nu

have you ever been in london he said
si eu nu am fost nici macar pana la capatul liniei
de tramvai din cartierul in care stau
cu chirie
eram la o masa intr unul din restaurantele
ieftine
unde ca la mama acasa inseamna
ca la bere trebuie sa ceri cuburi de gheata
si ca trebuie sa comanzi expres servetele
el o salata de ton eu o salata de vegetale
si cenzorul ma tot punea sa ii traduc
o intrebare
does poetry have its roots up in the sky or
underground
am zbierat inghitind din berea intre timp rece
poezie domnule e ceea ce tocmai se intampla
acum
doar ca tu nu ai ochi sa o vezi
poezie e cand el isi inchide ochii
daca sta de vorba cu tine
poezie e cand nu stie ce sa faca
in fata unui sant de pamant
rasarit in mijlocul trotuarului
in sfarsit poezie e cand el imi spune you don’t
wanna miss
your last train do you
si eu ii raspund intre doua statii no
i have never been in london
before


un 24 iunie

imi zvacneste soarele sub arcada si vad
la un google distanta amanetate
toate cuvintele posibile azi sanziene
dragaica solstitiu eliade si mai ales
timp si netimp
ma intorc din drum catre mine la pas
distrata de jocul pliurilor
rochiei
si ma tem ca suntem atat de grei
de certitudini despre orice
ca nimic nu mai poate rascumpara
biete nvelisuri prafuite n vitrine cu staif
decat eventual o declaratie
universala
a afinitatilor cu necunoscutul


canon

ce ar fi daca totusi m as indrepta
spre acea subtiere a gandurilor
de la care
incoace
sa mi pese daca se deschid cerurile