dupa dealuri

un film trist, incarcat, intunecat, un film cu prea multa moarte: nu doar explicita, ci mai ales implicita.
scene in care densitatea tragicului plonjeaza in grotesc si genereaza inevitabil efecte comice. s a ras mult in sala la filmul acesta, si bag mana in foc ca numai intr un cinema bucurestean se poate rade asa. contagiunea mecanismelor de aparare e uimitoare, mai ales cand o creatie artistica pune in discutie aspecte ale identitatii de grup...
daca la inceput m a deranjat subtitrarea in engleza a filmului, pe parcursul vizionarii am reusit s o transform intr o keie de lectura. nu stiu daca traducerea a fost intentionat una skematica, fapt e ca multe din nuante s au pierdut in replicile scrise, dar s au pastrat in secventele de imagini. iar pastrarea subtitrarii a fost un mijloc de a mi imagina cum trebuie sa se fi vazut (din) afara filmul acesta. nu cum ne vede lumea, nu, nu in primul rand despre asta e vorba.
ci cum vad strainii imaginarul creatorilor romani.
amanunte aparent parazitare dateaza actiunea filmului si i fixeaza coordonatele in spatiu, incat trebuie sa admiti ca nu timpul si nici locul sunt incremenite, ci altceva, mult mai profund...si mult mai grav. dupa dealuri vietuieste, sau mai bine zis viermuieste, o lume cu pretentii autarhice, dar care, instrainata de adevarata traditie, dar negasind nici curajul conturarii proiectului propriei libertati, nu are mijloacele de a si sustine autodeterminarea. o biserica nesfintita e un nonsens, si totusi filmul propune o lume organizata in jurul unui atare topos, o lume pe dos in care toate sunt aiurea de cum ne am astepta sa fie. chiar toate? din pacate, atat zisele calugarite cat si zisul preot calugar par atat de naturali...incat nu poti iesi de la film fara sa ti stergi discret o lacrima. nu stii exact pentru ce, iti spui ca plangi ca prostul, dar admiti ca rasul a fost doar o reactie viscerala de a respinge tavalugul unor pagini de istorie mai veki sau mai noi, plansul de dedesubt reprezentand de fapt reactia bazala la ... la ce? cum sa vizionezi filmul fara sa ai in minte si realitatea de la care a pornit?
filmul trebuie vazut nu doar fiindca respira autenticitate fara a cadea in autenticism, ci fiindca indeamna la meditatie, la problematizare.
inflamarea intoleranta, motivata pe deasupra si ideologic, e de compatimit, nu doar fiindca e gresit situata (nu crestinismul, nu ortodoxia, nu specificul national, nu feminitatea sunt "atacate", ci insensibilitatea noastra la ce am ajuns sa facem din aceste  in primul rand concepte se simte zgaltaita), ci fiindca e o metoda sigura de a rata sansa intalnirii cu ... o fateta a imaginii noastre, deci pana la urma cu ceva din noi insine.

take this waltz, la festivalul de psihanaliza si film

urzeala filmului e clasica: triunghiul el-ea-altul.

ea, tanara, frumoasa, sensibila. anxioasa: nimeni nu e perfect.
pentru un plus de facilitate, el, sotul insipid, plictisitor, care nu stie decat sa faca mancare de pui. si putin tembel: face glume proaste si premediteaza farse pe care doar el le gaseste amuzante.
celalalt, artist prin temperament si prin felul in care se misca. seducator nu atat prin frumusete, cat printr o intuitie aproape nemasculina - stie ce, cum, unde si cand sa faca si mai ales sa nu faca. maestru al amanarii, savureaza convulsiile interioare ale femeii, fiindca vaneaza nu atat o prada usoara, cat  spectacolul zvarcolirii carnii si a viselor, la feminin. sa aiba o femeie poate fi interesant, dar sa o faca sa devina, ea insasi, si paianjenul care tese panza, si, in acelasi timp, fluturele neghiob care se repede intr un bob de roua oglindind raza de soare...asta demonstreaza talent. nu doar mestesug.
fapt e ca ceea ce promitea o alternativa la rutina esueaza in fix aceleasi sabloane. cum e posibil? pai e, daca personajul (feminin), inainte de a se arunca intr o alta relatie (sau intr o reverie, nimic nu ne retine sa interpretam si asa), nu si asuma alegerile din care si-a tricotat, in tandem, e drept, dar pana la urma pe cont propriu, esecul propriului mariaj.

nu putem dansa la nesfarsit in doi decat daca celebram tonalitatea propriei muzici interioare.
diapazonul, deci, sau... diazepamul.