Dacă la
începuturi Cartea avea o funcţie pronunţat religioasă, conservând
imaginea Divinităţii creatoare, în timp, textul scris şi-a
pierdut din forţa acestui tip de rol, locul Creatorului a fost luat
de Autor, cel al anonimatului, de semnătură, cel al lecturii cu
glas tare, de citirea fără suport vocal manifest, iar în locul
operei nedatate a apărut opera datată. Funcţia de regenerare a
timpului, proprie lecturii vremurilor mai vechi, s-a estompat,
substituindu-i-se, dimpotrivă, funcţia de instalare a omului în
chiar timpul său.Referinţa la trecut s-a pierdut în referinţele
la viitor. Trecerea de la manuscris la tipar a constituit o revoluţie
notabilă, nu numai pentru că originalul a putut fi multiplicat şi
difuzat larg, ci şi pentru că textul tipărit a căpătat un loc pe
piaţa bunurilor simbolice şi a bunurilor de consum. Discursul
filosofic şi cel literar s-au emancipat în raport cu tutela
teologicului, esteticul şi-a căpătat o autonomie care evoluează
până la ceea ce azi numim mutaţie a valorilor estetice. Discursul
ştiinţific s-a desprins şi el de teologic. Următorul moment
important, invenţia ordinatorului, nou partener al omului, maşină
„inteligentă” (dar nu prea), a provocat noi schimbări în plan
cultural, cu impact asupra relaţiilor interumane şi a comunicării.
Globalizarea, complexitatea reţelelor informaţionale,
internaţionalizarea comunicării, iată aspecte ale societăţii
contemporane ce ne marchează viaţa de zi cu zi. Fluidizarea
graniţelor între privat şi public, trecerea tot mai pronunţată a
personalului în social, dar într-un social dispersat, fărâmiţat,
lipsit de un liant înrădăcinat valoric, reprezintă forme de
manifestare a ceea ce unii numesc conştiinţă amalgam, cultură
amalgam, tehnocultură. Acesta fiindu-ne contextul, optimist şi
îmbietor într-o anume perspectivă, apocaliptic în altă viziune,
astăzi continuăm să scriem şi să citim. Dar cum?
În „Galaxia
Gutenberg”, Marshall McLuhan se întreabă: „Dacă efectele
cuvântului scris i-ar fi fost cunoscute lui Mircea Eliade, de
exemplu, ar mai fi continuat el să depună acelaşi zel pentru
resacralizarea vieţii umane?”
Întrebarea este lansată
retoric, dar merită un răspuns. Şi, fiindcă printre ideile cu
care McLuhan îşi încheie studiul efectelor alfabetizării şi ale
tiparului asupra conştiinţei contemporane lui apare, de pildă, un
gând al lui Poulet – „Prin izolarea vizualului, sentimentul
interacţiunii şi al transparenţei fiinţei se estompează, iar
gândirea omului nu se mai simte făcând parte din lucruri”, să ne bucurăm că Beguin a atras atenţia asupra faptului
că „drumul înapoi”, la scara societăţii dar şi individual,
nu mai poate fi făcut, şi deci că tot ce ne rămâne e să ducem
mai departe, pe cont propriu, conştientizarea şi, astfel, evoluţia
conştiinţei. Cu alte cuvinte, opera ştiinţifică (şi nu numai)
a savantului român nu şi-a căpătat degeaba ecou mondial.
„Resacralizarea vieţii umane” chiar reprezintă o miză, iar
accesul la Sacru nu se mai poate face ignorând contextul actual, ci,
dimpotrivă, tocmai fructificându-l. Scrierea şi lectura, relectura
pot redeveni instrumente ale reaşezării fiinţei în matca ei. De
aici recursul la mit, la arhetip, la simbol şi metaforă, la
poetic... la literar.
Cum astăzi se scrie din ce în ce mai mult, pe
toate canalele de comunicare, şi, cu o expresie a lui Rene Berger,
ceea ce nu se comunică nu există, ca să nu ne pierdem în
„răsfoirea” pe care autorul citat o acuză drept semn al
vremurilor noi, e important să ne oprim cu judecată critică asupra
a ceea ce citim, şi cea dintâi judecată e selecţia. Idealul
enciclopedic nu mai e potrivit azi, dar nici specializarea îngustă
nu îi e o alternativă potrivită. De aceea, ce citim? Care sunt cărţile mari, fără de
care nu ştim cine suntem? Şi de ce sunt ele cărţi „mari”? Cum
ne transformă literatura şi cum o transformăm, citind?
