Nymph()maniac 1

un lars von trier nu la inaltimea a ceea ce am vazut pana acum. cel putin nu in acest prim "volum", in care nu vad nici o miza intr un dincolo, fiindca nu e suficient sa inlocuiesti pe c si p din mea culpa cu v, ca sa ai o religie...
vad o poveste a unei femei, joe (charlotte gainsbourg), pe care un strain (stellan skarsgard, da) o culege de pe strada, plina de rani, o asaza intr un pat de o persoana, o inveleste cu o patura, dar mai ales o asculta. ea vrea sa para mirata de atata bunavointa si il avertizeaza ca e o tipa "rea", insa el nu e acolo ca sa i faca morala ci ca sa i faca povestea suportabila.
de fapt filmul e mai ales dspr puterea de a pune totul intr o poveste. de a distruge lumi si de a crea altele noi, prin cuvant si imagine.
strainul care asculta povesti ar putea fi un tiresias postmodern: in stare sa vada tot ce i se povesteste, pare a nu vedea nimic,  insa contureaza nevazute linii de forta care, intretesute delirului, il fac sa fie altceva.
mai ales acest altceva e ceea ce ne tine atentia treaza.
memorabile, doua tablouri: primul, sirul lui fibonacci, o lectie despre cum trecerea de la 0 la 1 e una in algebra conventionala, alta in logica noastra comuna, si cu totul alta in materie de adictie. al doilea, lectia despre bach si muzica polifonica, in care o figura masculina altminteri stearsa devine cantus firmus.
filmul se opreste frumos, cu un izbavitor "nu simt nimic". pentru unii dintre noi s ar putea opri aici. pentru aceiasi insa, nu e decat inceputul ”volumului” secund.
in care probabil ca strainul nu va mai face doar psihanaliza salbatica si regie de film.
si care sper sa inceapa tot rammsteinly.

breaking the waves

stiu, e veki. dar eu abia ce l am vazut. si poate ati vrea sa l (re)vedeti.

impartit pe capitole, precum o carte, filmul e o poveste dspr iubire si moarte, dspr credinta si nebunie, dspr cat de inuman poate fi omul.

de la scena cununiei lui bess cu jan in biserica moarta, fara clopote, pana la scena finala a clopotelor care bat in cer, suntem martorii transformarii iubirii in nebunie si moarte. moartea ei.

pe langa "darul iubirii", pentru care multumeste divinitatii, bess e convinsa ca poseda un talent doar al ei: credinta. asa cum crede ca si barbatul ei poseda un talent doar al lui: acela de a fi un bun amant (e drept, fara a avea vreun termen de comparatie).
de fapt, credinta lui bess e una cu totul speciala, fiindca bess se roaga "la doua voci". vorbeste cu dumnezeul ei, dar tot ea da si replicile acelui dumnezeu. cand multumeste pentru dragostea ei, vocea ei ii raspunde: "ai grija, bess, fii cuminte, eu am dat, eu am luat." cumintenia e o problema pentru bess, fiindca tocmai acest imperativ va fi incalcat de ea, fara voia ei.
jan e un lucrator pe o platforma industriala, dupa nunta pleaca de acasa si i vorbeste proaspetei sotii la telefon, prilej pentru amandoi de a bifa senzatii tari.
amanuntul e important, fiindca jan se accidenteaza, e lovit la cap, paralizeaza si, internat intr un spital, o atrage pe fata lipsita de discernamant intr un joc violent.
"sunt un om terminat, bess", ii spune intai, ca pe urma sa i ceara sa i povesteasca - nu din imaginatie - scene de amor cu alt partener. "vom fi doar noi, bess", isi intareste el sugestia.
fireste ca in mintea ei fragila vinovatia, iluzia atotputerniciei, convingerea in puterea dragostei se amesteca, intr o desavarsita noapte a simturilor si a creierului. sotia executa sarcina primita de la sot - un criminal - si nu tine cont de nici un avertisment.
"ai intrat in ceva ce nu poti controla", ii spune medicul care se indragosteste de ea, dar ea e oarba. abia cand un mascul feroce ii propune sa i satisfaca necesitati de voyeur isi da seama ca nu poate sa faca asta si reuseste sa scape, dar ratacirea e fara intoarcere caci e resemnificata ca sacrificiu. si bess revine la locul faptei, consimtind sa aiba ce povesti. e adusa cu targa in acelasi spital in care sotul, vizibil ameliorat fizic, inca mai e internat. ea moare, avand constiinta "sacrificiului". el tine mana asistentei medicale dodo, vaduva fratelui ei. care, ce sa vezi, ii cere si iertare moartei.
el si prietenii sai "marinari" au o viziune: clopote batand in cer.

cei cu aplecari mistice vad in scena finala o keie de vizionare a filmului. mie mi se pare ca sunt, ca si bess, robii convingerii ca ea si sotul ei comunicau spiritual. personal refuz sa cred in vreo comunicare in alta lume fara mijloacele limitate ale lumii acesteia. mai degraba as vedea clopotele ca simptom al maladiei lui jan, si a prietenilor sai care nu l au impiedicat sa impinga o femeie la nebunie si la moarte. jan imi apare deci mai "ticnit" decat sotia lui. si nu pentru fantasmele pe care e liber sa le aiba, ci pentru faptul ca le cere materializate in real, urmand ca nota de plata - costurile in planul realitatii - sa o akite sotia lui psihotica.

din pacate, nu putem vorbi de sacrificiu in afara discernamantului. si poate ca a avea discernamant e a intelege ca de sacrificiu sunt in stare doar zeii si eroii.

dur film.

de an nou

inca o pagina alba in dar: 2014! la multi ani!

mi se strange inima cand imi amintesc cum, in copilarie si mai ales in adolescenta, de fiecare 31 decembrie-1 ianuarie imi placea ca acel moment sa fie doar al meu, sa fiu doar eu cu mine.
ma inkideam in camera mea (ai mei se obisnuisera deja cu asta), deskideam larg fereastra, lacoma de aer inghetat, si ma incredintam stelelor, sau fulgilor, sau doar felinarului obosit de peste drum. si mi puneam dorinte. la inceput una dupa alta. apoi, doar cate una.
ma asezam pe scaunelul de lemn fara spatar, la birou, si scoteam dintr un sertaras un pretios caiet nou. si incepeam un jurnal. de fiecare data cu sentimentul ca fac ceva extrem de valoros pentru mine. din pacate, jurnalul ramanea neterminat, fiindca pana la sfarsitul anului uitam de el, viata tot dadea peste mine in cascade de senzatii, emotii si ganduri, incat de scris nu mai scriam decat foarte rar, preferand sa mi fac note de lectura.

azi nu am mai avut nevoie de singuratate, ci am vrut - si am dispus - sa fie un timp doar pentru noi: eu, copilul si sotul meu - da, e un lux pe care nu ni l permitem decat rar.
a meritat.

tot azi, ma gandesc din nou la forta transformatoare a scrisului. fie si sub forma de jurnal.

va multumesc de trecere pe pagina mea si va doresc un an cu adevarat nou! magic!