Melancholia

Să recapitulăm câteva nume: regie Lars von Trier, Kirsten Dunst în rolul tinerei Justine, Charlotte Gainsbourg – sora ei, Claire, şi Charlotte Rampling – mama lor.

Un film despre o nouă religie: religia Melancoliei. Văzută nu atât ca planetă albastră – soră planetei noastre unde, în optica lui Justine, viaţa e „malefică” -, cât mai ales ca trăire interioară. Alegerea legăturii de sânge între două personaje care trăiesc, fiecare în felul său, depresia e o cheie de înţelegere a naturii înnăscute a acestei condiţii. Frumuseţea proiecţiei acestei stări – Melancholia e o planetă care fascinează pe cât ameninţă – dă notă despre caracterul numinos al experienţei.

Dacă dragostea e compromisă atât pentru un personaj cât şi pentru celălalt (Justine are parte de o nuntă oribilă, în care tatăl dus cu pluta şi mama-scorpie perfectă nu se rezumă la a fi bagaje din trecut, ci amputează dorinţe de viitor, Claire are un mariaj conformist, lipsit de sare şi piper), iar Realitatea e ceea ce lipseşte în viaţa amândurora, Planeta Albastră de o frumuseţe orbitoare pare a fi nu o catastrofă, ci o salvare. Apocalipsa e singura şansă de a ieşi din absurdul convenţiilor, din chingile tarelor genetice şi sociale.
Melancholia arde toată zgura contrafăcutului de zi cu zi într-o experienţă autentică: confruntarea cu propria dorinţă de Moarte.
Înduioşătoare, soluţia de liniştire a unui copil care-şi depăşeşte părinţii în apetitul pentru cunoaştere dar care totuşi nu are vârsta asumării mature a condiţiei sale dramatice: Justine îi propune nepoţelului său ascunderea într-o peşteră magică, izbitoare prin fragilitate, transparenţă şi mai ales inutilitate. O întoarcere simbolică la starea dinainte de naştere, stare care, în viziunea lui Justine, e sinonimă cu Sfârşitul şi în orice caz preferabilă vieţii lipsite de conţinut.
Finalul apoteotic depăşeşte orice ne-am fi putut imagina: întâlnirea cu Umbra ne e înscrisă în sânge şi e singura capabilă de transfigurare.
Un film frumos.

valmont

un film de milos forman. e de vreo douazeci de ani dar eu abia acum l am vazut. merita sa l vizionati. nu numai pentru regie si pentru distributie (colin firth). ci mai ales pentru poveste: un scenariu adaptat de regizor si de jean claude carriere dupa un roman de epoca.

filmul vorbeste despre forta instinctului, care ar mătura, se pare, tot ce e urma de spirit in calea sa. verosimil, intr o societate putreda... e o versiune occidentala a tot ce poate sa incapa sub semnul pseudoiubirii. seductia frusta, deci cu atat mai puternica, tese intrigile paralele, dar nu figura seducatorului de profesie - valmont - e cea mai importanta. ci figura fecioarei care se intoarce de la manastire, scapa intacta de ororile bordelului (nu degeaba o keama cecile - zeita muzicii o protejeaza un timp), dar ajunge de nu mai pastreaza din inocenta decat o masca. o ofelie pe dos, potrivita cu lumea pe dos in care traieste. violenta mesajului face insa ca o keie potrivita de interpretare sa fie misoginismul, cu regret fie spus...

kiar si asa, ramane un film frumos.

Nostalgie

Nu am citit comentariu la pericopa Schimbării la Faţă care să nu acuze prea omenescul acelui „să facem trei colibe” al lui Petru. Cred însă că dincolo de aparenta doar-solicitudine a ucenicului se poate degaja din rugămintea-îndemn incriminată sensul căutării a ceea ce se cheamă temei spiritual, adică fundaţie, dar şi rost duhovnicesc, vieţii înseşi. Motivaţia Apostolului pare una elevată: „bine este să fim noi aici” nu înseamnă nevoi fruste, adaosul „neştiind ce spune” / ”nu ştia ce să spună” nu arată vreo bâlbă plată, ci mai degrabă e o marcă a stării de înfiorare ce însoţeşte revelaţia pe care o trăieşte, aceea Adevărului în splendoarea naturii sale: Lumină, cu abolirea diferenţei între aparenţă (haine) şi esenţă (Faţă), a nepotrivirii dintre formă şi conţinut. Perspectiva în care dorinţa lui Petru e taxată ca lumească mi se pare, de aceea, una deloc fecundă pentru lucrarea de foc a Cuvântului.
Să mă explic. A face trei colibe, pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru Legiferatorul şi Profetul Vechiului Legământ, nu înseamnă a încropi o incintă spre a şedea la taclale, ci simbolizează nevoia de a reţine pe pământ începutul unei promisiuni cu celălalt capăt în cer: promisiunea restaurării adevăratului Chip al creaţiei, promisiunea Învierii. Tocmai de aceea, Mântuitorul cere păstrarea tainei până la împlinirea vremii ca ea să fie descoperită: vremea trecerii Sale prin „uşile încuiate”. Aşa că, departe de a fi stângace sau superficial, ori numai zelos fără cauză, Petru ni se dovedeşte înalt uman. Pentru el, starea de bine a proximităţii Divinului dă certitudinea că acela e locul corect de pus început bun. „Să facem trei colibe” înseamnă să prindem în timpul nostru şi în spaţiul nostru starea în care corporalul şi spiritualul nu mai sunt realităţi diferite, ci grade ale aceleiaşi realităţi. De 6 August, dorul unei asemenea stări.

De la broască la Apollo şi retur

Lavater şi Grandville, cu faimoasele lor desene de secol 19, îşi vor fi înfrânat cu bună ştiinţă avântul imaginativ, altfel cu o mână atât de iscusită ar fi putut surprinde în puncte, linii şi pete însăşi oglindirea „supei cosmice” originare în marea colcăială subterană al cărei aspect uroborian e numit de Ecleziast „deşertăciune a deşertăciunilor”.

Ontogenia repetă filogenia? Poate. În perspectivă evoluţionistă, îşi are şi teoria aceasta deschiderile ei, dacă ducem gândul de la explozia dintâi la implozia din urmă. Vine însă un Evola cu o idee şi mai seducătoare: nu omul e animalul evoluat, ci animalul e omul involuat. Diacronismul se impune, dar mai e o limită aici: antropomorfismul. De fapt, nu putem gândi decât în termenii umanului, chiar şi când credem că am ieşit din acest aşa-zis corset.

Episodul cu Adam numind animalele, adică umanizându-şi animalitatea, subîntinde, cred, şi numirea plantelor şi a pietrelor, şi cunoaşterea elementelor. Adevărata cunoaştere-realizare de sine presupune însă asumarea registrelor posibilităţii nu numai în infrauman, adică mineral, vegetal, animal, ci şi dincolo de uman. Ce privire trebuie să aibă Adam numindu-şi lumea! Şi nu cred că e o intuiţie greşită aceea că poate doar privirea copilului să mai păstreze ceva din vederea-viziune. Adam şi Noe, cel care numeşte animalele şi cel care le salvează de „mânia” Creatorului (cum o numeşte un gânditor român contemporan), au, se pare, multe să ne înveţe despre subumanul din noi.

Dar despre dincolo de uman? Nici în pedagogia depăşirii umanului, care de fapt e singura împlinire, nu putem avea scuza că am fi lipsiţi de maeştri. Din nou mă gândesc la ochii limpezi ai copiilor, la „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”, dar şi la Cel care ne îndeamnă aşa.

o problema de limbaj?

din seria to whom it might concern: nu exista o singura keie de lectura pentru un text. unul mai destept a rumegat indelung problema si a concluzionat el cu mintea lui ca in aceasta privinta putem vorbi de intentiile autorului, de intentiile textului si de intentiile cititorului. sa nu ne scandalizam deci cand marci ale unei intentii a textului sunt interpretate drept ceea ce sunt, adica marci ale acelei intentii.

Fiinţa Pragurilor

Un fel de a-ţi recupera trecutul, dar şi de a-ţi decanta speranţele de iluzii şi de aşteptări nerealiste e pur şi simplu a înşira pragurile cu care te-ai întâlnit în viaţa ta, înţelegând pragul atât în sensul său propriu, cât şi în evantaiul de conotaţii şi de semnificaţii simbolice. Să fii în stare măcar să treci în revistă pragurile pe care le-ai trecut vreodată e o utopie: nimeni nu-şi mai ţine minte toate urmele paşilor. Dar să-ţi sprijini tâmplele în palme şi să chemi din memorie imaginile celor câteva praguri cu adevărat importante pentru tine – cândva, acum şi mereu – e un exerciţiu ce merită toată osteneala.


Nu e lipsit de noimă dacă prima imagine care-ţi vine în minte e trecerea unui prag dinăuntru în afară sau din afară înăuntru. Ceea ce face diferenţa e orientarea. Îţi aminteşti dintâi cum intri, trecând un prag? Ideea sosirii (de) undeva îţi constelează în suflet un întreg şirag de emoţii legate de actul simplu al păşirii într-un univers aproape închis. Unde intri, cum, de ce, pentru cât timp, ce cauţi, ce găseşti, te întâmpină cineva, sau nu, dacă da, cum? Îţi aminteşti mai degrabă cum ieşi, trecând pragul? Ideea plecării (de) undeva adună tot ce ai simţit vreodată legat de la fel de simplul act al desprinderii dintr-un univers aproape deschis: de unde pleci, ce laşi în urmă, cum, de ce, pentru cât timp, către ce te îndrepţi, ce iei cu tine din lumea de care tocmai te desprinzi?
În mod paradoxal, pragul dintâi care-ţi vine în minte are toate şansele să-şi poarte semnificaţia într-o manieră ascunsă, ca într-o oglindă...dacă te vezi, de pildă, trecându-l spre interior, s-ar putea ca toată viaţa ta să însemne o perpetuă încercare de a te îndepărta de locul acela, după cum dacă te vezi trecându-l spre exterior s-ar putea ca întreaga viaţă să nu fie altceva decât o continuă nostalgie a ceea ce părăseşti. E un joc interesant al proiecţiilor ce face ca exerciţiul să fie înalt revelator, dacă realizat în spiritul autenticităţii.
Şi totuşi, nu numai primul prag amintit – care poate să nu aibă vreo legătură cu timpul aşa cum e măsurat el de toată lumea ci să se încăpăţâneze să-şi răstoarne propria clepsidră când şi cum vrea – îţi descoperă câte ceva despre tine. Şi următorul, şi următorul...


După ce te vei fi săturat să revizitezi cu ochii minţii praguri tocite, praguri mereu proaspăt vopsite, praguri virginale, praguri pline de praf, praguri discrete, praguri trosnind sub tălpi, praguri înguste, praguri late, praguri prietenoase, praguri ostile... te gândeşti şi la pragurile pe care poate le ai de trecut şi nu le ştii, la cele care te aşteaptă, la cel din afara căruia sau dincoace de care tu aştepţi... nu e minunat? Până la urmă te gândeşti că e plin de praguri pe lumea asta şi că într-un anume sens tu însuţi eşti un prag pentru tine şi pentru lumi posibile.

eyes wide shut

nici nu stiu daca povestea sau muzica sau impletitura lor intr o sinestezie de exceptie e ceea ce m a impresionat la "cu okii larg inkisi". dincolo de frumusetea cuplului kidman-cruise.
parola "fidelio" e cuvantul keie pentru intregul film, iar replicile finale sunt marete in simplitatea lor, trimitand spre complexitatea fiintei si fatetele adevarului in fond inepuizabil intr o unitate de timp atat de scurta ca o noapte sau... o viata.
gustul aventurii - fie in plan fantasmatic fie in plan real - si fidelitatea fata de un angajament precum casatoria incap cu greutate in acelasi suflet, ea alege fantezia, catalizata de halucinogene pana la obtinerea unui efect de realitate, mai puternic parca decat insasi realitatea, aleasa de el. ea viseaza si amplifica in povestirea viselor ei erotice, el e nesigur, umilit, cauta compensari dar nimereste in contexte care i aduc frustrari si mai mari si pana la urma - gratie regiei semnate kubrick - nu mai stii unde se termina realul si unde incepe irealul. de fapt miza intregului film e posibilul, de aceea si actiunea e comprimata: nu poti trai la infinit deasupra prapastiilor.
ceea ce salveaza totul sunt pana la urma inapetenta pentru calatorii care nu au nimic de dezvaluit - pe de o parte - si o minima onestitate necesara pentru un dialog decent intr un moment de criza in doi - pe de alta parte.
nu am inteles rolul copilului in incarcatura povestii...sau poate rolul sau era kiar acela de a nu avea nici un rol.
dmitri sostakovici? nu pot comenta. kubrick.
p.s. cum o fi kubrick asta acelasi kubrick din afurisita de portocala mecanica - pe care, suprasaturata in violenta, nu am putut o urmari pana la capat? asa cum in adolescenta nu am putut urmari tot filmul the doors. mi s a parut la fel de violent. nu vorbesc de imagini ale violentei ci de filme violente. exagerari.

alt almodovar

dupa burn after reading, in bruges si the girl from petrovka (cateva povesti frumoase dar primele doua as zice cam prea incarcate in violenta pentru gustul meu), am vazut un almodovar.
the flower of my secret. al treilea, pentru mine. si cel mai frumos dintre ele. despre a scrie si a iubi. despre destramarea unui mariaj care oricum era rupt in doua. despre tentatia linistii absolute. despre extraordinara forta de a te reinventa cand gasesti un resort. despre puterea vindecatoare a uitarii. despre fericirea camuflata fara semne in cele mai banale contexte.

biutiful

zica altii ce or zice, eu raman la parerea ca esentialul intr un film e povestea. biutiful e deosebit si din punctul asta de vedere, insa nu e atat de beautiful cum se tot vorbeste prin targ. adica povestea arata un protagonist cu o singura dimensiune - aceea de tata. de aia nici nu prea convinge...e putin verosimil sa fii sensibil la problematica paternitatii daca scartai in alte cele. uxbal si marambra fac figura cuplului uzat, obosit, stors de orice iluzie. de altfel, marambra degeaba poarta n nume marea si alhambra, caci la "sunetul marii" - obsesia sotului ei - e surda, iar rosul maur n are nici o treaba cu rujul sau tipator sau cu culoarea hainelor de vampa expirata. cat despre numele lui uxbal...e o enigma pt mine. nu l pot asocia cu nimic. nici n o fi de gasit vreo ancora undeva. filmul aminteste - mai mult decat in treacat - probleme precum exploatarea prin munca a imigrantului pana la anihilarea lui, dar parca e prea mult sa ni se arate cat de rau o duc si kinezii, si africanii intr o lume kipurile alba ... si cel mai aproape de conditia imigrantului, a strainului, e insusi uxbal, care, pacient terminal, ajunge de fapt un instrainat de viata. uxbal e un barbat bolnav, cancerul il roade si biologic, si sufleteste, si spiritual...de aceea afinitatile lui il plaseaza mai degraba intr o lume a umbrelor, a intunericului, a mortii. cum mai toate scenele ce dau contur vietii sale sunt intunecate - ah, albastrul metalic, bleul marin! -, un cadru cheie poate fi, in aceasta perspectiva, cel in care femeia lui tulburata (intelegem ca ar suferi de maladia bipolara sau, cum i se zicea pe vremuri, psihoza maniaco-depresiva, insa tabloul psihopatologic nu e nici acela destul de bine esentializat) se bucura naiv, copilareste, ca si a gasit leac: "cutia de lumina". lumina artificiala, cum artificial e tot ce se kinuie ea sa faca. mai putin sexul salbatic, dar scena amorului cu fratele lui uxbal n are nici o miza, putea sa lipseasca, era deductibila din atitudinea femeii. de aia nici nu duce nicaieri. o scena cu miza e cea care da inusi titlul filmului: copiii si tatal lor, fetita intrebandu l pe uxbal cum se scrie beautiful in engleza. disperata, ana (copilul) cauta de fapt o bresa in realul sordid, insa tatal epuizat si intunecat ii taie aripile: biutiful se scrie cum se aude. cu i. adica lucrurile sunt ceea ce par, tre sa le luam ca atare, ce atata poezie... biutiful e tocmai tragismul a ceea ce traim. diferenta de potential e uriasa intr adevar si fie si numai pentru atat filmul merita vazut. si pentru personajul principal, desigur, kiar daca viata lui e trunkiata, dezgolindu ni mai ales umbra care l leaga de moarte. frumoase, de o frumusete intunecata, rece, scenele in care uxbal isi asuma rolul de charon si apoi chiar de comunicator cu trecutii dintre cei vii. un pic de naturalism a fost considerat necesar de regizor cand am vazut un uxbal avid de curiozitatea de a si vedea viitorul in figura tatalui mort si scos din cripta. nitica groaza sade bine oricarui film din secolul xxi, caci, vai, simturile noastre cum altfel sa ne fie dezmortite... uxbal, desi isi poarta moartea n suflet ca pe o mireasa neagra care nu vrea cu nici un kip sa l lase sa se descotoroseasca de ea, e n stare si de duiosie si asta e aproape incredibil: scenele in care si priveste copiii, singura oaza de sanatate in universul lui bolnav, sensul unic al drumurilor lui, sens a carui noblete rascumpara poate porcariile in care viata l trage fara alternativa. dincolo de moarte - moartea pe care o aduce ca salvare celor pe care i vede nenorociti, mortii cu care comunica datorita viziunii capatului de drum - putin conteaza in povestea aceasta. scenele luminoase nu au aceeasi incarcatura, de aceea nici nu le mai amintesc. biutiful ar fi, asadar, o poveste despre ireversibilitatea starilor de fapt. despre imposibilitatea unei brese spre lumina inaintea epuizarii intunericului. de unde nu rezulta neaparat obligativitatea gasirii luminii prin trecerea in moarte...chiar daca promisiunea aruncata de intrebarea fetitei isi gaseste cumva implinire in albul padurii cu radacinile in valuri. valuri ale memoriei, valuri ale vietii.

lebada neagra

inca un film frumos. despre viata, moarte, arta care le cuprinde pe amandoua si nebunia care e ceva mai mult.
pretextul - baletul "lacul lebedelor". "visceral si real" i s a cerut balerinei sa si interpreteze rolul. in lipsa capacitatii de a se aseza sub semnul lui "ca si cum", ea face o figura convingatoare si asta i aduce aplauzele care i lumineaza agonia pana la a se abandona intunericului. granita fina intre vis si realitate e transgresata inainte si inapoi pana la epuizarea valentelor celor doua lumi, iar iluzia ramane ultimul "acasa".
nu orice sfasiere e arta, dar creatia in care nu ti pulseaza sangele e un rateu.

discursul regelui

un film de vazut, intr adevar.
o poveste in raspar fata de plot-urile postmoderne. o cronologie reprezentata in linii mari conform canoanelor, spatiu redat fara accidente de traseu care sa oblige privitorul sa se strofoce sa decodifice ce si cum, personaje traind jocul dragostei si al puterii si nelasandu ne la sfarsitul filmului frustrati sau nedumeriti ci oferind satisfactie unor asteptari pana la urma de bun simt.
o poveste despre maladia discursului.
e drept firul rosu aproape psihanalitic e usor de urmarit dar nu e vorba de o psihanaliza "ortodoxa" ci de construirea unei relatii de incredere in care un om prea constient de responsabilitatile sale initial regreseaza si refuza cuvantul in public ca la sfarsit sa faca fata presiunii si sa si poata asuma rolul pentru care de fapt se pregatise intreaga viata. un logoped aproape lacanian si un logopat ce si asuma din ce in ce mai confortabil rolul unui analizand. logopedul e un personaj construit cu atata naturalete ca biletul la film face toti banii: nu e "acreditat" de vreo comunitate stiintifica dar nici nu si aroga titluri ce nu i apartin, recunoaste ca singurul profesor i a fost experienta, dar o experienta limita, razboiul, stie cine e si si face singur regulile pe teritoriul lui. si mai ales stie sa detecteze frica si cauzele ei si sa ajute un om sa si transforme vulnerabilitatile in linii de rezistenta. incat ajungem sa vedem un rege vorbind unui supus despre familia sa, despre angoasele sale, despre visurile sale, despre latura intunecata a sufletului sau. limbajul se dezinhiba, atat verbal cat mai ales nonverbal, regele - fost stangaci contrariat - isi recupereaza copilul din el si si permite sa incalce tabuuri de doi lei dar respecta grav etiketa atunci cand aceasta are substanta. coplesit de numele tatalui reuseste pana la urma o buna identificare cu functia simbolica a aceluia. ghidat de un logoped nonconformist si iubit de o sotie devotata si de doua fiice minunate, un rege balbait reuseste sa tina un discurs ce sensibilizeaza si mobilizeaza. un discurs - numar de echilibristica, insa nu spre entertainment ci spre largirea constiintei celui ce l rosteste si a celor ce l asculta. inclusiv cei care au vizionat filmul.

sindromul adele?

cateodata televizorul kiar e o optiune. pe mgm am vazut un film care, dupa titlu, ar fi trecut neobservat: "obsesia dragostei", in traducerea neinspirat aleasa. de fapt, povestea lui adele hugo.

o poveste in care vezi cum dragostea oarba nu mai e dragoste, ci târâre. cancer.
ea, tanara, frumoasa, fiica a unui tata celebru. probabil coplesita de inaltimea predecesorului, deci descurajata in intentii de implinire altele decat cele pe linia comuna a speciei. de aceea, alegand sa si joace o singura carte: feminitatea. el, un ala insipid. fara contur. tipul comun: genial ales de regizor. cel care enerveaza prin caracterul atat de sters. fireste, ea nu l vede asa. si se impotriveste deciziei ilustrului sau tata de a o desprinde de el. el, ranit in amorul propriu de refuzul celebrului tata de a i da mana fiicei sale, o respinge pe adele. dar o face tot restul vietii ei constiente, caci ea il cauta si l agaseaza si se milogeste de el pana innebuneste.

sa ajungi sa falsifici realitatea, sa nu vezi cine e cel pe care l vrei langa tine, sa l impopotonezi si sa l faci din prepeleac pom de craciun e grav. dar sa alegi sa faci asta la nesfarsit, sa nu ti ajunga enspe mii de umilinte, sa accepti compromis dupa compromis, sa presezi intr o directie care oricum nu e drumul tau e nebunie curata. de aceea micile copilarii devin grave simptome obsesionale si ajung sa intregeasca un tablou al disperarii greu de vizualizat.

cand o dragoste se degradeaza pana la a nu mai recunoaste barbatul iubit si sfarseste la ospiciu, inseamna ca nu a fost dragoste. de aceea "obsesia dragostei" mi se pare contradictie in termeni.

altfel, un film ca toate filmele.