de la infrarosu la ultraviolet

m am indragostit de el citindu i o carte.
"mut". dupa mine, singura lui carte mare.
am citit "mut" ca pe o promisiune. un arc intins. o marturie estetica a unei constiinte. un artist coborand in bolgii intunecate ale propriului suflet si ale sufletului lumii in care traieste, elan al unei inaltari pe masura, in spatii de dincolo de gand, de dincolo de cuvinte, de dincolo de taceri. 

cine e omul care poate sa scrie asa?
daca ramaneam doar la aceasta intrebare, as fi trait poate fericirea de a vedea lucrurile in alb sau negru...

dar sunt femeie, si ador sa ma las modelata de barbat. si cum el reuseste sa imi dea expresia dorita, pe el  il voiam barbatul meu.
cat timp a sti a ramas in umbra lui a avea, il vedeam in infrarosu. il voiam al meu, si eram prizoniera in grota infrarosie a propriilor mele ganduri-neganduri. pe masura ce am inteles ca a avea era doar un truc pentru a mi masca nelinistile, vai, frumoasele mele nelinisti, m am repliat, si am stiut ca tocmai ele erau irezistibile. am lasat pe rand sau amestecandu se in cele mai nebanuite nuante toate culorile curcubeului sa se joace intr un caleidoscop viu.

"craii si mortii", recent: dupa mine, singura lui carte... "altfel". altfel decat scrie el. nu stiu criticii ce spun, adica stiu cate ceva, si ma felicit ca, fara a avea formatie filologica, ii oferisem, inca de la publicare, cu aceleasi cuvinte, dar absolut aceleasi, feedbackul-judecata estetica primit intr o emisiune tv de la un reputat critic literar.

a avea nu mai e o miza pentru mine, acum. a avea un barbat e un target stupid pentru o femeie, a trai si a muri cu barbatul pe care l iubesti si care te iubeste e altceva. de cele mai multe ori, ca sa ai un barbat e suficient sa fii "o femeie desteapta", or, pentru  feminin, orice adjectiv e ori pleonasm, ori neadevar.
sa pot trece de la infrarosu la ultraviolet e o experienta magica. imi cere maturitate, capacitate de transformare, imi cere mai ales forta de a vedea si curaj de a privi. cand balastul sedimentat in timp il impinge pe celalalt intr o zona a inautenticului, nu exista alternativa la a intelege si a ierta. a l iubi e vital.
de aceea zona inaccesibila iubirii nu are decat un nume. confruntandu te cu atare realitate, ori iti descoperi vocatia sfinteniei, ori iti asumi limitele umanului.  

am primit la intrebarea mea cel mai frumos raspuns: amina.
acum ea doarme frumos, si primul ei vis povestit mie a fost un copac crescand din biblioteca, din kiar cartile scrise de tatal ei: nu, nu e o exagerare, eu n am atata imaginatie!

pozitia copilului

de fapt e mai degraba pozitia mamei.

 o mama pentru care copilul e pretext pentru compensarea, pana la urma nereusita, a vidului interior. o mama care are, altminteri, convingeri si conceptii ferme, prea ferme, ce stau bine unei femei barbate. pozitia fiului sau este, de aceea, nu una a copilului, ci una infantila. mama din filmul despre care am inceput sa va vorbesc isi infantilizeaza fiul, care se afla totusi la o varsta ce nu mai poate admite scuze. ea il sufoca, il agaseaza, el se complace insa, kiar daca are momente cand striga ca vrea un spatiu de respiratie.

unde e tatal, aici? nu i! adica e, avem si un tata, dar unul eclipsat de figura dominanta a mamei. de altfel, cand fiul ii zice si lui vreo doua, la intrebarea "dar cu mine ce ai, eu ce ti am facut?", primeste raspunsul prompt: "esti o carpa, a facut din tine o carpa".

asadar, un tata demisionar din rolul patern, dar si din rolul de sot, si o mama care si aroga prerogative ce nu i apartin, si care, cum altfel, isi confunda din cand in cand fiul cu sotul, impunand pozitia infantila a micului oedip care, in loc sa si accepte locul, il fura, in mintea maica sii cel putin, pe cel al tatalui. cu tatal de fapt vrea "copilul" sa rivalizeze cand se angajeaza intr o competitie nebuneasca in trafic, concurs cu sfarsit tragic, crima. victima? un copil. fiul infantil conduce prosteste un automobil si da peste un sofer care, paradoxal, respecta legea dar prevede si nu intervine sa evite accidentul pe care acela l va provoca. el incalca legea, dar fara sa fie constient de urmari: micuta victima ii pica "in unghiul mort", cum de altfel in unghi mort ii e toata viata, furata de o mama care l nenoroceste nu doar social, ci si biologic si mai ales psihic. baiatul mamei nu mai e in stare de nimic, nu e lasat sa si faca o relatie fiindca partenera nu e pe placul mamei, nu e lasat sa si asume consecintele actelor sale fiindca asta ar insemna un esec al mamei, peste tot mama, o mama gonflata, un eu umflat pentru care copilul e o dovada a puterii, a succesului, a importantei de sine.

inadecvarea maxima a mamei la scena intalnirii cu familia victimei o face in okii unor spectatori o fiinta "tragica". in okii mei ramane un personaj sinistru. grotesc. de un grotesc care in anume momente m a facut si sa rad, si sa mi fie groaza, mila trecand in plan secund. cand intr una din scene moare un copil, e greu ca alte scene sa capteze compasiune. memorabila e o secventa catre sfarsitul filmului: mama iese din casa familiei victimei fiului sau, tatal baietelului ucis o conduce pana la poarta, ea se urca in masina, iar fiul ei decide in sfarsit sa se confrunte cu realitatea a ceea ce a facut. numai ca, nici o surpriza, portiera e blocata. dar cererea lui e de data aceasta hotarata si spontana: "mama, te rog, deblokeaza ma si pe mine".  si da, mama il deblokeaza, iar el accepta, desi mai greu, fiindca are obsesia curateniei si fobia microbilor, sa dea mana cu tatal baietelului pe care l omorase. cutremurator. abia experienta limita a confruntarii cu efectele devastatoare ale mortii copilului il zguduie pe fiu si i permite sa iasa pe marginea "pozitiei copilului". doar pe margine, fiindca asa a dictat regizorul destinului sau: dorinta simbolic incestuoasa a mamei lui.

pe scurt, mergeti si vedeti filmul!