un pas în spate

curajul inocenţei? de multe ori mă surprind întrebându-mă dacă zece ani mă trec nu doar într-o altă vârstă psihologică, ci şi într-o altă generaţie. efebofobie? poate. who cares anyway. fapt e că, de fiecare dată când văd cum întrebări sunt tăiate din faşă de barda nemiloasă a răspunsurilor de-a gata, ceea ce dintâi aş fi numit curaj se dovedeşte de fapt tupeu, inocenţa se vădeşte, vai, informaţională, iar lipsa timpului de latenţă între răspuns şi întrebarea eventual lăsată să fie dusă până la capăt îmi traduce de-a dreptul nepăsare. atunci îmi doresc să pot face eu însămi un pas în spate, independent de rafalele de certitudini la calup slobozite de înţelepţii de ocazie, şi câteodată pot. alteori zgomotul (căci ce nu e informaţie e zgomot) mă împiedică şi mă izolează undeva în afara mea, prizonieră a falsurilor, a kitschurilor, a locurilor prea comune. când văd lipsa de preocupare pentru consistenţa internă a unui discurs, pentru conştientizarea gapurilor sau a deschiderilor în articularea unor idei, reacţia mea e una ce merge de la activitate electrodermală intensificată la refuz. hebefobie, iar? poate. caut atunci cu toate forţele o altă cale decât propria tăcere. încă nu am găsit-o.