marti, dupa... nimic

e deja joi, dar, fiindca tot doarme bb, am apucat in sfarsit sa vad si eu "marti, dupa craciun".

personajul secret care straluceste prin absenta e tocmai spiritul craciunului. lipsa marcata intentionat prin emblema surogatelor: plasticuri cadou, o tentativa de colind zgariind timpanul, un brad lipsit de eficacitate, o masa pe dinafara ritualului si, ce e trist, un copil inteligent care se acomodeaza la toata mascarada si face prea bine pe prostul.

in alte roluri, un barbat, o nevasta, o amanta.

despre ce mi a vorbit mie filmul?
despre "iadul domestic" si paradisul de dupa colt.

despre tragedia unei familii in care lucrurile au fost lasate sa o ia razna. si au luat o: exista o voluptate ascunsa a caderii careia nu i poate rezista nimic. o nevoie de adevar mai puternica decat orice conventie.

nu de fiecare data un al treilea e in plus. cateodata rolul lui e fix sa desparta niste doi straini (adjectiv, vorba unei alte pelicule). grav e cand cel ranit (in filmul asta, ea) muta trairile din registrul pur afectiv in cel etic. si incepe cu sentinte moralizatoare: "nu ti e rusine?". pai de ce, rusine? de asumarea unui adevar?

se pare ca "omenesc" si "degradabil" sunt sinonime: cand viata de cuplu se rezuma la dimensiunea orizontalei, iluzia verticalei izbavitoare poate imbraca tot soiul de aparente. si de ce nu le am credita cu o bruma de esenta... filmul nu ne zice nimic despre miercuri.

amina

2010: anul nasterii ei. totul incepe cu ea, de cand am stiut ca exista.
cum e sa ai un copil? coplesitor.
iti da masura adevaratei tale naturi: esti o fiinta fragila, si daca ai primit un dar e din mila cerului si a pamantului. nasterea unui copil te invata mai ales ca nimic din ce conteaza pe lumea asta nu obtii prin vointa ci prin pogorarea gratiei. si ca nimic din tot ce poti sa faci nu te ridica la inaltimea darului.
a naste un copil e o spovedanie - lumii.
a naste un copil iti da vietii o dimensiune pe care nu o cunosteai. amina imi tot spune ca universul ei ar fi un pic mai frumos daca l as privi cu dragoste de mama. am inteles asta abia acum. acum cand, inainte de a opri calculatorul dupa inkeierea unui textuletz, mi a fost din nou dor de ea. zambea in somn. mi am promis sa caut cu toata fiinta zambetul asta de copil, acolo unde nu mai e nici o speranta de gasit.

neincrederea in stat

inainte sa se preocupe de maniera in care presa kipurile ar submina increderea in institutiile statului - deci ar atenta la siguranta nationala - ar trebui ca politicienii sa limiteze abuzurile pe care ei insisi le comit in virtutea pozitiilor pe care le detin in cadrul acestor institutii.
erodarea increderii in stat da e o kestiune de amenintare a sigurantei nationale dar nu acea zona din presa care arata realitatea e responsabila de acest lucru ci oamenii politici care dau realitatii conturul si continutul pe care aceasta le are.
ce incredere sa ai intr un stat care nu ti protejeaza nici macar dreptul la viata? ce incredere sa ai intr un stat in care populatia e condamnata la pauperizare in masa luandu i se posibilitatea de a vedea si alta linie a orizontului in afara painii de zi cu zi? ce incredere sa ai intr un stat in care nu se mai stie cine ce valoare are si tot ce e sigur e ca in okii guvernantilor nimeni nu valoreaza nici cat o ceapa degerata?

"April is the cruelest month"

pentru mine era luna neagra

acum e luna deopotriva neagra si verde
e luna in care memoria pierderii se impaca firesc cu explozia vietii - mugurii plesnesc si pentru zambetul meu

atata moarte si atata viata pe cont propriu fac totusi si din acest aprilie cea mai "cruda" luna...

paresimi

oare de ce e atat de greu sa lucram cu noi insine? poate pentru ca ne inkidem in carapacea eului imbatandu ne de iluzia ca ne fortificam , de fapt subrezindu ne cu fiecare insurubare in autoreferentialitate...

ce ar fi daca am lasa centrul de greutate al fiintei sa si gaseasca locul firesc, dinamic atata timp cat suntem vii, si daca nu l am mai tintui noi, arbitrar si, vai, ineficace, unde ni se pare noua ca i ar sta bine?

am rasfoit zilele trecute o carticica, imi vorbea, de la distanta de cateva secole, despre "castelul interior", ce metafora frumoasa, pe cat e de simpla, dar castelul asta interior nu e unul ferecat, nici unul cu usi si ferestre vraistea, ci unul intr o permanenta alternanta a sistolei si diastolei, iar in centrul lui nu e de gasit tot pacostea de eu, ci ... dimpotriva ... nu e frumos?

binecuvantata ipocrizie

am citit de curand un amplu eseu pe tema contemplativitatii si a solitudinii. reactia mea fireasca: panica, la inceput cel putin - cum arata universul interior al unei constiinte care propune gandul drept singura dimensiune a fiintei, singuratatea ca singura forma de izbavire, detasarea, neimplicarea, anonimatul ca singura solutie de a face fata lumii?

intamplarea face insa ca mozaicuri cotidiene sa decupeze o falie intre ideile "asumate" (cu ghilimele, fiindca doar teoretic) si...restul, pe care neavand cum altfel il numesc, simplu, viata.
falie pe care eu o gasesc cu adevarat mantuitoare pentru vocea predicand, pana la urma, imposibilul.
falie ce imi arata ca exista in structura fiecarei fiinte o binecuvantata ipocrizie, nu vorbesc de cea grosiera, grosolana chiar, care nu ne slabeste nici ea pe niciunul dintre noi, ci de cea subtila, rafinata, un fel de amortizor al arcului intins al gandului - ipocrizia metafizica. constientizata in masura in care realitatea metafizicului e o preocupare, inconstienta in caz contrar.

cand gandul indrazneste cele de negandit (fiindca impotriva firii si in consecinta si impotriva fiintei - care nu se poate rotunji negand firea ci doar sublimand o), cu entuziasmul unei nimiciri de sine luate drept implinire de sine - printr un divort ab initio de lume si de viata -, e vital bemolul pus la cheia partiturii unei astfel de exuberante.

uneori e salutar ca una vorbim si alta fumam...

la multi ani!

an nou, pagina alba in dar ...

sa i recunoastem poezia si sa o lasam sa se scrie, cu noi si prin noi!
nu livresc, ci firesc ...