Era undeva într-o sală de la Litere.
Puţine sunt ofertele publice care seduc măcar ca flash-urile din fumul gros al unui club nocturn unde larma, umbrele, tutunul, alcoolul, prezenţa unui Celălalt (fie el dintotdeauna sau genul hic et nunc, distincţie undeva inoperantă) şi, dacă mai e loc, ceva idei îţi dau impresia unui mozaic care să „ţină”...în chiar dinamica sa.
O discuţie purtată cu o anume ţinută, la care participi sau doar asişti, e un fel de gratificare a aceleiaşi nevoi, de Real, poate.
Centrul de cercetare „Tudor Vianu” al Universităţii din Bucureşti a organizat, într-o seară, demult, un „atelier” în marginea cărţii „Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public” de Sorin Antohi (Polirom, 2007). Au participat autorul, Mircea Martin (moderator al discuţiilor), Dan C. Mihăilescu, Paul Cornea, Paul Cernat, Magda Răduţă ...şi alte câteva nume. S-a vorbit despre asta la momentul respectiv.
Accesul era liber şi pentru studenţi, masteranzi, doctoranzi, aşa că s-a decupat spontan un eşantion dintr-un public posibil, pierdut prin faldurile spiritului de conturat: au fost prezenţi intelectuali, tineri mai mult sau mai puţin studioşi sau minţi pur şi simplu curioase, dacă situarea sub semnul curiozităţii nu implică neapărat o volatilitate a ideilor, o imprecizie a traseelor cognitive sau o uşurătate definitivă şi refractară oricărei forme de fixare.
Mărturisesc că înaintea dezbaterilor de atunci tot ce ştiam despre Sorin Antohi era, dincolo de ce se putea găsi la distanţă de un google, că a scris Utopica, o carte din biblioteca mea (am achiziţionat-o, îmi amintesc cu nostalgie, în liceu, prin anii nouăzeci şi ceva, din orăşelul meu, de la o librărie de cartier improvizată la parterul unui bloc situat peste drum de mine - nu citisem decât fragmente).
Aglomerarea de autoreferinţe de mai sus nu e întâmplătoare: condiţionat de bagajul meu cultural şi de posibilităţile mele de reflecţie stabilisem un raport cu cartea în discuţie, îmi clarific acest raport aici.
La dialogurile susţinute am asistat cu un sentiment pe care lectura cărţii-pretext l-a transformat în intuiţie: o intuiţie a tragicului. Nu intenţionez a azvârli petarde lacrimogene, dar povestea autorului şi a cărţii sale mi-a fost imposibil de citit în altă cheie.
O tragedie contemporană mi s-a părut biobibliografia ce a făcut posibilă lucrarea (cu discuţia ei). Dar nu numai. O tragedie a unuia care, dacă nu „predica în pustiu”, atunci „vorbea la pereţi”.
Complexitatea informaţională, statura intelectuală a unui autor exprimat parcă el de ideile care îi dădeau formă, tonul în acelaşi timp golit de orice naivitate protectoare, dar nesufocat în pesimism mizantrop, te transporta într-o lume în care lucrurile păreau deodată prea mari. Un efect de optică.
Pasiunea de a podi distanţe culturale era de găsit în tenacitatea unui discurs care, chiar în contextul scepticismului autorului cu privire la eficacitatea transmiterii de conţinuturi, te forţa să subliniezi, să colorezi pasaje, să iei notiţe, să cauţi cuvinte în dicţionar, să nu te mai împiedici de primele referinţe de prin recycle bin-uri, să-ţi notezi fie şi pe ultimele file ale cărţii pagini la care ai de revenit, sau nume de autori care cândva ţi-au spus şi ţie ceva, ori nume cu care abia faci cunoştinţă.
E drept, nivelul prim de accesibilitate al operei în discuţie e, pentru o minte doar curioasă şi pe alocuri studioasă, unul ce mai degrabă fragmentează decât sintetizează. Nu mai putem citi inocent, şi unele cărţi ne umilesc iluziile că n-ar fi aşa.
De altfel, Dan C. Mihăilescu şi-a exprimat, în colocviul amintit, regretul să constate că Sorin Antohi „nu are comentatori”, pentru că propune subiecte „monstruoase, străine de jurnalismul
Omul Sorin Antohi şi-a găsit destui comentatori, poate cu ce scrie e mai greu...
N-avem decât să alegem între a percepe, a înţelege sau a judeca modul cum a înţeles să-şi trăiască activarea unui complex despre care cu generozitate vorbeşte în cărţi la persoana a treia plural, referindu-se la „intelectuali” : complexul autoritate-putere.
În fond, un intelectual n-ar putea alege defense mai bune decât intelectualizarea...când aceste defense au şi o valoare, fac o diferenţă: se cheamă operă.
Sunt curioasă, azi, dacă peste timp Antohi va rămâne un nume legat de o construcţie de idei sau de o tentativă deconstrucţionistă eşuată, tentativă plecând de la argumente, vai, reale, dar care nu au forţa să distrugă conţinuturi cu mult deasupra (timpului) aruncătorilor cu pietre profesionişti.
De ce mi-am amintit azi de Antohi şi de impresiile de atunci? De ce am pus din nou mâna pe carte? Bergenbier...vorba reclamei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu