n-am io nici o treaba cu proza.

În acel moment, nici un stâlp idiot nu-și proiecta umbra nicăieri, fiindcă de mult nu mai era ziuă. Mlaștina nopții înghițise coclaurile. Vreun alt uitat de Dumnezeu ispășea poate păcatul de a fi pierdut ultimul tren, înecându-se în duhoarea unei taverne. Aburi groși îi ieșeau din creierul pământ și, răsucindu-se-n fumul înecăcios, îi resuscitau nefericitului rămășițe de libido cu imagini hipnotice ale unei contorsioniste. Altul își strângea poate nevasta-n brațe și, îngropându-și fruntea între sânii ei, nu-i mai păsa de ce plânge: îi ajungea să simtă sarea uscându-se pe pielea femeii ca o minunăție de cămașă albă, diafană, pe sub care, fără știrea ei, o învelise cu alte și alte cămăși-de-noapte. Din ele apoi îi plăcea s-o despoaie fără ca ea să-și dea seama că niciodată nu o cunoscuse cu adevărat, goală de scutecele tristeților lui... Altul poate dormea fericit. Singur, fără memorie. Doar el cu visele lui... în noaptea care le-ncape pe toate.
 

În acel moment, ea nu dormea liniștită. O umbră fără corp îi atinsese, ah, fruntea: frumoasa adormită își amintea că era a mea, nu a lui. Totuși încerca, fără să se trezească, să alunge umbra cu degetele ei fine. Ar trebui să mă bucur că-n somn și-a amintit unde-i e locul. ”Pentru mine, acasă e în brațele bărbatului pe care-l iubesc și care mă iubește”, îmi mărturisise simplu cândva. Orgoliul prostesc tăcându-i între pleoapele-nchise, femeia mea-și venea-n fire. Carnea maculată, da, dar sufletul nu, fiindcă în suflet numai eu...și-atunci de ce? Cu cine să mă cert? Pe cine să omor? Cine e vinovat de dezastru? 

 

În acel moment, el dormea pur și simplu. Somnul de după. Nu-și mai dorea nimic, avusese tot într-o zi, ce-i mai trebuia? Își încolăcise brațul pe după gâtul ei, știa că-n somn o va pierde, că noaptea mă va repune-n drepturi. Dreptul meu de a o săruta de la tălpi până la stele, de a o avea fără să o am, de a mă sătura de ea fără să mă satur. 

 

Am fost însă eu acela care făcea totul posibil, sau era ea? Aripile ei sunt ale mele, sau doar ale ei? Oare poate fi așa și cu altul? Trupul ei era acolo, în brațele acelui bărbat, dar visul mi-o aducea înapoi, numai că eu nu mai aveam trup, fiindcă eu nu știu să am un trup decât lângă ea. 

 

În acel moment, eu eram o umbră.

Singur în oglindă, îmi admiram laurii închipuiți, dar în locul lor două coarne îmi împodobeau, ah, fruntea. Fruntea asta de sub care ea îmi citește gândurile cum numai eu mi le pot cunoaște: „Sprânceana ta stângă își are loc în Muzeul Literaturii, cea dreaptă însă vrea să trăiască, și atât!” 

 

Nici nu mai contează de unde veneau cu trenul ăla nenorocit. Amanți de-o noapte, verighetele lor, jefuite de orice rest de frumusețe, garantau în ochii curioșilor chiar o viață de familie. Soț și soție călătorind de plăcere.

Dar nu un gură-cască, ci un artist fotograf a trecut prin compartimentul lor. Și, văzându-și confratele, nu așa și-a intitulat imaginea capturată. În mărime naturală, iat-o expusă în acest moment, printre alte poze. Toate strivitor de uriașe. „Artist dormind”, magistral titlu de expoziție. N-are cum s-o rateze careva din lumea bună. Hoțul ăsta de imagini ar trebui să știe că nu tot ce se petrece într-un spațiu public trebuie să fie și cunoscut de toată lumea. N-ajunge că nevasta mi-a dormit în brațele altuia, aiurea-n tramvai, pardon, într-un tren. Acum mai află și tot târgul. Da, sunt jalnic. Și bomboana de pe colivă, caligrafiată pe o etichetă sub o plăcuță de plastic transparent: „29 iunie 2012”.

Mi s-a părut mie că ceva nu era-n regulă cu plecarea ei, aparent intempestivă.

De fapt, premeditase totul, se vede. Își propusese să nu fie lângă mine de Sfinții Apostoli, când urma să primesc premiul pentru debut. Romanul meu, „Celălalt”, un fiasco literar din punctul ei de vedere, căci, susține ea, inautentic (ce-o fi având în cap?), a fost pentru ea o provocare. Știam că n-o să-i pice prea bine cum, pornind de la ea, dădusem viață unui personaj, mai bine zis îi luasem viața - era soția moartă a naratorului care, indecent, își exhiba infidelități altfel neverosimile. „Nu-ți iau elucubrațiile drept realitate, nu sunt geloasă pe ce înșiri tu aici, tu nu poți fi bărbat decât lângă o femeie, și singura femeie din viața ta sunt eu. Dar am o problemă cu imaginarul tău, e un imaginar morbid, și asta spune mult despre tine, despre noi”. „O să-ți primești replica, pe măsură”, mai adăugase. „Dar, iubita mea, ai în față o creație, e artă”, am reușit să îngaim, adunându-mi curaj din cronicile laudative care anunțau iminența premiului meu. A tăcut. Una din tăcerile ei exasperante, de data aceasta concentrată-ntr-un zâmbet sarcastic ce nu prevestea nimic bun.

Nu mi-a mărturisit niciodată nimic. A țesut în jurul disperării mele o ceață de întrebări și indicii confuze, exploatând apetitul meu pentru tortura interioară. Aveam toate datele, ea nu mai era ea, eu nu mai eram eu. Dar îmi lipsea fotografia.

Iat-o, în acest moment. Cu replica promisă: „Dar, iubitul meu, ai în față o creație, e artă!”. 

 

la limita de jos a cerului

cobileanski? nu auzisem de el. dar negrul dintr un tablou marca adriana badescu, expus pe magheru, a rezonat cu afisul de la scala si...iacata, cel mai recent film pe care l am bifat. un film, si acesta, intunecat.

limita de jos a cerului e nu linia orizontului, ci lipsa oricarui orizont. imposibilitatea perspectivei erodeaza constiinte.
filmul ne vorbeste despre un tanar dilar, aparent  neconsumator, care n are nici o strapungere sa puna "iarba" in cutii postale si sa si castige existenta din atare ocupatie. tata nu mai are, mama n are habar cu ce se ocupa si n are cum sa l ajute. daca dincoace de ecran lumea eroului pare prea stramta, acesta, viorel pe numele lui, tolereaza astfel de frustrari. se adapteaza vremurilor si locului. traieste in bezna, plange noptile fara folos, si singura pata de culoare din viata lui e un halat de baie inflorat, al unei femei de care, da, se indragosteste: frizerita. ii ofera kiar flori, flori de toamna, violet, dar degeaba: toti barbatii din cartier se tund la maria...
dragostea nu are sanse cand verticala lipseste iar orizontala e redusa la imperativul subzistentei.
comic e ca tanarul are un prieten de aceeasi joasa extractie socioculturala, dar dominat de o ambitie: sa zboare. si anume cu un aeroplan improvizat. care, fireste, nu poate sa zboare. nimeni nu si depaseste conditia, dar nimeni nu pare sa sufere din cauza aceasta.
efecte secundare ale filmului: cand iesi ti se pare ca nu mai e kiar atat de frig, ca norii nu mai sunt atat de negri si ca trotuarul e un poem.

Citim?

Dacă la începuturi Cartea avea o funcţie pronunţat religioasă, conservând imaginea Divinităţii creatoare, în timp, textul scris şi-a pierdut din forţa acestui tip de rol, locul Creatorului a fost luat de Autor, cel al anonimatului, de semnătură, cel al lecturii cu glas tare, de citirea fără suport vocal manifest, iar în locul operei nedatate a apărut opera datată. Funcţia de regenerare a timpului, proprie lecturii vremurilor mai vechi, s-a estompat, substituindu-i-se, dimpotrivă, funcţia de instalare a omului în chiar timpul său.Referinţa la trecut s-a pierdut în referinţele la viitor. Trecerea de la manuscris la tipar a constituit o revoluţie notabilă, nu numai pentru că originalul a putut fi multiplicat şi difuzat larg, ci şi pentru că textul tipărit a căpătat un loc pe piaţa bunurilor simbolice şi a bunurilor de consum. Discursul filosofic şi cel literar s-au emancipat în raport cu tutela teologicului, esteticul şi-a căpătat o autonomie care evoluează până la ceea ce azi numim mutaţie a valorilor estetice. Discursul ştiinţific s-a desprins şi el de teologic. Următorul moment important, invenţia ordinatorului, nou partener al omului, maşină „inteligentă” (dar nu prea), a provocat noi schimbări în plan cultural, cu impact asupra relaţiilor interumane şi a comunicării. Globalizarea, complexitatea reţelelor informaţionale, internaţionalizarea comunicării, iată aspecte ale societăţii contemporane ce ne marchează viaţa de zi cu zi. Fluidizarea graniţelor între privat şi public, trecerea tot mai pronunţată a personalului în social, dar într-un social dispersat, fărâmiţat, lipsit de un liant înrădăcinat valoric, reprezintă forme de manifestare a ceea ce unii numesc conştiinţă amalgam, cultură amalgam, tehnocultură. Acesta fiindu-ne contextul, optimist şi îmbietor într-o anume perspectivă, apocaliptic în altă viziune, astăzi continuăm să scriem şi să citim. Dar cum?

În „Galaxia Gutenberg”, Marshall McLuhan se întreabă: „Dacă efectele cuvântului scris i-ar fi fost cunoscute lui Mircea Eliade, de exemplu, ar mai fi continuat el să depună acelaşi zel pentru resacralizarea vieţii umane?” 

Întrebarea este lansată retoric, dar merită un răspuns. Şi, fiindcă printre ideile cu care McLuhan îşi încheie studiul efectelor alfabetizării şi ale tiparului asupra conştiinţei contemporane lui apare, de pildă, un gând al lui Poulet – „Prin izolarea vizualului, sentimentul interacţiunii şi al transparenţei fiinţei se estompează, iar gândirea omului nu se mai simte făcând parte din lucruri”, să ne bucurăm că Beguin a atras atenţia asupra faptului că „drumul înapoi”, la scara societăţii dar şi individual, nu mai poate fi făcut, şi deci că tot ce ne rămâne e să ducem mai departe, pe cont propriu, conştientizarea şi, astfel, evoluţia conştiinţei. Cu alte cuvinte, opera ştiinţifică (şi nu numai) a savantului român nu şi-a căpătat degeaba ecou mondial. „Resacralizarea vieţii umane” chiar reprezintă o miză, iar accesul la Sacru nu se mai poate face ignorând contextul actual, ci, dimpotrivă, tocmai fructificându-l. Scrierea şi lectura, relectura pot redeveni instrumente ale reaşezării fiinţei în matca ei. De aici recursul la mit, la arhetip, la simbol şi metaforă, la poetic... la literar. 

Cum astăzi se scrie din ce în ce mai mult, pe toate canalele de comunicare, şi, cu o expresie a lui Rene Berger, ceea ce nu se comunică nu există, ca să nu ne pierdem în „răsfoirea” pe care autorul citat o acuză drept semn al vremurilor noi, e important să ne oprim cu judecată critică asupra a ceea ce citim, şi cea dintâi judecată e selecţia. Idealul enciclopedic nu mai e potrivit azi, dar nici specializarea îngustă nu îi e o alternativă potrivită. De aceea, ce citim? Care sunt cărţile mari, fără de care nu ştim cine suntem? Şi de ce sunt ele cărţi „mari”? Cum ne transformă literatura şi cum o transformăm, citind?

i decided to be a good girl

sa fii femeie nu e exceptional

m am hotarat sa fiu o fata buna
asta e exceptional zice procust

treaba lui daca si altii zic la fel

de la infrarosu la ultraviolet

m am indragostit de el citindu i o carte.
"mut". dupa mine, singura lui carte mare.
am citit "mut" ca pe o promisiune. un arc intins. o marturie estetica a unei constiinte. un artist coborand in bolgii intunecate ale propriului suflet si ale sufletului lumii in care traieste, elan al unei inaltari pe masura, in spatii de dincolo de gand, de dincolo de cuvinte, de dincolo de taceri. 

cine e omul care poate sa scrie asa?
daca ramaneam doar la aceasta intrebare, as fi trait poate fericirea de a vedea lucrurile in alb sau negru...

dar sunt femeie, si ador sa ma las modelata de barbat. si cum el reuseste sa imi dea expresia dorita, pe el  il voiam barbatul meu.
cat timp a sti a ramas in umbra lui a avea, il vedeam in infrarosu. il voiam al meu, si eram prizoniera in grota infrarosie a propriilor mele ganduri-neganduri. pe masura ce am inteles ca a avea era doar un truc pentru a mi masca nelinistile, vai, frumoasele mele nelinisti, m am repliat, si am stiut ca tocmai ele erau irezistibile. am lasat pe rand sau amestecandu se in cele mai nebanuite nuante toate culorile curcubeului sa se joace intr un caleidoscop viu.

"craii si mortii", recent: dupa mine, singura lui carte... "altfel". altfel decat scrie el. nu stiu criticii ce spun, adica stiu cate ceva, si ma felicit ca, fara a avea formatie filologica, ii oferisem, inca de la publicare, cu aceleasi cuvinte, dar absolut aceleasi, feedbackul-judecata estetica primit intr o emisiune tv de la un reputat critic literar.

a avea nu mai e o miza pentru mine, acum. a avea un barbat e un target stupid pentru o femeie, a trai si a muri cu barbatul pe care l iubesti si care te iubeste e altceva. de cele mai multe ori, ca sa ai un barbat e suficient sa fii "o femeie desteapta", or, pentru  feminin, orice adjectiv e ori pleonasm, ori neadevar.
sa pot trece de la infrarosu la ultraviolet e o experienta magica. imi cere maturitate, capacitate de transformare, imi cere mai ales forta de a vedea si curaj de a privi. cand balastul sedimentat in timp il impinge pe celalalt intr o zona a inautenticului, nu exista alternativa la a intelege si a ierta. a l iubi e vital.
de aceea zona inaccesibila iubirii nu are decat un nume. confruntandu te cu atare realitate, ori iti descoperi vocatia sfinteniei, ori iti asumi limitele umanului.  

am primit la intrebarea mea cel mai frumos raspuns: amina.
acum ea doarme frumos, si primul ei vis povestit mie a fost un copac crescand din biblioteca, din kiar cartile scrise de tatal ei: nu, nu e o exagerare, eu n am atata imaginatie!

pozitia copilului

de fapt e mai degraba pozitia mamei.

 o mama pentru care copilul e pretext pentru compensarea, pana la urma nereusita, a vidului interior. o mama care are, altminteri, convingeri si conceptii ferme, prea ferme, ce stau bine unei femei barbate. pozitia fiului sau este, de aceea, nu una a copilului, ci una infantila. mama din filmul despre care am inceput sa va vorbesc isi infantilizeaza fiul, care se afla totusi la o varsta ce nu mai poate admite scuze. ea il sufoca, il agaseaza, el se complace insa, kiar daca are momente cand striga ca vrea un spatiu de respiratie.

unde e tatal, aici? nu i! adica e, avem si un tata, dar unul eclipsat de figura dominanta a mamei. de altfel, cand fiul ii zice si lui vreo doua, la intrebarea "dar cu mine ce ai, eu ce ti am facut?", primeste raspunsul prompt: "esti o carpa, a facut din tine o carpa".

asadar, un tata demisionar din rolul patern, dar si din rolul de sot, si o mama care si aroga prerogative ce nu i apartin, si care, cum altfel, isi confunda din cand in cand fiul cu sotul, impunand pozitia infantila a micului oedip care, in loc sa si accepte locul, il fura, in mintea maica sii cel putin, pe cel al tatalui. cu tatal de fapt vrea "copilul" sa rivalizeze cand se angajeaza intr o competitie nebuneasca in trafic, concurs cu sfarsit tragic, crima. victima? un copil. fiul infantil conduce prosteste un automobil si da peste un sofer care, paradoxal, respecta legea dar prevede si nu intervine sa evite accidentul pe care acela l va provoca. el incalca legea, dar fara sa fie constient de urmari: micuta victima ii pica "in unghiul mort", cum de altfel in unghi mort ii e toata viata, furata de o mama care l nenoroceste nu doar social, ci si biologic si mai ales psihic. baiatul mamei nu mai e in stare de nimic, nu e lasat sa si faca o relatie fiindca partenera nu e pe placul mamei, nu e lasat sa si asume consecintele actelor sale fiindca asta ar insemna un esec al mamei, peste tot mama, o mama gonflata, un eu umflat pentru care copilul e o dovada a puterii, a succesului, a importantei de sine.

inadecvarea maxima a mamei la scena intalnirii cu familia victimei o face in okii unor spectatori o fiinta "tragica". in okii mei ramane un personaj sinistru. grotesc. de un grotesc care in anume momente m a facut si sa rad, si sa mi fie groaza, mila trecand in plan secund. cand intr una din scene moare un copil, e greu ca alte scene sa capteze compasiune. memorabila e o secventa catre sfarsitul filmului: mama iese din casa familiei victimei fiului sau, tatal baietelului ucis o conduce pana la poarta, ea se urca in masina, iar fiul ei decide in sfarsit sa se confrunte cu realitatea a ceea ce a facut. numai ca, nici o surpriza, portiera e blocata. dar cererea lui e de data aceasta hotarata si spontana: "mama, te rog, deblokeaza ma si pe mine".  si da, mama il deblokeaza, iar el accepta, desi mai greu, fiindca are obsesia curateniei si fobia microbilor, sa dea mana cu tatal baietelului pe care l omorase. cutremurator. abia experienta limita a confruntarii cu efectele devastatoare ale mortii copilului il zguduie pe fiu si i permite sa iasa pe marginea "pozitiei copilului". doar pe margine, fiindca asa a dictat regizorul destinului sau: dorinta simbolic incestuoasa a mamei lui.

pe scurt, mergeti si vedeti filmul!

hotul de cuvinte

un scenariu interesant: tragedia unui cuplu de dupa razboi, pusa succesiv in rama unui manuscris, a unei carti ce copiaza fidel manuscrisul, a unei alte carti ce relateaza povestea manuscrisului devenit carte. trei scriitori: batranul jack, tanarul rory si tomnatecul clay. trei femei: celia, dora si daniella. doua carti: window tears si the words.

de fapt filmul e povestea lui clay, divortat dar purtand verigheta ca speranta a iertarii din partea fostei sale sotii. el scrie o carte, the words, despre un scriitor ratat, rory.

rory si dora se casatoresc si isi petrec luna de miere la paris, unde dora ii ofera o servieta vintage cumparata dintr un anticariat. rory scrie, dar nimeni nu i publica vreo litera. intr o noapte gaseste intamplator in servieta un manuscris. il citeste pe nerasuflate: e tragedia pretext al filmului, avand ca protagonisti pe tinerii jack si celia, el american, ea frantuzoaica, si pe copilul lor, pe care il pierd, trauma care zdrobeste tanarul cuplu si din care jack scoate un tom de fictiune. manuscrisul ajunge la celia, ea il uita intr un tren, jack nu o iarta si se despart violent. rory gaseste povestea fascinanta si o copiaza cuvant cu cuvant. o publica si are un succes formidabil cu cartea: window tears. intr un parc il intalneste pe jack, intre timp imbatranit. adevaratul autor il pune la punct pe rory din doar doua replici: constata ca e un scriitor fara pix si ca, desi i citise manuscrisul, nu i intelege povestea de viata. rory vrea sa repare ceva, dar batranul il sfatuieste sa accepte ca a gresit si sa mearga mai departe. ceea ce se si intampla, fiindca batranul ia secretul cu el in mormant.

interesanta e atitudinea  femeilor in aceste trei cupluri.
celia, mama indurerata, nu si iarta sotul pentru ca a iubit cuvintele mai mult decat pe ea, cea care i fusese sursa de inspiratie. desi e atinsa de cele citite, pierde manuscrisul sotului, iar el, la randul sau, nu i iarta asta...si nici nu mai scrie vreun rand.
dora, si ea, citeste manuscrisul si e cucerita, dar il atribuie lui rory, iar admiratia se transfera asupra omului in care crede cu okii inkisi.
iar daniella il forteaza pe clay sa admita despre el adevaruri care dor.

inca un film frumos. de vazut.