În
acel moment, ea nu dormea liniștită. O umbră fără corp îi
atinsese, ah, fruntea: frumoasa adormită își amintea că era a
mea, nu a lui. Totuși încerca, fără să se trezească, să alunge
umbra cu degetele ei fine. Ar trebui să mă bucur că-n somn și-a
amintit unde-i e locul. ”Pentru mine, acasă e în brațele
bărbatului pe care-l iubesc și care mă iubește”, îmi
mărturisise simplu cândva. Orgoliul prostesc tăcându-i între
pleoapele-nchise, femeia mea-și venea-n fire. Carnea maculată, da,
dar sufletul nu, fiindcă în suflet numai eu...și-atunci de ce? Cu
cine să mă cert? Pe cine să omor? Cine e vinovat de dezastru?
În
acel moment, el dormea pur și simplu. Somnul de după. Nu-și mai
dorea nimic, avusese tot într-o zi, ce-i mai trebuia? Își
încolăcise brațul pe după gâtul ei, știa că-n somn o va
pierde, că noaptea mă va repune-n drepturi. Dreptul meu de a o
săruta de la tălpi până la stele, de a o avea fără să o am, de
a mă sătura de ea fără să mă satur.
Am
fost însă eu acela care făcea totul posibil, sau era ea? Aripile
ei sunt ale mele, sau doar ale ei? Oare poate fi așa și cu altul?
Trupul ei era acolo, în brațele acelui bărbat, dar visul mi-o
aducea înapoi, numai că eu nu mai aveam trup, fiindcă eu nu știu
să am un trup decât lângă ea.
În
acel moment, eu eram o umbră.
Singur
în oglindă, îmi admiram laurii închipuiți, dar în locul lor
două coarne îmi împodobeau, ah, fruntea. Fruntea asta de sub care
ea îmi citește gândurile cum numai eu mi le pot cunoaște:
„Sprânceana ta stângă își are loc în Muzeul Literaturii, cea
dreaptă însă vrea să trăiască, și atât!”
Nici
nu mai contează de unde veneau cu trenul ăla nenorocit. Amanți
de-o noapte, verighetele lor, jefuite de orice rest de frumusețe,
garantau în ochii curioșilor chiar o viață de familie. Soț și
soție călătorind de plăcere.
Dar
nu un gură-cască, ci un artist fotograf a trecut prin
compartimentul lor. Și, văzându-și confratele, nu așa și-a
intitulat imaginea capturată. În mărime naturală, iat-o expusă
în acest moment, printre alte poze. Toate strivitor de uriașe.
„Artist dormind”, magistral titlu de expoziție. N-are cum s-o
rateze careva din lumea bună. Hoțul ăsta de imagini ar trebui să
știe că nu tot ce se petrece într-un spațiu public trebuie să
fie și cunoscut de toată lumea. N-ajunge că nevasta mi-a dormit în
brațele altuia, aiurea-n tramvai, pardon, într-un tren. Acum mai
află și tot târgul. Da, sunt jalnic. Și bomboana de pe colivă,
caligrafiată pe o etichetă sub o plăcuță de plastic transparent:
„29 iunie 2012”.
Mi s-a părut mie că ceva nu era-n regulă cu plecarea ei, aparent
intempestivă.
De
fapt, premeditase totul, se vede. Își propusese să nu fie lângă
mine de Sfinții Apostoli, când urma să primesc premiul pentru
debut. Romanul meu, „Celălalt”, un fiasco literar din punctul ei
de vedere, căci, susține ea, inautentic (ce-o fi având în cap?),
a fost pentru ea o provocare. Știam că n-o să-i pice prea bine
cum, pornind de la ea, dădusem viață unui personaj, mai bine zis
îi luasem viața - era soția moartă a naratorului care, indecent,
își exhiba infidelități altfel neverosimile. „Nu-ți iau
elucubrațiile drept realitate, nu sunt geloasă pe ce înșiri tu
aici, tu nu poți fi bărbat decât lângă o femeie, și singura
femeie din viața ta sunt eu. Dar am o problemă cu imaginarul tău,
e un imaginar morbid, și asta spune mult despre tine, despre noi”.
„O să-ți primești replica, pe măsură”, mai adăugase. „Dar,
iubita mea, ai în față o creație, e artă”, am reușit să
îngaim, adunându-mi curaj din cronicile laudative care anunțau
iminența premiului meu. A tăcut. Una din tăcerile ei exasperante,
de data aceasta concentrată-ntr-un zâmbet sarcastic ce nu prevestea
nimic bun.
Nu
mi-a mărturisit niciodată nimic. A țesut în jurul disperării
mele o ceață de întrebări și indicii confuze, exploatând
apetitul meu pentru tortura interioară. Aveam toate datele, ea nu
mai era ea, eu nu mai eram eu. Dar îmi lipsea fotografia.
Iat-o,
în acest moment. Cu replica promisă: „Dar, iubitul meu, ai în
față o creație, e artă!”.
