Demonii - ai cui sunt ei, oare?

Vremea lui Milton a trecut de mult, dar tot se mai aude din când în când câte un „pocnet înfundat”. Cad îngerii, ştim din poezia contemporană. Încă se mai pierd Paradisuri. Dar demonii? Ce facem cu ei? E atât de uşor să ni-i proiectăm într-un altceva...De pildă, se vorbeşte despre primejdia invadării statului de către biserică, deşi mai cinstită ar fi asumarea demonilor interiori- resturi din fireasca nevoie de siguranţă şi control, nesatisfăcută de toate zbaterile unui timp de multe ori trăit „pe repede înainte”. De ce suntem azi departe de o „teocraţie”? Nu doar pentru că n-ar mai crede nimeni că o figură gen Iliescu (chiar pios la moaştele Sfintei Paraschiva), Constantinescu (cu tot cu călugărul Vasile, sau flancat de Papă şi Patriarh) ori Băsescu (prezent la manifestări religioase taman cât e nevoie) ar fi prelungirea sau substitutul lui Dumnezeu pe pământ. Nici numai pentru că statul nu prea mai are mare vizibilitate (unii declarându-l chiar furat). Ci pentru că nici Biserica Ortodoxă Română nu se poate sustrage provocărilor timpului. Ambiţiile controlării lumii celei văzute sunt oarecum la distanţă de preocupările unei instituţii care îşi vede pus sub semnul întrebării, în secolul XXI, domeniul altădată rezervat (dar totdeauna contestat sau măcar controversat de unii - asimilaţi, în replică, personajelor poetului englez): lumea nevăzută. Ce putere politică să intereseze mitre îngândurate la semnele schimbării de mentalitate ce amuşină şi capătul ăsta de lume, cu tot conservatorismul şi cu toată inerţia lui? Pentru că unele din „cuceririle laicităţii” sunt de fapt probleme cărora şi Biserica trebuie să le propună moduri personalizate de rezolvare: Incertitudinea e o astfel de „cucerire”, morbul ei contaminează şi suflete „vaccinate” în spiritul formulei „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Tendinţa, consemnată de cercetători, de a-l transfera pe Dumnezeu, din spaţii exterioare, neapărat înalte şi intangibile, în adâncuri interioare, nu mai puţin ascunse, e o marcă a secolului acestuia (despre care nu mai ştiu ce personalitate zicea ceva demn de citat eventual pe blog sau pe forum). Descoperirea subiectivităţii, regândirea relaţiei cu obiectivul, cu Norma, cu Colectivul, iată teme, se zice, destul de actuale în Occident. De ce nu şi pentru o biserică dintr-un stat est-european, de vreme ce secularizarea e un concept familiar şi acestui spaţiu cultural? Expulzarea lui Altul (a Normei pe care o reprezintă) din Ceruri, descoperirea Alterităţii ocultate chiar în miezul fiinţei proprii: ce gând ! Şi totuşi, arată unii specialişti, încă din vremuri premoderne se pregăteau atare schimbări. Acum Biserica nu le mai poate ignora. Criza actuală e o ocazie de creştere, căci demoni ca Incertitudinea pot fi asumaţi şi îmblânziţi, prin invocarea spiritului tradiţiei, prin toleranţă, dialog, acceptare şi respect al diversităţii, sau pot fi expulzaţi în spaţii exterioare, iar confruntarea cu ei – ratată. De dragul unei osificări în litera aceleiaşi tradiţii. Va şti Biserica să găsească echilibrul? Un poet englez contemporan descria într-o revistă culturală internaţională o experienţă proprie, dintr-o ţară străină lui: întâlnirea, în transportul în comun urban, a unei persoane credincioase întrerupându-şi brusc conversaţia pentru a se contorsiona în gesturi repetate exhibiţionist, la trecerea pe lângă un lăcaş de cult. Nu ştiu de ce, scena îmi pare cunoscută. Şi mi-ar plăcea să se schimbe ceva. Înainte ca bisericile să rămână goale (de substanţă). Există duhovnici ortodocşi pentru care formalismul e o problemă adevărată. Graţie acestora, teocraţia rămâne o gogoriţă.

Cenzura laica sau cenzura bisericeasca?

O criză a Bisericii înseamnă o redefinire a raporturilor acesteia cu statul, dar şi cu individul. Dacă va şti B.O.R. să facă din criza prin care trece un vector de evoluţie e o temă de interes. Ceea ce aş supune acum interogării e reflectarea într-o anumită zonă din mass-media a acestei perioade problematice pentru instituţia amintită.

În săptămânalul „22” (ediţie electronică – http://www.revista22.ro/, nr. 909 din 10-16 august 2007), Andrei Cornea şi Sabina Fati vorbesc despre instaurarea „teocraţiei” în România, argumentând, în esenţă, cu vizibilitatea exagerată în presă a decesului Patriarhului, cu expunerea interesată a unor politicieni brusc „creştini”, cu toaletarea biografiei decedatului şi cu decorarea acestuia post-mortem de către preşedinte.

De la bun început aş preciza că din punctul meu de vedere o cenzură laică pare la fel de catastrofală ca o cenzură clericală, dacă e la adresa libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de expresie. Înregimentarea de partea unei confesiuni sau a alteia nu e nici mai bună, nici mai rea, în raport cu formularea unei judecăţi critice (căci, până la urmă, despre asta e vorba), decât încremenirea în scepticismul secularizant sau laicizant. De dorit e o izbăvitoare „neutralitate”. Cei doi autori o cer statului, dar nu dau semne că ar fi dispuşi să o manifeste în discursurile în care secularismul e valorizat ca fiind dezirabil (prin „cuceririle laicităţii”- S.Fati).

De ce mi se pare exagerat să numeşti forma actuală de guvernare „teocraţie”?

Să o luăm etimologic. Toţi ştim că la originea acestui cuvânt stau termenii greceşti „Dumnezeu” şi „a conduce, a guverna”. Teocraţia ar fi deci un sistem de guvernare în care, ne arată DEX, autoritatea e considerată ca fiind de origine divină şi e exercitată de preoţi.

Să fie oare o percepţie mai subtilă aceea care permite autorilor afirmaţii categorice, mergând până la asemănarea României cu...Iranul (A.Cornea)? Există cetăţeni care au ales fundamentalismul, radicalismul religios. Nu intră în discuţie aici astfel de alegeri. Dar...poate fi acesta cazul nostru?

Nici teocraţie, nici ecleziocraţie nu ar fi tocmai potrivit să se numească actuala formă de guvernare, dacă stăm să ne gândim că nu B.O.R.-ul dă directive Guvernului despre ce are voie şi ce nu are voie cetăţeanul să facă, nu B.O.R. gestionează resursele economice, nu B.O.R. fixează liniile de politică externă, nu B.O.R. instituie instanţe de judecată etc. Există practici private ce contravin doctrinei creştine (în oricare din variantele ei), dar ieşite din sfera penalului, odată cu democraţia, şi de ele Biserica ia act ca de opţiuni ce ţin de liberul arbitru al fiecăruia, înţelegând să-şi exprime doar dezacordul de principiu. Că sunt multe zone de „umbră” într-o instituţie ce se defineşte ca fiind divino-umană e adevărat, dar motivul acestor fâşii de întuneric nu îl constituie vreo teocraţie, nici măcar în faşă.

Da, despre moartea Patriarhului s-a vorbit mult în acele zile, dar nu trebuie uitat că una din instituţiile în care românii, conform statisticilor, au încredere este tocmai Biserica. Iar această atitudine poate fi interpretată ca o contraparte a neîncrederii în alte instituţii, ai căror funcţionari au înşelat aşteptări. De la parlamentarii sau guvernanţii de azi nimeni nu mai aşteaptă să îşi asume o responsabilitate socială, dar preotul, monahul încă îşi iau în serios rolul de a forma conştiinţe. Pădure fără uscături nu există, şi nici B.O.R. nu face excepţie, dar aceasta e altă temă.

Dacă s-a mediatizat nefericitul eveniment a fost pentru că o populaţie majoritar ortodoxă a avut nevoie de acest lucru. Specialişti în teologie sau în etnologie au formulat păreri tocmai pentru că ortodoxia e o dimensiune a identităţii sociale, nu fără legătură cu identitatea etnică.

Dacă am fi o teocraţie, cultul religios ar fi monocolor, diferenţa – repudiată, alteritatea – redefinită, pe principiul atât de cunoscutului Hospes-Hostis (Străinul-Duşman). E o posibilitate deschisă şi de criza Bisericii. Dar face obiectul unei alte discuţii.

Că nu ne paşte primejdia vreunei „teocraţii” e din ce în ce mai clar, arată şi Mihai Neamţu, în numărul ulterior celui menţionat al revistei "22".

natală

tac un paianjen se joaca-ntr-un ciob cu raze de luna iti tese poveste si stiu ca-mi trimiti de sub marmura rece din vecinatatea melcilor uzi un rest de viata cat o imbratisare si un crampei din moarteca sa nu-mi mai fie frica sa nu-mi mai fie frica sa nu-mi mai fie frica

transparenta

el mă vrea transparentă el vrea să alerge prin oasele mele ca printr-o carte să-i fiu mamă fiică şi peste toate iubită să-şi culeagă din părul meu gri din mâinile mele mici din sânii mei reci din coapsele mele gânduri plantate desigur de el ce-aş fi eu fără el să le ambaleze sau să le închidă zic eu în calupul de advertising pe care-l tot pregăteşte comunităţii ăsteia globale de consumerişti pentru care şi-a sacrificat el puseele antigravitaţie căutând mesaje subliminale el mă vrea transparentă ca o placentă portocalie sau ca un şerbet de zmeură sau ca un sirop de trandafiri