Timp şi spaţiu în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”

Cules de Petre Ispirescu şi publicat în „Basmele românilor” (1872), basmul cel mai trist al copilăriei fiecăruia dintre noi ar putea fi, cred, optim receptat dacă l-am citi cu ochii copiilor care am fost.

Cum întoarcerile în timp îşi au preţul lor şi niciodată nu sunt reale, rămâne posibilitatea interpretării acestui text printr-o inocenţă doar aproximativă, după ce am aflat că tema centrală ar fi „timpul paradoxal”, adică timpul în dimensiunile sale obiectivă şi subiectivă, că nu ar exista o schemă asemănătoare în folclorul altor popoare, dar că motivul trecerii paradoxale a timpului ar fi destul de frecvent în creaţiile literare populare din acest continent, că, în sfârşit, motivul plângerii copilului nenăscut, în pântecele mamei, îşi are în acest basm singura ilustrare în literatura lumii, iar motivul tărâmului Tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte ar fi o viziune edenică (Ruxandra Niculescu, în prefaţa la antologia „Omul de piatră. Basmele călătoriilor în timp”, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976).

Un loc comun este aprecierea simplistă de poveste „fără happy end”. Tristeţile copilăriei cititorilor acestui basm nu au însă nimic a face cu finalul nefericit, ci, poate, mai degrabă cu plânsul în calitate de condiţie a naşterii, prevestire a unui destin dominat de Eşec.

Obişnuiţi cu basme construite pe formule de succes, e la îndemână să concluzionăm grăbiţi că lipsa acestor formule justifică eticheta de poveste cu final nefericit.

De fapt, suntem în faţa unei poveşti terminate, ceea ce frustrează imaginaţia noastră e tocmai închiderea oricărei posibilităţi de a continua cumva ţesătura de motive şi momente. Personajul principal îşi consumă potenţialul sub ochii noştri, într-un ritm demn de semantica în care se înscrie. Nimic nu se mai poate adăuga, nimic nu poate fi reconsiderat. Făt-Frumos nu mai „trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi”, ci moare sub ochii noştri.

Nu el e nefericitul, nefericiţi sunt cititorii care îl însoţesc până într-un final care nu lasă loc de comentarii.

Singurul comentariu posibil ar fi unul al receptării subiective a acestei poveşti.
Să îl însoţim pe acest personaj, să ne deschidem poveştii lui, nu ca prima oară, dar cu cât de multă prospeţime ne stă în putere. Reperele de analiză rămân reprezentarea şi trăirea timpului şi a spaţiului.

Întâmpinaţi de puricele potcovit cu nouăzeci şi nouă de oca la un picior, zâmbim trucului larg utilizat pentru a ne trage de mânecă la graniţa între realitatea lecturii şi imaginarul poveştii. La fel, când nu ni se prezintă locul acţiunii celei de început (pentru că ar putea fi oricare, de vreme ce e imaginar).

Ne aşteptăm şi la alte formule, şi bine facem, căci, pe mai multe paliere, povestea poate fi redusă la câteva astfel de scheme, realizate prin motive şi ele destul de întâlnite, în majoritate. Împăraţii fără moştenitori (ameninţare latentă a pierderii definitive a vieţii, în imposibilitate de a supravieţui prin urmaşi), căutarea sfătuitorilor, obstacolele impuse de destin feţelor înalte (începerea cu căutatul „la stele”, deşi soluţia era deţinută de un unchiaş dintr-un sat aflat „undeva aproape”, refuzul unchiaşului de a se deplasa la curte, obligarea cuplului să parcurgă această distanţă, premoniţia unchiaşului cu privire la odrasla de care nu se vor bucura), administrarea leacului miraculos (ca o forţare a destinului), sarcina împărătesei... până aici părem a ne afla în tipare. Plânsul copilului nenăscut în uterul matern, tocmai înainte de naştere, aduce o precizare a unui spaţiu care va conta în întreaga povestire, prin încărcătura sa simbolică. Nu este locul referirilor la ambivalenţa simbolică a matricei generative, doar punctăm legătura specială între ea şi nou-născutul care nu se ceruse nici înlăuntrul, nu se voia nici în afara acestui spaţiu. Promisiunea împăratului, ademenirea copilului la viaţă (pentru că opţiunea lui însemna de fapt nici viaţă, nici moarte), e o scenă de seducţie, o prezentare a unui miraj de natură să liniştească: iluzia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte şi rostul ei de a calma, de a compensa trauma venirii la viaţă.

Urmează din nou tiparele: arderea etapelor în evoluţia vlăstarului nobil, ajungerea sa la vârsta începutului adolescenţei, trăirea crizei identităţii şi trezirea forţei motivante a drumului iniţiatic („sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut”), interdicţia părăsirii spaţiului familiar, pregătirea prin fructificarea tradiţiei (calul, armele, hainele tatălui, la recuperarea cărora lucrează cu sârg), planificarea plecării în trei zile (rămânem în schemele gândirii tradiţionale), purcederea la drum cu ajutoare din prezent, dar şi renunţarea la ele în marginea spaţiului familiar / familial, orientarea spre răsărit (asimilabilă unei introversii, mai degrabă decât unei expansiuni), câmpia cu oase de oameni şi Gheonoaia ca prim obstacol, câmpul pe o parte pârlit şi pe alta pârlit şi Scorpia ca al doilea obstacol, câmpul cu flori şi cu primăvară, prevestitor de grozăvie (liniştea dinaintea furtunii, am zice), pădurea cu jivine înspăimântătoare împrejmuind, ca un al treilea obstacol, palatul unde, în sfârşit, avea să fie de găsit Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Care e strategia de abordare a dificultăţilor pe care o utilizează tânărul erou? În mod repetat, acesta nu alege confruntarea cu opreliştile (deci cu propriile limite), ci, prin forţa ajutorului său năzdrăvan, „trece pe deasupra” primejdiilor. Acest trecut „pe deasupra” semnifică taman ceea ce spune că semnifică. Iar iniţierea „pe deasupra” greutăţilor e o pseudoiniţiere. Dar să nu ne grăbim.

Rămânem lângă eroul care nu e în stare să îmblânzească niciun animal (ratându-şi astfel şansa spiritualizării forţei instinctuale, vitale), sarcină pe care i-o achită prima dintre cele trei femei de la palat (doamna casei), odată cu afirmaţia seacă despre fructul dorinţelor sale: „aici este”. Cum se modifică pentru feciorul de împărat viaţa, după atingerea scopului călătoriei? Se însoţeşte cu una din ele (cea mai mică) şi primeşte, în ziua nunţii, învoire să se plimbe primprejur, cu condiţia respectării interdicţiei de a se avânta în Valea Plângerii (topos arătând influenţe biblice precreştine, dar suportate, probabil, pe filieră creştină de cultura populară). Interdicţie pe care aparent din pasiune vânătorească o încalcă, faptă ce atrage după sine sancţiuni de ordin subiectiv, şi anume o anume autoreflexivitate ce permite trăirea dorului de casă şi de părinţi – forţa arhetipală a acestor reprezentări anunţă precipitarea unei soluţii găsite de destinul personajului la căutările sale.
Atenţionările tinerelor femei cu privire la urmarea cursului firesc al vieţii în cazul lumii părăsite de el în uitare nu sunt suficiente, de aceea pleacă înapoi.

Pe drum vechile locuri de încercare a puterilor i se arată înlocuite de oraşe, personajele cu care îşi construise drumul, născociri...nu e atent şi nu observă că, în timp ce reacţia celorlalţi e râsul, el îmbătrâneşte.

Ajunge acasă, unde găseşte doar ruinele (mărci ale unui spaţiu cu funcţii epuizate) şi buruienile (semn al haosului, al dezordinii, al lipsei actului creator uman). Coboară în pivniţă (compensare salvatoare a hoinărelii „pe deasupra” lucrurilor importante) şi îşi găseşte în sfârşit vindecarea... de iluzie. În palma pe care i-o trage Moartea.

E o poveste despre viaţă şi despre moarte, despre timp şi netimp, despre pseudoiubiri, despre început şi sfârşit. Despre iluzii.

Timpul nu e reprezentat în cadrele tradiţionale pe tot parcursul epic. Spaţiul, nici el.

Aceste două coordonate sunt trăite de personaj în plan subiectiv, iniţial captiv într-o lume a dorinţei, unde durata personală nu se armonizează cu durata împărtăşită de ceilalţi, pentru ca în final el să se elibereze şi să ia contact cu realitatea tămăduitoare, fie şi sub forma sfârşitului.

Despre mitul tinereţii veşnice şi al nemuririi s-au scris pagini întregi, am optat aici pentru un exerciţiu de lectură pur şi simplu.