oare de ce e atat de greu sa lucram cu noi insine? poate pentru ca ne inkidem in carapacea eului imbatandu ne de iluzia ca ne fortificam , de fapt subrezindu ne cu fiecare insurubare in autoreferentialitate...
ce ar fi daca am lasa centrul de greutate al fiintei sa si gaseasca locul firesc, dinamic atata timp cat suntem vii, si daca nu l am mai tintui noi, arbitrar si, vai, ineficace, unde ni se pare noua ca i ar sta bine?
am rasfoit zilele trecute o carticica, imi vorbea, de la distanta de cateva secole, despre "castelul interior", ce metafora frumoasa, pe cat e de simpla, dar castelul asta interior nu e unul ferecat, nici unul cu usi si ferestre vraistea, ci unul intr o permanenta alternanta a sistolei si diastolei, iar in centrul lui nu e de gasit tot pacostea de eu, ci ... dimpotriva ... nu e frumos?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu