am citit de curand un amplu eseu pe tema contemplativitatii si a solitudinii. reactia mea fireasca: panica, la inceput cel putin - cum arata universul interior al unei constiinte care propune gandul drept singura dimensiune a fiintei, singuratatea ca singura forma de izbavire, detasarea, neimplicarea, anonimatul ca singura solutie de a face fata lumii?
intamplarea face insa ca mozaicuri cotidiene sa decupeze o falie intre ideile "asumate" (cu ghilimele, fiindca doar teoretic) si...restul, pe care neavand cum altfel il numesc, simplu, viata.
falie pe care eu o gasesc cu adevarat mantuitoare pentru vocea predicand, pana la urma, imposibilul.
falie ce imi arata ca exista in structura fiecarei fiinte o binecuvantata ipocrizie, nu vorbesc de cea grosiera, grosolana chiar, care nu ne slabeste nici ea pe niciunul dintre noi, ci de cea subtila, rafinata, un fel de amortizor al arcului intins al gandului - ipocrizia metafizica. constientizata in masura in care realitatea metafizicului e o preocupare, inconstienta in caz contrar.
cand gandul indrazneste cele de negandit (fiindca impotriva firii si in consecinta si impotriva fiintei - care nu se poate rotunji negand firea ci doar sublimand o), cu entuziasmul unei nimiciri de sine luate drept implinire de sine - printr un divort ab initio de lume si de viata -, e vital bemolul pus la cheia partiturii unei astfel de exuberante.
uneori e salutar ca una vorbim si alta fumam...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu