un lars von trier nu la inaltimea a ceea ce am vazut pana acum. cel putin nu in acest prim "volum", in care nu vad nici o miza intr un dincolo, fiindca nu e suficient sa inlocuiesti pe c si p din mea culpa cu v, ca sa ai o religie...
vad o poveste a unei femei, joe (charlotte gainsbourg), pe care un strain (stellan skarsgard, da) o culege de pe strada, plina de rani, o asaza intr un pat de o persoana, o inveleste cu o patura, dar mai ales o asculta. ea vrea sa para mirata de atata bunavointa si il avertizeaza ca e o tipa "rea", insa el nu e acolo ca sa i faca morala ci ca sa i faca povestea suportabila.
de fapt filmul e mai ales dspr puterea de a pune totul intr o poveste. de a distruge lumi si de a crea altele noi, prin cuvant si imagine.
strainul care asculta povesti ar putea fi un tiresias postmodern: in stare sa vada tot ce i se povesteste, pare a nu vedea nimic, insa contureaza nevazute linii de forta care, intretesute delirului, il fac sa fie altceva.
mai ales acest altceva e ceea ce ne tine atentia treaza.
memorabile, doua tablouri: primul, sirul lui fibonacci, o lectie despre cum trecerea de la 0 la 1 e una in algebra conventionala, alta in logica noastra comuna, si cu totul alta in materie de adictie. al doilea, lectia despre bach si muzica polifonica, in care o figura masculina altminteri stearsa devine cantus firmus.
filmul se opreste frumos, cu un izbavitor "nu simt nimic". pentru unii dintre noi s ar putea opri aici. pentru aceiasi insa, nu e decat inceputul ”volumului” secund.
in care probabil ca strainul nu va mai face doar psihanaliza salbatica si regie de film.
si care sper sa inceapa tot rammsteinly.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu