O criză a Bisericii înseamnă o redefinire a raporturilor acesteia cu statul, dar şi cu individul. Dacă va şti B.O.R. să facă din criza prin care trece un vector de evoluţie e o temă de interes. Ceea ce aş supune acum interogării e reflectarea într-o anumită zonă din mass-media a acestei perioade problematice pentru instituţia amintită.
În săptămânalul „22” (ediţie electronică – http://www.revista22.ro/, nr. 909 din 10-16 august 2007), Andrei Cornea şi Sabina Fati vorbesc despre instaurarea „teocraţiei” în România, argumentând, în esenţă, cu vizibilitatea exagerată în presă a decesului Patriarhului, cu expunerea interesată a unor politicieni brusc „creştini”, cu toaletarea biografiei decedatului şi cu decorarea acestuia post-mortem de către preşedinte.
De la bun început aş preciza că din punctul meu de vedere o cenzură laică pare la fel de catastrofală ca o cenzură clericală, dacă e la adresa libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de expresie. Înregimentarea de partea unei confesiuni sau a alteia nu e nici mai bună, nici mai rea, în raport cu formularea unei judecăţi critice (căci, până la urmă, despre asta e vorba), decât încremenirea în scepticismul secularizant sau laicizant. De dorit e o izbăvitoare „neutralitate”. Cei doi autori o cer statului, dar nu dau semne că ar fi dispuşi să o manifeste în discursurile în care secularismul e valorizat ca fiind dezirabil (prin „cuceririle laicităţii”- S.Fati).
De ce mi se pare exagerat să numeşti forma actuală de guvernare „teocraţie”?
Să o luăm etimologic. Toţi ştim că la originea acestui cuvânt stau termenii greceşti „Dumnezeu” şi „a conduce, a guverna”. Teocraţia ar fi deci un sistem de guvernare în care, ne arată DEX, autoritatea e considerată ca fiind de origine divină şi e exercitată de preoţi.
Să fie oare o percepţie mai subtilă aceea care permite autorilor afirmaţii categorice, mergând până la asemănarea României cu...Iranul (A.Cornea)? Există cetăţeni care au ales fundamentalismul, radicalismul religios. Nu intră în discuţie aici astfel de alegeri. Dar...poate fi acesta cazul nostru?
Nici teocraţie, nici ecleziocraţie nu ar fi tocmai potrivit să se numească actuala formă de guvernare, dacă stăm să ne gândim că nu B.O.R.-ul dă directive Guvernului despre ce are voie şi ce nu are voie cetăţeanul să facă, nu B.O.R. gestionează resursele economice, nu B.O.R. fixează liniile de politică externă, nu B.O.R. instituie instanţe de judecată etc. Există practici private ce contravin doctrinei creştine (în oricare din variantele ei), dar ieşite din sfera penalului, odată cu democraţia, şi de ele Biserica ia act ca de opţiuni ce ţin de liberul arbitru al fiecăruia, înţelegând să-şi exprime doar dezacordul de principiu. Că sunt multe zone de „umbră” într-o instituţie ce se defineşte ca fiind divino-umană e adevărat, dar motivul acestor fâşii de întuneric nu îl constituie vreo teocraţie, nici măcar în faşă.
Da, despre moartea Patriarhului s-a vorbit mult în acele zile, dar nu trebuie uitat că una din instituţiile în care românii, conform statisticilor, au încredere este tocmai Biserica. Iar această atitudine poate fi interpretată ca o contraparte a neîncrederii în alte instituţii, ai căror funcţionari au înşelat aşteptări. De la parlamentarii sau guvernanţii de azi nimeni nu mai aşteaptă să îşi asume o responsabilitate socială, dar preotul, monahul încă îşi iau în serios rolul de a forma conştiinţe. Pădure fără uscături nu există, şi nici B.O.R. nu face excepţie, dar aceasta e altă temă.
Dacă s-a mediatizat nefericitul eveniment a fost pentru că o populaţie majoritar ortodoxă a avut nevoie de acest lucru. Specialişti în teologie sau în etnologie au formulat păreri tocmai pentru că ortodoxia e o dimensiune a identităţii sociale, nu fără legătură cu identitatea etnică.
Dacă am fi o teocraţie, cultul religios ar fi monocolor, diferenţa – repudiată, alteritatea – redefinită, pe principiul atât de cunoscutului Hospes-Hostis (Străinul-Duşman). E o posibilitate deschisă şi de criza Bisericii. Dar face obiectul unei alte discuţii.
Că nu ne paşte primejdia vreunei „teocraţii” e din ce în ce mai clar, arată şi Mihai Neamţu, în numărul ulterior celui menţionat al revistei "22".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu