Vremea lui Milton a trecut de mult, dar tot se mai aude din când în când câte un „pocnet înfundat”. Cad îngerii, ştim din poezia contemporană. Încă se mai pierd Paradisuri. Dar demonii? Ce facem cu ei? E atât de uşor să ni-i proiectăm într-un altceva...De pildă, se vorbeşte despre primejdia invadării statului de către biserică, deşi mai cinstită ar fi asumarea demonilor interiori- resturi din fireasca nevoie de siguranţă şi control, nesatisfăcută de toate zbaterile unui timp de multe ori trăit „pe repede înainte”. De ce suntem azi departe de o „teocraţie”? Nu doar pentru că n-ar mai crede nimeni că o figură gen Iliescu (chiar pios la moaştele Sfintei Paraschiva), Constantinescu (cu tot cu călugărul Vasile, sau flancat de Papă şi Patriarh) ori Băsescu (prezent la manifestări religioase taman cât e nevoie) ar fi prelungirea sau substitutul lui Dumnezeu pe pământ. Nici numai pentru că statul nu prea mai are mare vizibilitate (unii declarându-l chiar furat). Ci pentru că nici Biserica Ortodoxă Română nu se poate sustrage provocărilor timpului. Ambiţiile controlării lumii celei văzute sunt oarecum la distanţă de preocupările unei instituţii care îşi vede pus sub semnul întrebării, în secolul XXI, domeniul altădată rezervat (dar totdeauna contestat sau măcar controversat de unii - asimilaţi, în replică, personajelor poetului englez): lumea nevăzută. Ce putere politică să intereseze mitre îngândurate la semnele schimbării de mentalitate ce amuşină şi capătul ăsta de lume, cu tot conservatorismul şi cu toată inerţia lui? Pentru că unele din „cuceririle laicităţii” sunt de fapt probleme cărora şi Biserica trebuie să le propună moduri personalizate de rezolvare: Incertitudinea e o astfel de „cucerire”, morbul ei contaminează şi suflete „vaccinate” în spiritul formulei „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Tendinţa, consemnată de cercetători, de a-l transfera pe Dumnezeu, din spaţii exterioare, neapărat înalte şi intangibile, în adâncuri interioare, nu mai puţin ascunse, e o marcă a secolului acestuia (despre care nu mai ştiu ce personalitate zicea ceva demn de citat eventual pe blog sau pe forum). Descoperirea subiectivităţii, regândirea relaţiei cu obiectivul, cu Norma, cu Colectivul, iată teme, se zice, destul de actuale în Occident. De ce nu şi pentru o biserică dintr-un stat est-european, de vreme ce secularizarea e un concept familiar şi acestui spaţiu cultural? Expulzarea lui Altul (a Normei pe care o reprezintă) din Ceruri, descoperirea Alterităţii ocultate chiar în miezul fiinţei proprii: ce gând ! Şi totuşi, arată unii specialişti, încă din vremuri premoderne se pregăteau atare schimbări. Acum Biserica nu le mai poate ignora. Criza actuală e o ocazie de creştere, căci demoni ca Incertitudinea pot fi asumaţi şi îmblânziţi, prin invocarea spiritului tradiţiei, prin toleranţă, dialog, acceptare şi respect al diversităţii, sau pot fi expulzaţi în spaţii exterioare, iar confruntarea cu ei – ratată. De dragul unei osificări în litera aceleiaşi tradiţii. Va şti Biserica să găsească echilibrul? Un poet englez contemporan descria într-o revistă culturală internaţională o experienţă proprie, dintr-o ţară străină lui: întâlnirea, în transportul în comun urban, a unei persoane credincioase întrerupându-şi brusc conversaţia pentru a se contorsiona în gesturi repetate exhibiţionist, la trecerea pe lângă un lăcaş de cult. Nu ştiu de ce, scena îmi pare cunoscută. Şi mi-ar plăcea să se schimbe ceva. Înainte ca bisericile să rămână goale (de substanţă). Există duhovnici ortodocşi pentru care formalismul e o problemă adevărată. Graţie acestora, teocraţia rămâne o gogoriţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu