Lavater şi Grandville, cu faimoasele lor desene de secol 19, îşi vor fi înfrânat cu bună ştiinţă avântul imaginativ, altfel cu o mână atât de iscusită ar fi putut surprinde în puncte, linii şi pete însăşi oglindirea „supei cosmice” originare în marea colcăială subterană al cărei aspect uroborian e numit de Ecleziast „deşertăciune a deşertăciunilor”.
Ontogenia repetă filogenia? Poate. În perspectivă evoluţionistă, îşi are şi teoria aceasta deschiderile ei, dacă ducem gândul de la explozia dintâi la implozia din urmă. Vine însă un Evola cu o idee şi mai seducătoare: nu omul e animalul evoluat, ci animalul e omul involuat. Diacronismul se impune, dar mai e o limită aici: antropomorfismul. De fapt, nu putem gândi decât în termenii umanului, chiar şi când credem că am ieşit din acest aşa-zis corset.
Episodul cu Adam numind animalele, adică umanizându-şi animalitatea, subîntinde, cred, şi numirea plantelor şi a pietrelor, şi cunoaşterea elementelor. Adevărata cunoaştere-realizare de sine presupune însă asumarea registrelor posibilităţii nu numai în infrauman, adică mineral, vegetal, animal, ci şi dincolo de uman. Ce privire trebuie să aibă Adam numindu-şi lumea! Şi nu cred că e o intuiţie greşită aceea că poate doar privirea copilului să mai păstreze ceva din vederea-viziune. Adam şi Noe, cel care numeşte animalele şi cel care le salvează de „mânia” Creatorului (cum o numeşte un gânditor român contemporan), au, se pare, multe să ne înveţe despre subumanul din noi.
Dar despre dincolo de uman? Nici în pedagogia depăşirii umanului, care de fapt e singura împlinire, nu putem avea scuza că am fi lipsiţi de maeştri. Din nou mă gândesc la ochii limpezi ai copiilor, la „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”, dar şi la Cel care ne îndeamnă aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu