Lectura după Roland Barthes
Argument
În contextul studiului lecturii
creative a textului literar, lucrarea de față își propune evidențierea
importanței lui Roland Barthes (1915-1980) în teoretizarea relației operă
literară - cititor – scriitor, fiind concepută drept capitol al referatului „Teorii
ale creaţiei, teorii ale
receptării”.
Universul barthesian este în sine un spectacol, o
provocare la lectură continuă,
deliciile intelectuale ale unui prim contact impunând întoarceri, sublinieri,
adânciri ale semnificațiilor. Un discurs spumos, presărat cu idiosincrazii
care-i sporesc farmecul, revelând un „spațiu al contradicțiilor” (Eugen Simion, 8, p.348) ce reclamă
plierea pe interogații, analize și demersuri sintetice ale autorului și
prelungirea acestora în propriile întrebări și, eventual, răspunsuri. Nu ne
putem asuma “ambiția lui
Barthes”, care în
viziunea criticului citat ar fi cea de “a controla incontrolabilul” (ibidem), dar putem desprinde
câteva linii de forță ale gândirii desfășurându-se sub ochii noștri. De altfel,
principala calitate a operei barthesiene pare a fi tocmai potențialul său
euristic.
I. Dispariția Autorului și apariția Cititorului
In peisajul literaturii europene
postbelice, teoreticianul R.Barthes are, s-a spus, funcția unui nettoyeur.
Ce înseamnă aceasta? Barthes spulberă orice iluzie privind decelarea
angajamentului autorului, sau chiar angajarea lui in textul său. Faptul că
istoria literaturii îl reține ca pe un reprezentant al unei teorii de mulți
admirată, de tot atât de mulți calificată drept indigestă, aceea a dispariției
autorului, e perfect indreptățit. Dar R.Barthes, înlăturându-l pe Autor, l-a investit pe
Cititor cu o misiune extrem de dificilă. De aici pleacă importanța sporită a
lecturii, comparativ cu alte perioade.
Barthes (în eseul „Moartea autorului”, inserat, în 1977, în „Imagine. Muzică. Text”)
vede textul ca pe o „țesătură de citate” (10,p. 149), constituită din mai multe scrieri (id, p.150).
Există un loc, spune Barthes, „unde această multiplicitate este concentrată, și acest loc
este Cititorul, și nu, cum se spunea până acum, Autorul”. Concluzia, formulată în același loc, este că nașterea Cititorului are
loc cu prețul morții Autorului.
Această idee are în spate o serie de
opinii literare exprimate fie programatic (Proust - „Contre Sainte
Beuve”), fie cuprinse în eseuri
(Valery), fie deductibile din creația literară propriu-zisă (Rimbaud, Mallarme)
și își găsește corespondențe la alți teoreticieni contemporani lui Barthes, cum
ar fi Maurice Blanchot sau Jean-Paul Sartre, Jean Starobinski. Proust disociază nu doar textul
de autor, ci și, în ce privește autorul, eul profund al acestuia de eul social
(respingând biografismul lui Sainte Beuve, cu argumente însă, după cum arată
Eugen Simion, nu inocente în raport cu ceea ce de fapt este dezavuat – 8,
p.42). Valery arată că o operă nu are un singur sens „chiar dacă autorul s-a străduit să-i dea unul foarte sigur. Opera își creează propriile sensuri și le îmbogățește prin contactul cu
lectorii ei imprevizibili.” (apud Eugen Simion, idem pag.59). Mallarme
sugerează că adevărata biografie a
creatorului este opera pe care a scris-o (id., p.60). Rimbaud consacră formula „Eu este un Altul”. Sartre
transformă diada creator-operă în
triada autor-operă-cititor și vorbește de ”pactul de încredere” autor-cititor,
subliniind că nu doar autorul se creează pe sine creându-și opera, ci și
cititorul se bucură de experiența autentică a creației de sine prin parcurgea
sensurilor acesteia. Sartre dă formă paradoxului ”pentru cititor totul este
deja făcut și totul este de făcut” (apud E. Simion, idem p.79) subliniind
faptul că lectura este o alegere, un act subiectiv creator. În sfârșit, Blanchot afirmă că ”funcția limbajului
este să îl distrugă pe cel care folosește acest limbaj” (idem p.64).
Starobinski accentuează devenirea operei condiționat de conștiința critică
receptoare.
O carte până la urmă nu există decât
în măsura în care este citită: „Opera doarme în pura ei ambiguitate, până ce o
lectură inteligentă îi dă unul sau mai multe sensuri”. (Barthes, apud Eugen
Simion, idem p. 101) În acest fel scriitorul ajunge supus cititorilor săi. De
fapt scriitorului i-ar fi refuzată însăși autenticitatea de vreme ce „a scrie
este a transforma lumea într-un discurs” ( idem p. 99), a include „interogația
lumii într-o interogație și o motivație a scrisului” ( idem p. 97).
Eugen Simion atrage atenția asupra
faptului că existența autorului pătrunde în analiză ”dintr-o direcție pe care
nu o puteam bănui: dinspre plăcerea textului sub masca bucuriei de a
citi.” (idem p. 99)
Barthes distinge între ”textul de
plăcere” și ”textul de desfătare” (4, p.15) : plăcerea ( privilegiată în raport
cu dorința) este „dicibilă” ( vezi Lacan), desfătarea rămânând ceva
inexprimabil, care ține de trăire. Dacă textul de plăcere umple, acela de
desfătare te pune „în stare de pierdere” ( ibid.). Există scriitorul și
cititorul „de plăcere” și scriitorul și cititorul „de desfătare”.
Scriitorul de plăcere „acceptă
litera textului”, la fel face și cititorul lui. Cine renunță la desfătare are
și dreptul, și puterea de „ a o spune”: „litera este plăcerea sa”( ca și a
cititorului său). ( idem. p. 21) A
scrie de plăcere presupune tocmai a refula, cu un concept freudian, desfătarea.
( idem p.32) Or, dacă ne gândim
că desfătarea ține de intimitatea autorului, admitem că scriitorul își
refulează în și prin text însăși ființa sa. Există însă și un alt concept
psihanalitic, care în tandem cu primul ( menționat mai sus ) ne ajută să înțelegem posibilitatea recuperării autorului...
pierdut: întoarcerea refulatului.
Cititorul are acces la autor, dar
după regulile jocului, căci lectura în concepția lui Barthes impune ca jocul să
existe, ca jocurile să nu fie dinainte făcute. În acest din urmă caz, textul
plictisește. Și dacă acceptăm metafora implicită a textului-iubită, textul de
plăcere seduce cititorul sau îl rănește, în orice caz îl „agață” cumva ( idem.
p.8), pe când textul plictisitor e doar o „pălăvrăgeală” (ibid ), un text
frigid, „ca orice cerere formulată înainte să se formeze în ea dorința” ( idem
p 9). Textul de plăcere așadar instituie
un raport guvernat de dorință: deși nu știe exact cui i se adresează,
care e profilul cititorului, acest tip de text reușește să transmită că
cititorul e „dorit”. Descripitivul alunecă aici în normativ: „Textul pe care-l
scrieți trebuie să-mi dea dovada că mă dorește”. ( ibid) În schimb, textul plictisitor doar bate
cititorul la cap, tocmai fiindcă știe prea bine cui se adresează și nu oferă
nimic nou. Barthes aderă la teoria freudiană că la vârsta adultă desfătarea
înseamnă noul. Textul de desfătare este
textul “imposibil”, textul
”de nestăpânit”, fiindcă este scris din zona imposibilității de a mai scrie,
deci presupune o spargere a normelor limbajului. El anulează ființa
scriitorului și obligă și pe cititor să
procedeze la fel, întrucât nu poate fi citit decât ”în felul lui”. Modernitatea, enunța Barthes în „Gradul zero
al scriiturii”, începe prin ”căutarea unei Literaturi imposibile” (1, p.33).
Sunt evocate, în acest sens, nume ca Mallarme, Rimbaud, Queneau, Sartre,
Blanchot, Camus (idem p.51).
Mergând mai departe textul poate fi
împărțit în zone „fierbinți”, cărora le corespund intensități maxime ale
lecturii, și zone implicit neinteresante. „Nu citim totul cu aceeași
intensitate de lectură” ( idem pp 13-14). Textul-corp este clivat în obiecte
fetiș, în locuri erotice ce fac posibilă chiar o „figură a textului” (idem
p.49).
Erotizând textul, Barthes
erotizează, de la sine înțeles, și lectura. Actul lecturii în viziunea sa este
act erotic. Ne întrebăm în acest moment, cine sunt protagoniștii? Odată cu
Barthes am ieșit explicit din paradigma autor-cititor și am intrat în altă
paradigmă, aceea care pune în relație textul și cititorul. Eul profund câștigă
în disputa cu eul biografic, ar fi zis Proust. Barthes vorbește despre „ființa
de hârtie”. Autorul a murit dacă gândim așa, și Barthes, cunoscător de
Nietzsche și Freud, anticipează ironic iminența reducționismului psihanalitic,
și nu numai. „Nici n-ai apucat să spui undeva un cuvânt despre plăcerea
textului că doi jandarmi sunt gata să sară pe tine: jandarmul politic și
jandarmul psihanalitic... futilitate
și/sau culpabilitate, plăcerea este leneșă sau zadarnică, este o idee de
clasă sau o iluzie.” ( idem. p. 50), textul arătând dosul Tatălui
Politic (idem p. 46). Barthes recunoaște totuși
psihanalizei un merit, acela de-a sublinia „raportul nevrozei cititului
cu forma halucinantă a textului” (idem
p. 54).
Provocator, autorul cade în plan
secund și este sugerată posibilitatea unui „patronaj” superior, transsubiectiv.
Modernitatea lui Barthes face astfel un salt decisiv către viitorul univers
postmodern. Nu mai avem de face cu o subiectivitate exacerbată, dimpotrivă,
valoarea textului stă în obiectualitatea sa,
și în detașare (la lectură) față de tot ce înseamnă viața personală a
autorului, în capacitatea sa de reificare, de obiectivare. „Citesc în <<Bouvard et Pecuchet>> această frază care-mi face plăcere: <ețe de masă, cearceafuri, șervete atârnau
vertical, agățate cu cârlige de lemn de sforile întinse
>>” (idem p. 25) De ce îi place lui Barthes
un asemenea text? Îi place fiindcă avem de-a face cu o descriere impersonală.
Nu întâmplător el a susținut Noul Roman francez (reprezentat la vremea respectivă de Butor, Robbe
Grillet sau Nathalie Sarautte). Acest tip de roman îl satisfăcea deplin. Barthes a vrut ca romanul
european să fie așezat pe alte baze
decât până atunci.
Simțindu-se
intoxicat de ideologie, istorism, sentimentalism, a dorit de la scriitor o formă de golire.
Din acest punct de vedere, oare nu există in teoria literară a lui Barthes manifestarea unei kenoze? Oare nu dorește el să-l golească pe
autor de atributele demiurgice pentru a realiza un vid pe care cititorul are
datoria să-l umple? Dar angajamentul religios astfel sugerat
nu are nicio legătură cu ceea ce au predicat teoreticienii și scriitorii catolici, precum Claudel. Este vorba mai degrabă de un anumit formalism teologic pe care
Barthes îl manevreaza
magistral.
Modalitatea
sa de a-l ucide pe autor, de
a realiza un deicid, are de buna seamă o semnificație nietzscheeană.
Barthes se așază într-o paradigmă
dominată de celebra sintagmă „Dumnezeu a murit”. De aceea orice este posibil. Textul promovat de Barthes este ca o tapiserie. Orice imixtiune a
autorului sună strident. Ce autor ești tu, dacă nu fugi din text? Aceasta este
sfidarea pe care Barthes o aduce tuturor
autorilor romantici.
2. Teoria textului
Nu
numai autorul (romantic sau nu) este sfidat. În locul său numai aparent
este pus cititorul. Da, pentru ca cititorul să existe trebuie ca autorul să
moară (deși, cum vedem la lectura lui Barthes, nu de tot, fiindcă autorul e
dorit și cheamă cititorul prin text). Dar la Barthes încă nu putem vorbi de
supremația cititorului. Nici autor, nici cititor nu câștigă vreo poziție
dominantă în triada amintită mai devreme. Adevărata forță o are textul.
Barthes scrie o teorie a textului
(apărută ca atare într-un volum postum, în 1981) în care raportează textul la
operă după schema S/s. Semnificatul ar fi opera, semnificantul ar fi textul (9,
p.64). Poziția de autoritate a
operei este echivalentă celei pe care într-un alt tip de discurs o au Dumnezeu,
Legea, Tatăl (sau Numele Tatălui) (Derrida, apud Graham Allen 2001, ibidem).
După Barthes, cititorii se împart
din nou și în categoriile cititori ai operei și cititori ai textului. Primii
caută sensul stabil. Ultimii practică o lectură productivă devenind prin
lectură aproape „scriitori” ai textului. Rezultă o relativizare a relațiilor
dintre scriitor, cititor și critic literar (idem p.70). Aceasta deoarece
originea textului nu e o conștiință auctorială unificatoare, ci o pluralitate
de voci, de alte cuvinte, de alte manifestări și alte texte (idem p.72).
Barthes dă maximum de valoare explicativă operatorului modal „deja”:
intertextul, adică deja-scrisul, deja-cititul (idem p.73). Așadar, nimic nu
există în afara textului.
Totuși, textul-intertext trimite la
cititor, fiindcă dacă originea, spune Barthes, nu e importantă pentru unitatea
textului, destinația însă e (idem p.75). Autoritatea sensului nu mai aparține
autorului. Și-o vor disputa, după Barthes, textul și cititorul. Pluralitatea de
sens a textului se realizează prin ceea ce Barthes propune ca metodă de analiză
structurală: analiza de text. Aceasta presupune spargerea textului în unități
de sens, lexia numite (în ”S/Z”). Se analizează concomitent structurarea
lecturii însăși în matricea oferită de textul structurat și structurant (10,
pp.151-153).
3. Concluzii
Ca întotdeauna, literatura
propriu-zisă provoacă la rândul ei teoria. Deci autorii importanți ai Noului
Roman francez nu sunt doar niște marionete pe care le manevrează teoria lui
Barthes. Dar dincolo de libertatea de creație a autorului există pecetea pusa
de geniul lui speculativ care a marcat timp de decenii literatura occidentală.
Nu putem să nu-l situăm pe Barthes
în contextul postbelic traumatizant și deziluzionat. Spiritul occidental era
puternic zdruncinat după război. În Marea Britanie s-a impus curentul Tinerilor
Furioși : Young Angry Men. In Franța a venit valul existențialist reprezentat
de Camus si Sartre. Germania occidentala a fost stigmatizată de analiza
sociologică. In Italia bântuia curentul neorealismului.
Barthes a venit într-un context al deziluziilor si al
pierderii oricărei speranțe. Din acest motiv, el nu și-a îngăduit să facă o
teorie naivă a literaturii. Lucid, nu mai putea să creadă într-o nouă formă de
idealism literar și filosofic. Omenirea era compromisă, de aceea era nevoie de
o reificare a universului . Era momentul ca lucrul să iasă în prim-plan. Avem nevoie de obiecte mute, care tac, care
își arată doar corpul și atât. Textul însuși e un text obiect, un text corp.
Din cauza aceasta, Barthes a impus
această teorie despre gradul zero al scriiturii, o expresie a deziluziei și a
eliminarii oricarui ideal. Astfel, în
mod paradoxal, Barthes, deși a eliminat orice determinație extraestetică, se
dovedește înzestrat cu un foarte exigent spirit etic. Vorbim de o etică a
limbajului. Cerând autorului să se întoarcă la obiect efectuează nu doar o
igienă sufletească, ci una a limbajului. În plan estetic însă, textul ideal
gândit de Barthes poate declanșa o adevarată hipnoză. Dacă doctrina lui Barthes
ar fi respectată până la capăt s-ar obține efecte artistice remarcabile. A
descrie pur și simplu, fără nici o intervenție din partea autorului, reprezintă
o performanță uluitoare. Mizând enorm pe obiectualitate, el a dat o lovitură
mortală tuturor autorilor dominați de subiectivism și care au făcut din subiectivitate
o normă literară. Dar... e posibilă literatura în afara subiectivității?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu