PARTEA I
Argument
Am fost cândva, cu toţii, vrăjiţi de
o poveste. Am putea rupe vraja oricând, ne place să credem. Şi totuşi, pe
„urzeala” ei abia detectabilă „batem” ,
şi cu câtă stăruinţă, scenarii de viaţă pe care, altfel, le socotim liber alese. De fapt, povestea personală
ajunge să se împletească intim cu proiectul personal – sunt merite ale psihologiei analitice descoperirea şi
sublinierea profunzimii acestor întrepătrunderi pline de miez . Câteodată, spre
a aprecia cum se cuvine „bătătura”, avem nevoie să desluşim mai limpede firele
„urzelii”: şi începem să deconstruim şi să reconstruim, mental. Simbolic. Reinventându-ne cu
fiecare sens pe care îl descoperim în periplurile noastre, critice în intenţie…
iar povestea se rescrie, vie, într-un registru nou.
Din nevoia de sens căutăm, aşadar,
chei de receptare a unui text literar care ne vrăjeşte. Cu cât îmbogăţim
potenţialul relaţiei dintre acesta şi contextele în care poate fi aşezat, cu
atât ne simţim părtaşi la actul creaţiei dintru început, căci imităm acest
început ducându-l, noician, mai departe. De parcă am scrie continuare poveştii,
ne edificăm pe noi înşine interpretând ceea ce înainte vreme doar ne fascina.
Aşa descoperim caracterul deschis al
textului, ca o punte neterminată peste timp, începând undeva înainte de
momentul unu al subiectului şi rămânând anume fără final, într-un spirit
aproape ludic. Ce-am putea pierde dacă ne-am prinde în jocul de-a zămislitul
poveştii? O anume inocenţă, un anume confort al
rutinei „ţesutului” în orb. Ce-am putea câştiga? Noi perspective, care
fac textul să se îmbogăţească în semnificaţii. Să ajungă un text iniţiatic –
indiferent în ce formă. Pentru fiecare, în raport cu lumea pe care o găsim
fascinantă.De aceea, basmul cu Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat şi
Fata din Piatră.
PARTEA A II-A
Teza lucrării. Metodă. Cadre teoretice
Care sunt perspectivele
antropologice spre care „Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat” oferă
deschideri? În ce fel aceste perspective sunt modelate de caracterul cult al
basmului?
Ipoteză generală: autenticitatea expresiei permite autorului de basm
cult depăşirea unor tipare ce ar restrânge cadrul referenţial al interpretării
la cel al orizontului său cultural şi conturarea unor perspective antropologice
a căror profunzime trimite la patternuri
universale ale psihicului uman (arhetipuri).
Cu alte cuvinte, basmul-exemplu ne-ar putea vorbi despre mai mult decât
personalitatea lui Odobescu sau epoca
lui… despre o anume problematică general umană
şi despre relevanţa conştientizării ei într-un timp şi spaţiu date şi
într-un dialog creator-receptor, peste timp.
Atitudinea lucrării e
problematizarea.
Metoda a rezultat din modul în care am privit textul basmului, ca pe o
interfaţă autor-cititor. Ca pe un compromis, aşa cum sunt toate actele de
comunicare. Cum ideea de compromis ne duce cu gândul la fenomen latent şi
expresie manifestă, din când în când am luat basmul ca vis. Fără a îi face o
interpretare ortodoxă, ci doar privindu-i dinamica : mişcările şi, pe alocuri,
poticnirile.
Am ajuns, astfel, pe alocuri, să
aplicăm textului o metodă asimilabilă, doar, şi nu identică procedeului „amplificării” din tehnica jungiană
a analizei (inclusiv a analizei viselor).
Cadrul teoretic al lucrării e reprezentat de sisteme de gândire pe care le găsim seducătoare prin eleganţă,
flexibilitate şi fecunditate, respectiv teoria structuralistă şi arhetipologia.
Idei ale lui Claude Levi Strauss, Carl Gustav Jung , Gilbert Durand, Mircea
Eliade şi exegeze la unele dintre acestea sunt un background în construcţie pe
măsura lecturii.
Conceptele de referinţă sunt :
natură, rit, mit, cultură, cod, text,
context, semnificaţie, lectură (tipuri de lectură : literară, etnologică,
antropologică/mitologică), literatură/mit, personaj-antipersonaj, mit-antimit,
degradarea mitului, motiv literar, mitem, arhetip, dimensiune antropologică.
Delimitări
conceptuale
Natură şi cultură. Rit, mit. Mitem
Axa natură-cultură structurează
cercetările de antropologie culturală şi reprezintă o temă favorită în ştiinţa
contemporană ca şi în gândirea filosofică de ieri şi de azi. Am încercat să
delimitez poziţia structuralismului şi a arhetipologiei în această privinţă –
cele două sisteme teoretice par a avea o viziune a continuumului natură –
cultură, cu extreme polarizate şi cu o zonă de trecere destul de flexibilă. Din
multitudinea de definiţii date acestor termeni, am încercat să selectez câteva,
operaţionale în cadrul teoretic delimitat.
Precursor al structuralismului,
A.R.Radcliffe-Brown (ed.2000) stabileşte legături între structuri şi funcţii în
oranizarea societăţii primitive şi vede cultura ca formă a vieţii sociale, în
strânsă legătură cu tradiţia , iar procesul cultural, ca pe o „transmitere a
modurilor învăţate de a gândi, a simţi, a acţiona”1. Antropologul
arată că în mitologie şi religie (exemplu, totemism) relaţia om-specii naturale
e ritualizată , speciile sunt personificate şi luate drept strămoşi/eroi
culturali (pp.119-120), iar la vânători şi culegători pantele şi animalele sunt
tratate, în obiceiuri şi mituri, ca fiind sacre , adică sunt făcute obiecte
ritualice (p.121).
Ce anume face trecerea de la natură la cultură?
Ritul, religia, spune Radcliffe-Brown.
Simbolismul, afirmă, mai târziu, către zilele noastre, Mary Le Cron
Foster (1994)2.
A.R.Radcliffe-Brown (ed.2000) deja formulase o lege: orice simbol/obiect
care are efecte asupra bunăstării unei societăţi tinde să devină obiect de
atitudine rituală3. Cum se ritualizează fenomenele sociale? În
măsura în care participă la ordinea socială(p.123). Se mai arată că
ritualizarea are funcţie de solidarizare, dar şi de opoziţie (diferenţiere a
unor grupări între ele) (p.121).
Diferenţierea culturilor îi apare lui Claude Levi Strauss un fapt
„natural” (apud Marie Odile Geraud şi colab., ed.2001)4. De fapt,
Vico (1725) precizase că ritualizarea acţionează aşa încât oamenii se
obişnuiesc şi consimt tacit la o lume făcută de om, pe care o percep
„naturală”, „simplă” (apud Terence Hawkes, 1992)5. El pusese aproape
un semn de egalitate între natură şi cultură (nu va face, la noi, şi Blaga la
fel?), când afirmase că singura caracteristică autentic umană e „înţelepciunea
poetică”, adică necesitatea şi capacitatea de a genera mituri şi de a utiliza
limbajul metaforic (vezi, iar, Blaga!), de a stabili raporturi mediate cu
lumea, nu la nivel „literal”, ci la nivel „poetic” (p.15).
Claude Levi Strauss preia acest principiu şi-l aplică la „ primitivi” (p.32).
El concepe cultura ca limbaj (p.34).
Problema pe care şi-o pune Claude Levi Strauss este: în ce măsură
miturile dizolvă distincţia natură – cultură?(p.41). El arată că mitul, ca şi
restul limbajului, e făcut din unităţi: miteme, complexe de relaţii
funcţie-subiect - conceptul „funcţie” îl
vom întâlni, în capitolul următor, şi la Propp, specific aplicat la analiza
morfologică a basmului -(p.44), ceea ce face ca mitul să constea din toate
versiunile sale şi să opereze sincronic şi diacronic, discret şi analogic (am
putea zice , transversal şi longitudinal) (p.45), iar gândirea mitică să
progreseze de la conştientizarea opoziţiilor la rezolvarea lor (p.48).
Astfel, analiza miturilor ar
putea ajunge la categoriile inconştiente ale gândirii, care ne formează
convingerile despre lume şi viaţă (p.49).
De ce ar fi ele altceva decât
arhetipurile lui Jung, acuzat, fără temei, de … psihologism?
Mit şi literatură. Miteme şi motive
literare
James F. Weiner (1994) arată că există o legătură mit-limbaj şi limbaj-lume6
şi că mitul e o construcţie cosmologică a condiţiilor percepţiei şi acţiunii
umane în lume (p.592). El raportează mitul tot la metaforă.
La fel, S. Angelescu (1999) apreciază că reprezentările mitice au o
structură metaforică, fapt ce dă mitului un caracter criptic, subliniat încă de
G. Călinescu, care definea mitul drept o „ficţiune hermetică” 7 .
Încifrarea sensului prin imagine a fost subliniată, în acest context, şi de Max
Muller – mitul ca „maladie a limbajului” (apud S.Angelescu, 1999, p.20).
Metafora dă loc sensibilităţii, intuiţiei, e de părere S. Angelescu (p.20). În
opinia sa, ritul e o reiterare a mitului şi, în legătură cu lucrarea de faţă,
vânătoarea ca experienţă umană e modelată după scheme mitice, fapt ce arată
puterea mitului (p.22). Există şi păreri critice care aşază cronologic ritul
înaintea mitului. Oricum, S.Angelescu
reia ideea lui Eliade, după care esenţa mitului e raportarea la sacru, ceea ce
, în opinia specialistului contemporan, atestă faptul că mitul şi literatura
sunt experienţe umane diferite, una ţinând de frumos, cealaltă, de sacru
(p.27).
Estetică şi mistică, deci.
Citind din Mircea Eliade(1939) înţelegem că principala virtute a
miturilor stă în capacitatea lor de a furniza modele, ceea ce dă posibilitatea
„repetiţiei” şi a „participaţiei”. Mentalitatea tradiţională e de neconceput în
afara atribuirii de semnificaţii lucrurilor şi actelor, în măsura în care
„participă la un prototip” sau „imită un act primordial (bunăoară, Creaţia)”8.
Şi mai clar, în 1957, Eliade scurtează definiţia mitului : mit înseamnă „model
exemplar”, dezvăluire de mister, legat de ontologie pentru că vorbeşte de
realităţi. Realul prin excelenţă fiind Sacrul, realităţile sunt sacre. Profanul
nu ar avea model exemplar. „Nici un zeu, nici un Erou civilizator nu a
dezvăluit vreodată un act profan”, subliniază savantul român.9 În
fine, în 1975, istoricul religiilor leagă miturile de vise şi mistere,
subliniindu-le elementul comun de activitate a inconştientului10 dar
recomandând păstrarea cadrelor proprii de analiză pentru fiecare din aceste
categorii de producţii umane .
Dincolo de funcţii comune, ritul,
mitul şi literatura au şi funcţii specifice.
S. Angelescu arată că o lectură ideală îmbină lectura literară , care
ne apropie de universul unei opere literare, cu cea etnologică, permiţând
apropierea de universul unei culturi. Premisa e aceea că mitul stă la baza
literaturii11 (1,p.49). Dar la baza mitului? Arhetipul!
Arhetipurile, de fapt. De aceea vorbeşte Eliade de încadrarea în arhetip.
Elemente ireductibile, în accepţia arhetipologiei şi chiar a structuralismului
care o tot contestă de multe ori, arhetipurile nu pot fi inferate din structuri
mai profunde, de aceea tot ce le putem adăuga sunt dimensiuni antropologice,
care se actualizează funcţie de activarea lor şi a complexelor corespunzătoare.
Poate că de aceea o lectură completă
presupune traseul, ascendent sau descendent: motiv literar – mitem –
arhetip – dimensiune antropologică.
Personaj, antipersonaj.Mit, antimit
În măsura în care personajul are un comportament exemplar, el devine,
aşadar, un erou într-un mit dezvoltat pe o temă reflectând o experienţă
general-umană. Când comportamentul eroului e antiexemplar, vorbim de
antipersonaj. De antitemă – după terminologia preluată de S.Angelescu (1999)
(pp.49-53, pp.147-149).
Cu referire la rituri, Claude Riviere (1997) vede riturile „profane” ca
reprezentative pentru societăţile moderne şi le analizează calificându-le
maniera de organizare ca „antistructură” în raport cu „structura” clasică a
riturilor . Care sunt structurile de bază ? 1.timpul, 2.rolurile, 3.valorile şi
scopurile, 4. mijloacele, 5.comunicările. Ce antistructuri le corespund?
1.modificări, inovaţii, timpi morţi, 2. contestări, răzvrătiri, lipsa unei
atitudini rezervate când condiţiile o impun, 3. respingerea unui cod – exemplu,
al ascunderii trupului în public - , 4.profanări de locuri, luarea în râs a
unor gesturi şi ţinute simbolice, 5. perturbarea mesajelor, lipsa ori excesul
de expresivitate. Ar exista, aşadar, în epoca modernă, antirituri 12.
Cât despre antimit? Acesta e pus în legătură cu „secularizarea” lui, cu
trecerea lui în literatură (M. Eliade, D.de Rougemont, apud S. Angelescu,
p.47), cu „profanarea” lui prin difuziune.
Un exemplu de „profanare” îl reprezintă, după S.Angelescu (1999),
viziunea straniului, pentru că aceasta neagă tot ce acreditează mitul, deci
aduce atingere chiar ideii de sacru! (p. 47). Ce concepte sunt înrudite cu
straniul, în această accepţie, depărtată puţin de cea a teoreticianului dintâi al
sacrului, R. Otto ? „Mirabilul”, „minunatul”, „neobişnuitul”. Acestea nu şi-ar
avea , deci, locul în mit , care e caracterizat, să ne amintim, de o anume
verosimilitate. Altul ar fi, prin urmare, locul lor: un anume gen de literatură
. Care?
Rămâne să descoperim specificul acestei literaturi undeva după
capitolul următor, când vom fi întrezărit legătura sa cu basmul-exemplu.
Deocamdată îi intuim o
caracteristică : inovaţia în raport cu cadre preexistente, ale miturilor,
riturilor şi legendelor . Cărei nevoi răspunde acest demers inovator, de un
curaj al negării împins până la consecinţele ultime? Şi de ce îşi păstrează
seducţia peste timp? Ce ne face să revenim, când şi când, la literatura scrisă
sub semnul Anti- ?
Note
1A.R.Radcliffe-Brown,
„Structură şi funcţie în societatea primitivă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p.12
(din această ediţie vom cita şi în continuare)
2Tim Ingold,
„Companion Encyclopedia of Anthropology”, Routledge, 1994, London/NY, p.366
3A.R.Radcliffe-Brown,
op. cit. p. 121
4Marie Odile
Gerauld şi colab., „Noţiuni cheie ale
etnologiei”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p.79
5Terence
Hawkes, „Structuralism and Semiotics”, Routledge, London, 1992, p.14
6Tim Ingold,
op. cit., p.591
7S. Angelescu,
„Mitul şi literatura”, Ed. Univers, Bucureşti 1999, p. 21
8Mircea
Eliade, „Comentarii la legenda Meşterului Manole”, Ed. Junimea, Iaşi 1992, p.58
9Mircea
Eliade, „Sacrul şi profanul”, Ed. Humanitas Bucureşti 2005, pp.73-74
10Mircea
Eliade, „Mituri, vise şi mistere”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998,
p.10
11S.Angelescu,
op. cit. p. 49
12 Monique
Segre, „Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană”, Ed. Amarcord,
Timişoara, 2000, pp. 78-93
PARTEA A III-A
„Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat” – basm cult
Să
răspundem farmecului aventurilor dintâi ale imaginaţiei, ascunsă ancoră a proximităţii unei vârste
ideale - umblet la pas cu îngerii, dans
în ritmul deschiderii bobocilor de floare. Ne îmbie trasee jalonate de
întruparea miracolului, drumuri mereu deschise, vii, consistente, pline de sens, chiar dacă pure plăsmuiri, cum
tindem să le clasificăm. Prindem, străbătându-le, pofta jocului „ca şi cum”… Fără a pretinde că repetăm experienţa captivităţii într-o lume
alta decât cea a etichetelor care ne dau certitudini, am putea descoperi o
punte spre Real, recunoscându-i convenţiile ascunderii şi făcând un pas în spate, spre a-i savura spectacolul.
De
la Imaginar, prin Simbolic, către Real…nu, nu e psihanaliză. E
lectură-recreaţie. S-o numim, simplu, interpretare, păstrându-i acelaşi înţeles
pe tot parcursul lucrării. Un înţeles destul de apropiat de cel al termenului
generos „cultură”.
Poveşti
şi vieţi…nu e minunată posibilitatea evoluţiei prin modificarea script-urilor pe care ni le făurim, în acord cu valori ale
prezentului (şi nu ale trecutului, ţinând de perioada în care le-am elaborat) ?
Sună
îndrăzneţ chiar ca presupunere, dar, cum ipotezele de lucru sunt necesare: am putea vedea în scrierea basmului
bisoceanului de către Odobescu un refuz al scriitorului de a
îşi asuma funcţia modelatoare a
interpretării şi, la rigoare, chiar funcţia vitală a culturii.
Despre
ce tip de funcţie e vorba?
Claude Levi Strauss (1949) o
numeşte, simplu, „funcţie simbolică”1.
Demersul capitolului 1 revine la a
proba caracterul cult al basmului în discuţie în lumina posibilităţilor
deschise de această ipoteză de lucru.
Pentru că nimic nu
pare mai respingător decât osificarea unei poveşti într-o formulă mai degrabă
avându-şi locul în tratate de mecanică, argumentaţia va fi reprezentată de:
1.o plimbare scurtă şi pe cât
posibil puţin plictisitoare prin elemente din teoria basmului, relevante pentru
studiul de faţă
2.comparaţie basm cult-basm popular
3. prezentare a elementelor populare
în basmul studiat sau despre delicii ineficace ale unui cameleon rătăcit în
frunzişul de simboluri
4.
invitaţie la o vânătoare mai puţin
obişnuită… o vânătoare a efigiei unui personaj frumos, cultivat, a unui Narcis
(post)modern care eşuează în a îşi urma destinul până la capăt ( Feciorul de
împărat cel cu noroc la vânat? creatorul lui?)
5.revenire la modul ipotetic
1.
Chiar dacă recurgerea la un dicţionar de
specialitate nu garantează nimic, spaima trecerii în rândul „diletanţilor”, fie
ei şi „utili” (N.Roşianu,2004)2, e un motiv puternic pentru
nespecialist să înceapă plimbarea promisă cu trimiteri lămurind termeni-cheie.
Aşa încât notăm pentru început precizarea lui Pavel Ruxăndoiu (1970): basmul e
o specie a naraţiunii în proză, caracterizată de predominarea supranaturalului 3.
Ideea era subliniată şi de Călinescu (1957,1958), care, pe urmele lui Şăineanu,
la noi, vedea în basm o creaţie literară oglindind viaţa în moduri fabuloase4. Nu putem fi de acord cu opinia lui Ruxăndoiu
conform căreia basmul ar fi o specie populară 5, întrucât nu vedem
diferenţa specifică, dar reţinem clasificarea
preluată de acesta: a)basme despre animale, b)basme fantastice, c)basme
nuvelistice, ca şi amintirea cercetărilor structuraliste ale lui V.I.Propp pe
această temă 6. Avertizaţi de N. Roşianu că ipotezele lui Propp ar
fi puse la îndoială „75%” 7, chiar şi de structuralişti care îi recunosc totuşi
intuiţii valoroase (Claude Levi Strauss) 8, spicuim din notele
cercetătorului rus informaţii despre caracterul de fenomen „universal” şi
„suprastructural” al basmului (apud N.Roşianu)9 şi ne îndreptăm spre
un alt ghid de lectură la Propp, Radu Niculescu , care arată câteva din
intuiţiile acestuia, salutate de Levi
Strauss, inovaţiile (introducerea elementului „funcţie”), dar şi stângăciile
autorului 10.
Limbajul devine deja cam arid,
dar…zâmbim la nota lui Propp (1927) din prefaţa la primul său studiu celebru în
domeniu, notă cu privire la receptorii studiului, care nu trebuie să fie decât
… „iubitori de basm”, ca să ajungă la mesajul lucrării, acela al
„polimorfismului” basmului ce îi pune în evidenţă „monotipia” 11. Cu
mai multă putere de comprehensiune, desigur,
va fi zâmbit şi Claude Levi Strauss la prima lectură a operei lui Propp,
el care vedea nu în basm, ci în mit existenţa unui singur tip în raport cu care
totul ar reprezenta variante. Propp, de altfel, privea cea mai importantă
problemă ca fiind „similitudinea basmelor pe întregul pământ” 12 .
Ce definiţie dă V.I.Propp basmului, după ce recomandă cercetarea prin metoda
morfologică? „Basm e orice dezvoltare de la prejudiciere/lipsă – prin funcţii
intermediare – la căsătorie sau alte funcţii folosite ca deznodământ (răsplată,
salvare)”13 . Odată realizată descrierea basmului ca entitate,
cercetătorul rus îi caută în 1946
originile, adică „rădăcinile istorice”, restrângând aria de lucru la basmul
fantastic (adică acel tip de basm care respectă structura descoperită de autor
în 1928) 14, pe care îl deosebeşte de cronică deşi îi subliniază
legătura indirectă cu instituţiile sociale15. Basmul a trecut în
istorie când s-a desprins de rit, e de părere Propp, care, luând drept
fundamentale (dar nu ireductibile!) complexul iniţierii şi complexul morţii,
consideră că basmul originar avea un cracter esoteric, fiind un text iniţiatic
ce povestea neofitului despre ceea ce urma să traverseze el ca experienţă de
viaţă 16.
Aproape de zilele noastre, Alain
Montandon (2001) leagă, şi el , basmul de iniţiere, văzându-l ca deplasare sau
drum iniţiatic dând un preţ mai mare vieţii şi motivându-ne visarea pe tema
condiţiei umane 17.
Sesizăm aici influenţe ale unor nume
grele în istoria antropologiei şi a
etnologiei europene din secolele trecute.
Ca să le putem
recunoaşte, să ne amintim precizările filologice aparţinând lui L.Şăineanu
(1895), pe tema relaţiei basm-legendă-snoavă. Dincolo de reducerea eronată a
sferei basmului la categoria poveştilor
„poporale” „de la noi” , folcloristul format la şcoala lui Hasdeu prezintă
termenii interesaţi în stabilirea etimologiei cuvântului „basm”, venit din
slavă, dar „propriu limbii române” (?), ca şi „basn”, şi înrudindu-se cu basm (paleoslav) „fabula, incantatio”,
cu basna/basma (sârbeşti) „descântec”, cu basni, basnja (ruseşti)
„fabulă animală sau apolog” 18. La „fabule” , dar în sens de
poveşti, ne conduce iluministul Fontenelle (sec.XVII), printr-unul din eseurile
sale, „Origine des fables”, publicat în sec. XVIII, în care pune basmele în
relaţie cu eroarea, cu minciuna, cu nevoia umană de minciună . „Adevărul
trebuie să se deghizeze în eroare pentru a fi mai uşor primit de spiritul
uman”, zice Fontanelle, apud G.Cocchiara (1952) 19 . Cocchiara are o
atitudine critică vizavi de poziţia lui Fontanelle, nefiind de acord cu
îngustimea cu care acesta ar respinge antichitatea acuzând-o de minciună şi refuzându-i
vitalitatea20. Reţinem ideea , veche de atâtea secole, a
întrepătrunderii minciunii cu adevărul în basm, şi meritul lui Fontanelle,
subliniat, oarecum, de Cocchiara, de a fi intuit o anume recurenţă a erorii în
istoria culturii, chiar dacă reducând tradiţia la superstiţie21. Mai
târziu, în sec.XIX, italianul Pitre îşi numeşte disciplina pe care încearcă să
o întemeieze „demopsihologie”22, cam în aceeaşi perioadă în care
psihologul german W.Wundt , cercetător al „Psihologiei popoarelor”, făcea, printre
altele, şi o clasificare a…basmelor, în :
basme şi apologuri mitologice,
basme pur fantastice, basme şi
apologuri biologice, apologuri pur animale,
basme „despre origine”, basme şi
apologuri „glumeţe”, apologuri morale (apud V.I.Propp, 1928) 23. Pitre,
ca şi Fontanelle mai devreme în istorie, leagă basmul cumva de mit, recunoscând
în multe exemple ecouri ale unor mituri primitive, dar arată că e o direcţie
eronată de studiu forţarea continuităţii între aceste două tipuri de opere în
orice condiţii 24, exprimându-şi prudent opinia că basmele ar fi
documente de înrudire între rasele indoeuropene cu subramurile lor25.
Pitre se întoarce de fiecare dată la primitivi , la sălbatici, caracterizând şi
basmul în această perspectivă. În acelaşi secol XIX, apare „Primitive Culture”,
a lui E.B.Tylor, pasionat, şi el, al întoarcerii la mit, la mentalitatea
primitivă (apud G.Cocchiara1952) 26. Tylor, arată Cocchiara,
demonstrează că lumea primitivului, a mentalităţii sale nu e o lume dispărută,
ci supravieţuieşte peste timp în moştenirea popoarelor, transmisă prin legi ce
unesc trecutul cu prezentul 27. Tylor e convins că între gândirea
primitivului şi cea a omului civilizat nu există prea mari diferenţe, fondul
comun, „natura umană identică”, şi nu contactele dintre civilizaţii explicând
asemănările dintre diferite forme de cultură populară28. Conceptele
lui Tylor interesante pentru studiul de faţă sunt „supravieţuire culturală
peste timp” şi „animism”. După Comte, Tylor vede în animism prima fază a
religiei umanităţii şi îl defineşte ca fiind credinţa în fiinţe spirituale29.
Zeii vegetaţiei , sufletul copacului, al pădurii, al stâncilor sunt rodul unei
imaginaţii tributare animismului descris de Tylor, aşa cum rezultă din
prezentarea pe care i-o face Cocchiara. Care e relevanţa acestor idei de
istoria antropologiei pentru tema noastră? Ele permit apropierea basmului de
forme încă mai vechi de creaţie ce dau seamă de raportul pe care omul a înţeles
să şi-l stabilească, în istoria evoluţiei sale, cu ceea ce i-a impresionat
sensibilitatea, imaginaţia şi i-a stârnit apetitul pentru simbolic sau de-a
dreptul foamea de Real. Aici conceptele „minciună”, „eroare”, „adevăr” îşi
dovedesc utilitatea căci basmul se apropie de mit şi religie prin deschiderea
către Real, prin afirmarea unei atitudini de credinţă, a valorii de adevăr a celor narate. Lang(1884),
pe urmele lui Fontanella şi Tylor, indică motivaţia publicului căruia i se
adresează mitul şi basmul, nevoia de
adevăr30, şi fondul vechi de credinţe al basmelor.
Ce e frumos la o plimbare prin
teoria basmului e impresia contactului cu
ferestre deschise la tot pasul, imagine pe care ne-o evocă inepuizabila
putere a cuvântului de a trage după sine alte şi alte cuvinte, îmbrăcând în haine
adaptate puterii noastre de înţelegere taine ce se ascund pe măsură ce ni se
destăinuie, dovedindu-şi substanţa ultimă, pecete a unei lumi de dincolo de noi
şi totuşi intimă fiinţei noastre celei mai profunde. Excursia e departe de a fi
un excurs complet şi, fără ambiţii de exhaustivitate, nu-şi propune decât să
argumenteze caracterul prietenos al unei lumi aparent încâlcite, încifrate,
ciudate. În fond, basmul e aşa de bogat în falduri de sens, şi găsim în fiecare
cută o lume ce-şi trimite înţelesul în lumile din jur.
Asumându-ne limitele unei drumeţii
nu tocmai gratuite, să mai menţionăm că ghidul cel mai potrivit pentru o astfel
de plimbare de plăcere e însuşirea codurilor de receptare a frumuseţii,
adevărului, vieţii, dar şi a urâtului, minciunii, morţii, intricate
în elementele constitutive ale însuşi traseului de parcurs. Elemente de
teoria literaturii aplicate pe gen şi specii pot fi utile în acest sens, aşa
cum vom vedea în continuare.
2.
În
1977, într-o teză de doctorat coordonată de prof. Al.Piru, Stanca Fotino arată
că basmul cult şi basmul popular sunt deseori definite prin raporturile ce şi
le întreţin reciproc, dar că există suficiente elemente ce le-ar putea
departaja permiţând o conturare a lor de sine stătătoare. Conceptele pe care
îşi întemeiază doctoranda teza specificului basmului cult în literatura română
sunt: continuitatea şi transferul dinspre popular spre cult, subiectul narator
şi opera sa, în cazul basmului cult, disimulare, disimulant, disimulat
(paralele cu semnificare, semnificant, semnificat), metaforă, concept, strat
cultural 31. Autoarea
stabileşte modele de creaţie luând în considerare relaţiile posibile
între instanţele şi obiectele implicate în actul disimulării, pe care îl vede
esenţial pentru basmul cult. Aplicaţiile pe care le realizează sunt asupra unor poveşti ale lui Ion Creangă, Ioan Slavici, Barbu
Ştefănescu Delavrancea, G.Coşbuc, V.Alecsandri, I.L.Caragiale,M. Eminescu,
Al.Odobescu. Modelele structurează creaţii de autor devenind totuşi nişte
şabloane fără prea mare acoperire dacă e să le judecăm în unghiul valorii
pentru interpretare. O altă limită a concepţiei acestei doctorande este
neprecizarea iniţială a distincţiei
între disimulare ca proces şi ca rezultat al procesului, eroare reparată
ulterior în paginile lucrării. Un merit esenţial este readucerea în discuţie a
conceptului disimulării, reprezentativ, cum am văzut, încă în concepţia
folcloriştilor iluminişti despre basm, un avantaj al teoriei cercetătoarei
fiind paralelismul posibil de stabilit între noţiuni din lingvistică şi axa disimulant/disimulat/disimulare.
Care e consecinţa acestui paralelism? Tentaţia
interpretării basmului după tehnica operării cu celebrii termeni ai raportului
„S/s”. Basmul ca semn? O direcţie. Elemente de basm ca semne? O îngustare
benefică a câmpului de lucru cu textul şi contextul.
În
acest sens, nu putem fi de acord cu accepţiile date de drd. Stanca Fotino
disimulării ca proces şi mai ales disimulantului ca produs(basm cult) şi
disimulatului ca substrat(basm popular) 32. Citind basmul ca semn e
imposibil să reducem semnificaţia la un singur semnificat, ar însemna să trădăm
sentimentul pierderii şi regăsirii de sine prin faldurile atâtor poveşti ce-şi
întretaie sensurile. Forţarea elementelor basmului să încapă în scheme
procustiene poate sluji de simulacru satisfacerii nevoii de ordonare a ceea ce
pare neordonabil, dar e similară încercării de a scrie un manual despre cum să
bată vântul: ştrengar cum e, ne-ar putea rătăci jucându-se cu paginile şi
dându-ne edificii peste cap. Dacă ne-am păstra simţul umorului, tot ar fi ceva.
Dar de câte ori nu ţinem cu dinţii de bietele noastre castele de nisip?
Ce reţinem ca fundamental din teza
drd. Stanca Fotino? Sugestia de a privi basmul cult ca pe basm de autor,
disimularea ca inerentă acestuia, scriitorul şi opera sa ca mediatori între
basmul popular şi basmul cult, transferul ca procedeu de compoziţie.
Ce se transferă, şi cum, şi după ce
reguli?
Silviu Angelescu (1999) priveşte
problema raportului între popular şi cult în sens larg, nu numai în cazul
restrâns al basmului, despre care notează că e o creaţie poetică tipic orală căreia i se găsesc „dublete” în
literatura scrisă, o specie considerată etimon pentru „basmul cult”, sintagmă
care, consideră autorul citat, ar eluda exigenţa păstrării proprietăţii termenilor.
Sfântă simplitate, cea care ne permite să ignorăm pericolul asocierii a doi
termeni care, dimpotrivă, par a se revela reciproc şi nu a se anihila. De
altfel, chiar S. Angelescu e de părere că sintagma cu pricina cuprinde ideea de
ruptură ca şi pe cea de continuitate. Între ce şi ce? Între două forme de
ordine culturală, minoră şi majoră, cu termenii propuşi de Blaga. Cum se
realizează acest raport de ruptură şi continuitate? Prin „dislocarea de formă”,
ca şi prin „dislocarea de substanţă”. Prin transferul de procedee, de formă
şi de conţinut 33.
Să vedem, în basmul bisoceanului,
cum apare elementul popular, ca, la început în oglindă şi ulterior independent,
să putem vedea şi ce îi dă caracterul totuşi
cult .
3.
Să
ne gândim, pe bază de analogie, la eforturile scriitorului Al. Odobescu,
trăitor până către sfârşitul secolului
XIX românesc, de a se adapta curentului vremii sale. Vorbim de eforturi, şi nu
de instinct, căci ne referim la particularităţi ale stilului ce dovedesc atenta
sa preocupare pentru a scrie o operă încadrabilă în spiritul epocii. Şi care
era acel suflu european şi românesc al timpului? Romantismul, spre finele sale.
Ce presupunea? Programe culturale, iniţiative individuale promovând ca valori
naţiunea, poporul, creaţia populară, limba populară.
Clasicist prin vocaţie, Odobescu e receptat destul de fragmentar, criticii văzând câte o piesă pe rând din corpusul formelor
sale de expresie. Aşa se face că mult timp e văzut ca om de ştiinţă şi ca
artist fără să se întrezărească o punte
de legătură între aceste două dimensiuni, lucru destul de curios, altfel,
fiindcă toate aceste caracterizări reducţioniste sunt artificii didactice mai
degrabă decât reflectări ale unei dihotomii interioare de acest tip a omului de
cultură Odobescu.
Confesiunea sa din 1861 e una în ton cu
timpul: „Omul de merit, ca să fie folositor în lume, nu trebuie să se izoleze
de semeni şi de ai săi mai de aproape, spiritul lui trebuie să însufleţească,
să învie, să deştepte mai ales pe cei ce îl înconjor”34 (apud
R.Pandele,1976).
Cum se supune concret acestor „nu trebuie”
şi „trebuie”? Apropiindu-se de producţiile poporului, de
poezia lui, pe care o vede „plină de verdeaţă şi de putere, de un parfum de
junie ce învie şi întăreşte sufletele” (apud Ilarie Chendi)35. Care
e atitudinea sa faţă de poezia populară? Una estetică, e fermecat de
contemplativitatea, naivitatea, plasticitatea evocării trecutului (apud
Al.Dima 1935)36, pe care le
găseşte rezonante cu idealurile sale. Vladimir Streinu (1938) subliniază stăruinţa
lui Odobescu „în folclor” şi îl vede ca „personalitate tip pentru secolul XIX”,
scriitor „militant, patriot”, preocupat, ca şi Maiorescu, de nivelul
„spiritului românesc” (în sens de cultură specifică, am putea înţelege),
solidar cu secolul lui, european prin formaţie ( trecut prin şcoala pariziană a
„romantismului literar” şi a „romantismului social”) şi concepţie. V.Streinu
precizează că, pe urmele lui Maiorescu, criticii i-au făcut o nedreptate lui
Odobescu, despărţindu-l interior în „om de litere” şi „om de ştiinţă”37.
Nicolae Manolescu (1976) recunoaşte meritul lui V.Streinu de a fi protestat cel
dintâi faţă de această separaţie artificială, dar nu e de acord cu
caracterizarea lui Odobescu ca scriitor de sinteză, propunând alternativa
formulei „scriitor de tranziţie”38. De la ce la ce? De la paşoptism
la junimism39. De la revoluţie la „reformă paşnică”40.
După Manolescu, se poate vorbi de sinteză la Eminescu. Eminescu însuşi pare
înclinat să sesizeze mai degrabă pasiunea analizei, a detaliului la Odobescu,
când îi caracterizează eseul „Pseudo-cynegetikos” drept „mozaic”41.
Există în basmul inserat în
„Pseudo-cynegetikos” componente, de formă şi de conţinut, ce dau seamă de aplecarea lui Odobescu către folclor.
Folosirea creaţiei colective orale
ca sursă de inspiraţie e un loc comun în aprecierile critice privitoare la
artiştii culorii, ai formei, ai
cuvântului, ai sunetului. Odobescu dă basmul lui ca fiind cules de la un
„bisocean” în timpul unei călătorii prin locurile Buzăului. Sunt elemente care
ne ispitesc să-l credem.
Revenind la metafora preferată de autor, aceea
a poeziei populare ca sursă de „verdeaţă şi putere”, să facem o piruetă în
lumea proiecţiei ca manifestare a inconştientului în viaţa noastră şi să
amintim doar că Pavel Mureşan (1988),
prezentând Testul Culorilor (Luscher), redă sintetic semnificaţia psihologică a
culorii verde - elasticitatea voinţei, flexibilitatea impulsurilor, a
tendinţelor, a dorinţelor - , sensul preferinţei pentru verde – structură
mobilă, flexibilă, adaptabilă42, ca şi precizările lui Luscher cu
privire la alegerea acestei culori ca indiciu al unui tip „concentric”,
autonom, autoafirmativ, autoevaluativ43.
Un exerciţiu de vizualizare, acum.
Păstrând metafora verdeţii, să o
mutăm spre alegorie şi să ne imaginăm o
coroană de copac în primăvară, un frunziş în care fiecare contur închide spre a
deschide un simbol. Nu e creaţia populară o creaţie în cifru simbolic? Să
trecem de la regnul vegetal la o treaptă mai sus şi să punem în cadru , cu
ochii imaginaţiei, o figură, o creatură
emblemă a flexibilităţii şi adaptării, pe care o ştim din pereglinări exotice
prin imagini şi vorbe despre tărâmuri depărtate. Un cameleon.
Cameleonii
pot fi personaje simpatice, şi dacă ne aduc aminte de versatilitate e doar pentru
că ne-am obişnuit să gândim în şabloane. Nimic rău, cât nu e cu titlu de
exclusivitate. Ce-ar fi să ne imaginăm un cameleon în frunziş, împrumutând
pielii sale verdele clorofilă ? Îl putem vedea? E verde, iată! Dar e suficient
atât ca să-l numim…frunză?
De la exerciţiul de vizualizare să
trecem acum la unul de analogie.
Puţină explicaţie întâi.
Adaptarea cromatică la condiţii de
mediu poate lua, iată, forma mimetismului. E un comportament cu valoare de
supravieţuire şi din acest motiv
perpetuat şi perfecţionat în interiorul aceleiaşi scheme, devenită
stereotipie prin predictibilitatea celui de- al doilea termen : stimul ®reacţie.
Dacă e trendy azi să se vorbească de
originile animale ale culturii, nu mai puţin justificat e să se amintească un
loc comun, diferenţa pe care tot cultura o face între om şi animal, distanţa pe
care o pune între instinct şi descărcarea sa. O distanţă optimă ia forma
sublimării, ştim de la Freud. Una nereuşită poate fi interpretată ca eşec al
însuşi actului de cultură.
Încât poate nu e deplasat să afirmăm
că, aşa cum un cameleon nu e o frunză
chiar dacă îi împrumută autentic culoarea, nici un basm de autor nu e basm
popular chiar dacă miroase a „verdeaţă” şi e plin de sevă.
Însă dacă în ordinea instinctului
semnalele pot păcăli, în ordinea culturii ele capătă valoare de semn şi simbol,
nu trimit direct la ceea ce vor să semnifice. Aşa încât dacă pentru
supravieţuire cameleonismul e eficace, în sfera culturală adaptările şi
preluările sunt delicii ineficace ( în raport cu scopul disimulării ).
Ineficace, dar nu mai puţin delicii.
Să ne lăsăm aşadar luaţi de parfumul
„verdeţei” din basmul aşa-zis al bisoceanului.
Vom evidenţia elemente de formă şi
elemente de conţinut.
În privinţa formei, Tudor Vianu
(1941) remarcă un simţ al ritmului care îi permite lui Odobescu să sesizeze
farmecul muzical al naturii şi să o prezinte ca un „amator de artă, istorie şi
folclor”44. Creaţia populară face, într-adevăr, uz de ritm, ca şi de
rimă, dar nu ca să dezvolte o psihologie a eroilor epici( aşa cum face, cu
metodă, Odobescu, de pildă, în episodul
citat de Vianu, în care lamentaţia eroului părăsit de iubită e versificată), ci
ca expresie firească a tempoului
acţiunii . Naraţiunea populară nu e prea mult interesată de profunzimi sau
subtilităţi psihologice, nu pentru că psihologia populară nu ar funcţiona, ci
pentru că această formă de acumulare a înţelepciunii colective nu capătă
niciodată valoare în sine, creatorul popular nu e interesat de reflexivitate şi
analiză psihologică, aceasta, deşi
profundă şi totdeauna prezentă, e rareori explicită. Ov. Papadima (1973)
consideră chiar că personajele de basm popular „nu au psihologie” , ci doar
funcţiuni în desfăşurarea basmului, după logica acestuia 45 Ne
e imposibil să admitem, totuşi,
că nu există o psihologie a personajelor. Ceea ce e evident e că autorul
popular nu poate fi suspectat de psihologism.
Nu numai ritm găsim în basmul „bisoceanului”, ci
şi rimă. Fie intercalată prozei ritmate, fie în versuri.
Anumite tipuri de rimă, caracteristice poeziei
populare, apar în versurile presărate din loc în loc. E vorba de rima
împerecheată (aa,bb,cc,dd) şi de cea redublată (aa…a, bb…b - în care se repetă
rima în mai mult de două versuri). În înşiruirea cavalerilor din suita domnească
de vânătoare găsim rimă redublată.46
În discursurile animalelor năzdrăvane care îi oferă pietrele preţioase
feciorului de împărat, ambele forme47. În enumerarea isprăvilor
cinegetice ale eroului, prima formă 48. La fel, în versiunea
modificată a acestei enumerări-punte peste întreruperea basmului, de această
dată, în juxtapunere cu a doua formă 49. În discursurile porumbiţei,
prima formă 50. În cel dintâi
al Fetei din Piatră, ambele, tot juxtapuse51. În dialogul final al
eroilor, la fel52.
Ce
dovedeşte prezenţa acestor efecte de ritm şi rimă? Cunoaşterea formelor
populare ale poeziei româneşti.
De
ce nu le putem atesta totuşi versurilor un
caracter cu totul popular? Datorită
notelor de artificiu, de vers căutat, de cuvânt muncit. Unde e impresia
spontaneităţii, tipică poeziei populare? Nu-i! Fiindcă nu face casă bună cu
altă caracteristică: acumularea detaliilor până la istovirea capacităţii de
urmărire concentrată a lor, încălcarea limitelor recepţiei destinatarului,
care, să mai notăm, nu e un auditoriu, ci un cititor. Versurile, ca, de altfel,
tot basmul şi, mai larg, întregul eseu, se adresează unui lector, unui cititor
dispus să revină asupra celor scrise, cu creion şi foaie la îndemână.
Oralitatea nu e esenţială pentru autenticitatea unei opere de folclor? De ce
versurile - în special - şi, în general, basmul nu se caracterizează prin oralitate?
Datorită mai ales conţinutului.
Până
la a vedea care sunt componenţii de substanţă ce strică planul declarat al
autorului (nu neapărat şi intenţia subiectivă), de a lăsa impresia unui basm
popular, să ne lăsăm, totuşi, purtaţi de alte elemente de conţinut care
i-l apropie de acest aşa-zis model (o tendinţă a
argumentaţiei din lucrarea de faţă o constituie demontarea clişeului basmului
popular folosit ca model, punct de vedere consistent cu opinia că izvor
de inspiraţie înseamnă altceva decât
prototip).
Cel
mai simplu e să ne oprim, în acest scop, direct la motivele literare.
Alegem
această cale mai simplă întrucât discuţia pe personaje şi funcţii, subiect şi
temă urmează a face obiectul
punctului patru din acest capitol.
Motivele
basmului „bisoceanului” sunt reprezentative pentru caracterul compozit al
întregii lucrări, ciob din oglinda personalităţii autorului (opera sa).
Ele
trimit în mai multe direcţii, despre care ne pun în gardă contextele multiple
în care poate fi aşezat textul. De aceea
încercarea de cuprindere a lor ne
solicită un demers cognitiv divergent, euristic. Dacă un constituent al
textului trimite la un anume element din context sau la un anume context în
genere nu înseamnă neapărat că alte
trimiteri sunt excluse. Deschiderile oferite de text ne par, în spiritul
metodei şi cadrului teoretic al lucrării, neexclusive reciproc, de aceea vom şi
recurge, după punctul patru, la un punct cinci ce ne impune revenirea la modul
ipotetic al interpretării.
Ce
motive trimit mai explicit la un fond
popular autohton? (La rigoare, toate motivele ar trimite la fondul cultural
universal, amestecat, popular sau cult. La „fenomenele, şi nu evenimentele”
istorice – V.Propp, 1946 – şi la felul cum au fost ele reflectate de conştiinţa
receptoare şi creatoare a artiştilor cuvântului .)
Motivul
vlăstarului uman deosebit înzestrat, precoce, învăţat : Petre Ispirescu culege
în 1882 basmul „Voinicul cel cu cartea în mână născut” 53. Cele două
personaje (din basmele lui Ispirescu şi Odobescu) se aseamănă, din acest punct
de vedere, ca situaţie iniţială, ce le defineşte condiţia intelectuală .
Destinele lor se diferenţiază însă pe măsura desfăşurării firului epic, cum
diferă şi atitudinea altor personaje, în roluri similare (părinţi, iubită),
faţă de ei. Dincolo de conexiunile cu fondul românesc, motivul, aşezat în
viziunea mai largă a basmului, deschide perspective de ordin mai cuprinzător,
cum vom vedea în capitolul următor.
Motivul
„norocului”, fie el la vânat sau de altă natură : Tudor Pamfile (1916, 1924),
folosind ca repere monografia lui Cantemir („Descrierea Moldovei”) şi studii
ale lui L.Şăineanu, B.P.Hasdeu şi S.Fl.Marian,
scrieri de-a lungul câtorva secole, adună într-o „Mitologie românească”
teme largi : duşmanii şi prietenii omului, comorile, pământul. „Norocul” apare
personificat în basme populare, fie ca actant
cu destin de sine stătător, fie în tandem cu „Mintea” , iar spaţiul său
de origine şi/sau de rezidenţă e, de cele mai multe ori, diferit de cel al altor personaje, dar
tangenţial acestuia în anumite condiţii 54. Nu vorbeşte basmul lui
Odobescu despre Minte şi Noroc, ca şi despre negaţia lor? Iarăşi, un motiv ce trimite mai departe de tezaurul poveştilor populare de la noi.
Vom da târcoale acelui „mai departe”, tot în capitolul următor. Înainte de
aceasta, să mai amintim, tot aici, motivul Prostului ca personaj „intermediar”
, de pildă, din basmul „Petru Cenuşotcă”, la care ne conduce Tache Papahagi
(1979)55. De altfel, Ioan Şerb (1968)56 recomandă analiza
basmului lui Odobescu prin comparaţie cu
„Petru Cenuşotcă” şi „Dan şi bivolii săi albi”, dar nu putem asimila
aceste creaţii ca aparţinând unui ciclu comun de motive întrucât ceea ce le desparte e mai vizibil
decât ceea ce le apropie. Rămâne de notat doar existenţa motivului Prostului,
pentru că Feciorul de împărat are antecedente diferite de cele ale acestui
personaj. Din care cauză, nici nu putem spune, măcar, că evoluţiile lor sunt pe
dos una faţă de cealaltă. Premisele sunt diferite. Aşa că nu putem fi de părere
că basmul popular în care e de regăsit
personajul amintit ar fi
sursă-model-rudă pentru cel discutat aici.
Motivul
animalelor recunoscătoare: Lazăr Şăineanu (1895), comparând apariţiile sale de
la noi cu cele din alte spaţii şi alte timpuri,
îl consideră definitoriu pentru basmul lui Odobescu, pe care îl vede
popular („frumosul basm vânătoresc, povestit cu atâta farmec”) 57,
încadrându-l de-a dreptul într-un
„ciclu” reprezentat de acest motiv în variantele sale. Încadrarea va fi fost
considerată oportună acum un secol, dar nu putem vedea justificabilă reducerea
mesajului basmului la cel exprimat de o secvenţă repetitivă a sa. Totuşi, nu
negăm importanţa acestei secvenţe, dat
fiind mai ales specificul ajutorului dat de fiecare animal : vulturul, dihorul,
râsul. Vulturul e amintit de Tache Papahagi (1979) ca prezenţă în folclorul
românesc58. La fel, Mihai Coman (1996) îi înregistrează prezenţa în
folclor opinând că nu ar fi dublată de o mitologie adecvată şi nici sprijinită
de o structură narativă proprie 59. Călinescu, la fel, îl vede ca
personaj recunoscător omului în basmele populare60. Nevăstuica, pe
de altă parte, întâlnită înainte vreme ca personaj la Cantemir, care aminteşte
şi de Joimăriţe, este amintită de M. Coman (1986) în legătură cu credinţele
populare privind blestemul ce planează asupra originilor ei şi teama ei faţă de
furca de tors 61. Despre Joimăriţă ca personaj populând
superstiţiile de prin Muscel vorbeşte Tudor Pamfile62. Animalele
trăitoare sub pământ sunt reprezentate în creaţia populară de cârtiţă, pe care
o întâlnim şi la I.Budai Deleanu ,ca motiv literar, în „Ţiganiada” 63.
Şi M. Coman (1986) o aminteşte în legătură cu blestemul ce i-ar motiva condiţia64. În sfârşit, râsul pare a nu fi totuşi
specific poveştilor populare româneşti, de vreme ce culegeri semnificative de
folclor şi note critice nu prea se întrec în a-i remarca existenţa ca personaj.
Aşa că despre el, ca şi despre alte animale ca el, vom vorbi în partea a patra
a acestui capitol şi în cel care îi urmează. Dintre animalele domestice,
câinele e menţionat de Papahagi ca având ecou în literatura populară datorită
caracteristicilor sale care îl înscriu în categoria personajelor binevitoare omului
65. Şi Mihai Coman (1986) aminteşte acest personaj , legat de
„Mioriţa”, de corespondenţa sa cu lupul, de datul în tărbacă şi alte conexiuni
mai largi ce vor fi discutate, în parte, în capitolul următor 66.
Motivul
şarpelui trimite, şi el, la folclor, dar şi dincolo de el. Tache Papahagi îl
menţionează 67, în legătură cu blestemul de mamă. La fel, Mihai
Coman (1986 68, 199669). Să amintim că e relaţionat cu
motivul lumii de dincolo (sau cel puţin de dincolo de casă).
Motivul
porumbiţei: îl citează G.Călinescu, şi
în varianta masculină, întâlnindu- se
în poveşti în strânsă legătură cu personajele feminine principale sau cu
ajutoare – zâne70. Mihai Coman (1996) 71 trece în revistă
locurile în care apare în folclorul de
la noi şi nu numai , subliniindu-i nu numai ambivalenţa rolurilor, ci şi
răspândirea largă ca personaj în basme culese de Ov.Bârlea (1976) sau
E.N.Voronca (1903). E interesantă funcţia dublă pe care pare o avea în basmul
de faţă această creatură: pe de o parte, de „pasăre măiastră” (nu e plin folclorul nostru de zborurile
Măiestrei? Nu l-a fermecat ea şi pe Brâncuşi?), pe de alta, de obiect
prevestitor şi aducător de nenorociri.
Motivul
împietririi (Fata din Piatră): în folclorul românesc, ne trimite cu gândul la
împietrirea diverselor personaje ca efect al unui blestem consecutiv încălcării
unei interdicţii. E cazul, de pildă, al personajului din basmul „Omul de
piatră”, cules de N.Filimon şi care, în opinia lui Ov. Papadima 72,
se aseamănă cu un basm cules de Fraţii Grimm („Credinciosul Johannes”). Tema
acestui basm e însă jertfa pentru prietenie, iar împietritul e un dublu al
eroului. Pentru că trimiterile temei sunt numeroase, vom relua discuţia acestui
personaj în partea a patra a capitolului de faţă şi în capitolul următor. Să
amintim aici şi despre alte locuri unde e de găsit motivul fetei/femeii
împietrite: legendele Dochiei, de la noi şi din alte părţi ale Europei, în
variante povestind despre Zilele Babei (lor le consacră Lazăr Şăineanu, în teza
sa de doctorat publicată în 1896 - în
care face referire şi la basmul amintit de Ov. Papadima, dar cules de
P.Ispirescu - un studiu 73
amplu documentat). Dar şi legenda anticei Niobe, personaj cunoscut lui Odobescu
, care chiar prelucrează „basmul mitologic” dedicat personajului respectiv de
Cox. Trimiterile acestui motiv, al împietririi, sunt multiple, să mai amintim
contextul european mai larg reprezentat de opere dedicate personajului Don
Juan. Capitolul următor ne va prilejui o discuţie mai amplă. Însă tot aici mai
putem aminti un alt motiv la care se mai face trimitere: „Mândra Lumii”.De
altfel, tot Şăineanu, în 1895, opune tema recunoştinţei animalelor temei
nerecunoştinţei omului, în varianta…femeii, văzând basmul „bisoceanului” ca
integrabil şi în ciclul „Femeia perfidă” (tipul Dalila) 74. Iar Ioan
Şerb îl integrează în categoriile „Mândra Lumii” şi „Soţia necredincioasă” ,
descrise de catalogul lui Stith Thomson 75.
Din
expunerea pe scurt a lanţului asociativ al acestor motive în directă legătură
cu folclorul rezultă avantajul alegerii acestei căi de studiu al ponderii
folclorului în basmul „bisoceanului”.
Da,
există elemente populare în acest basm. Dar cum sunt ele utilizate? Îşi mai
păstrează ele rostul iniţial? Pentru a vedea răspunsul, e necesar să le urmărim
în relaţie cu alte elemente de structură.
Aşadar,
vom începe partea a patra reflectând
asupra funcţiilor personajelor, asupra subiectului.
4.
În
această secţiune argumentăm în
continuare caracterul cult al basmului „bisoceanului”.
Ce
dă caracterul cult unui basm? Nu atât depărtarea lui de tipicul popular –
caracteristică pe care o vedem, mai degrabă, ca pe o consecinţă - , cât mai
ales amprenta autorului. De aceea am prezentat această parte a patra a
capitolului ca pe o invitaţie la …vânătoare. Una mai puţin obişnuită, e drept,
dar firească în raport cu scopul asumat. Să vânăm, aşadar, efigia unui
Pseudovânător. Vorbim despre personaj? Vorbim despre narator? Nu ne vom grăbi cu răspunsurile, în etapa aceasta.
Întâi vom gusta frumuseţea ambiguităţii
create de basmul ce stă sub semnul lui
Pseudo. Semn care face saltul dincolo de modern, descoperindu-ne un Odobescu
atât de actual, un vrăjitor al cuvântului care transgresează limitele
timpurilor şi spaţiilor dovedindu-se familiar cu toate epocile şi cu toate
locurile, dar refuzând stabilirea în vreun punct delimitabil precis de
coordonatele obişnuite fixate de cadrele kantiene ale „conştiinţei”.
Până
la urmă, câtă noutate, atâta pondere a elementului cult în basm.
Şi
de unde, noutatea? Din procedee de compoziţie. Din transformările structurilor
epicului. Din abordarea genului de apartenenţă. Din specificul temei. Din
particularităţile de expresie. Din tonul scriiturii. Din rezonanţa cu un anume tip de sensibilitate a cititorului…
Cum să înţelegem noutatea? Mai mult decât calitate a unui produs al imaginaţiei
autorului. Ca pe o urmă a prezenţei însuşi autorului, cu tot ce înseamnă el, în
lume. Nou în basmul lui Odobescu e ce aduce în el însăşi personalitatea sa.
Aici ridicăm intrigaţi o sprânceană, căci ne paşte pericolul psihologizării.
Vom reformula. Noul e efigia
Pseudovânătorului. Aşa-i că formularea e încă ambiguă? Dar…câtă toleranţă la
ambiguitate, atâta forţă. De recepţie, de creaţie, de recreaţie. De asimilare a
experienţei în cadrele deschise de fondul simbolic – cultural.
Suntem
gata de o astfel de vânătoare… deschisă ?
Nicolae
Roşianu (2004) citează concepţia lui G.Călinescu (1965) după care „esteticeşte,
stereotipia ne lămureşte asupra chestiunii originalităţii” în basm 76.
Dar originalitatea nu e în întregime cuantificabilă în depărtările de stereotipii spre o lume închisă în
individ.
Pe lângă această trăsătură, în mod paradoxal,
originalitate înseamnă şi să transgresezi limitele stereotipiilor
caracteristice unui anume gen de producţii populare (de pildă, limite de
valabilitate într-un anume context şi numai în acela) spre a deschide
problematici mai largi, până la urmă specific umane. Cu cât eşti mai original,
adică mai autentic tu, cu atât te apropii de fondul comun al umanităţii,
depăşind limitele condiţionărilor de tot
felul. (Originalitatea neîncadrabilă în umanul cel mai larg e, de fapt,
imposibil de gândit, apropiind expresia de patologic, dar arta patologică nu e
mai puţin artă, nici mai puţin umană. Aceasta însă nu face obiectul discuţiei de faţă.) Originalitatea
ar putea face inoperabilă distincţia care a obsedat atâţia gânditori români,
complexându-i pe unii, cea între culturile „majore” şi cele „minore”. Din nou o
sfântă simplitate şi o şi mai sfântă ignoranţă ne permit să nu vedem nimic
minor în capodopere populare sau culte
şi să depăşim complexe de care ne folosim ca scuze pentru neputinţe, vai, mai
personale decât le-am putea admite.
Din
acest motiv, nu putem subscrie împărţirii tradiţionale a trăsăturilor
creaţiei literare (fie ea folclorică sau
de autor) în două grupe, una subsumabilă conceptului „stereotipie” (universal,
general, tradiţional, invariabil), cealaltă, noţiunii
„originalitate”(individual, regional, naţional, variabil) 77.
Opoziţia universal-individual gândită în aceşti termeni ni se pare depăşită şi
ineficientă teoretic în cadrul lucrării de faţă. Individuaţia ca sarcină a
maturităţii creatoare (Jung) nu presupune ruperea de fondul universal, ci
o expresie nouă, originală a aceluiaşi
fond. „Nimic nou sub soare” nu e o concepţie retrogradă, ci afirmă
inepuizabilul unui acelaşi potenţial uman.
Aşa
încât vom sublinia stereotipiile din basmul „bisoceanului” , dar nu le vom
trece în rândul unor aşa-zise dovezi de rădăcini folclorice, ci le vom
argumenta caracterul în esenţă…cult. Pe scurt, vom vedea cum elementele de
atmosferă folclorică sunt prelucrări ale
autorului care, departe de a sparge stereotipiile spre a închide opera în umbra
personalităţii sale, le transformă făcând din pecetea acestei personalităţi o
poartă spre universul său cultural. O poartă, am zis? O Pseudopoartă… Odobescu
rămâne, cum vom vedea, pe dinafară. Aşteaptă cititorul să deschidă cu adevărat
poarta spre universul său interior, unul în egală măsură al lui şi al
umanităţii în genere, recompunând-o din
indiciile risipite aristocratic până la capitolul ultim, în suspensie, al
eseului său.
Să
particularizăm.
Fie,
întâi, situaţiile şi personajele cu
funcţiile lor.
Pe
schema lui V.I.Propp (1928)78 ,
căreia îi recunoaştem o utilitate în identificarea unităţilor de
interpretare, delimităm în basmul „bisoceanului” prezenţa unor astfel de funcţii, absenţa
unora considerate esenţiale de cercetătorul rus şi apariţia altora noi.
Cea
dintâi funcţie la Propp, „absenţa”, apare şi în
basmul nostru, în forma ei „întărită”, a morţii unuia din părinţi:
„Doamna Neaga rămăsese în văduvie…” 79. Dar ea nu deschide basmul, ci apare după o aşa-numită
„formulă a imposibilului”, cum ar numi- o N.Roşianu80, de fapt, şi
aceasta, o Pseudoformulă, negată imediat de contrazicerea mesajului ei.
Acţiunea basmului va fi avut loc când oamenii „ştiau şi puteau mai mult”
(p.99), dar această epocă nu e
înfăţişată în viziune tipic populară, adică
proiectată ideal într-o negură fără repere, intangibilă în raport cu
memoria colectivă. Aici formula nu înseamnă, cum o decodifică Roşianu în
folclor, „nicăieri/niciodată”, căci e explicitată tot printr-o proiecţie
ideală, dar nu mai e un ideal colectiv şi anonim, ci recunoaştem un ideal de
autor. Proiecţia nu e de natură să arunce basmul dincolo de mit dinspre sacru
spre profan şi dinspre verosimil spre imposibil, ci mai degrabă restabileşte
legăturile basmului cu mitul, aşază basmul în mit (ceea ce nu-l va scuti
ulterior de posibilitatea lecturii în tonalitate decadentă în raport cu mitul),
căci identifică vârsta de aur a atotputerniciei şi atotştiinţei oamenilor cu
epoca domniei unor anumite figuri cu suport în istorie. De aceea, Odobescu
precizează existenţa unui corespondent
real al personajului Doamna Neaga, despre care are cunoştinţă chiar de la Hasdeu
că ar fi trăit în secolul XVI (nota3 p.204). Când vom sesiza specificul şi al
altor personaje, cu funcţiile lor, în raport cu tema basmului „bisoceanului”,
vom putea face presupuneri privind epoca la care de fapt pare a se referi
introducerea.
Până
la funcţia VIII la Propp, „prejudicierea”, în care pe bună dreptate
cercetătorul rus vede punctul de înnodare a întrigii, să amintim alte momente
şi funcţii: împărăteasa „tare şi mare” care preia rolul împăratului absent şi
îşi dă copilul „la carte” (p.99) e un personaj de menţionat.
E.Lovinescu
(1927) stabileşte o identitate caracterologică între personaje feminine
descinzând din Doamna Chiajna a lui Odobescu, dar nu o menţionează şi pe Neaga
între femei „politice” şi „virile”
conturate de acesta 81 . Credem că există destule date care permit
schiţarea unei tipologii comune.
Urmează,
în sfârşit, prejudicierea. Dacă, aşa cum arată Propp, în basmele populare de
obicei personajul însuşi sesizează lipsa sau află de un prejudiciu adus unui
alt personaj şi primeşte o rugăminte /cerere de remediere, aici lipsa nu e o
experienţă a personajului, deşi îl priveşte direct, ci îi e comunicată de…mama-împărăteasă, „mare şi tare”, care, la
rându-i, e înştiinţată de necesitatea remedierii tot indirect, prin vocea semenilor
: „Toţi de toate părţile îmi spun că trebuie să te duci lumea să o colinzi”
(p.99). Vom discuta în capitolul următor semnificaţiile acestei deosebiri
dincolo de nota de basm cult pe care o accentuează.
Imediat
după aceea, interdicţia : „Dar cată a nu te prea depărta de pe aici” (p.99). Din nou, note de basm cult,
fiindcă abia acum apare această funcţie şi fiindcă interdicţia e deosebită prin
esenţa ei de a se opune tocmai cererii de remediere a lipsei. Semnificaţiile ni
se vor dezvălui un capitol mai târziu.
În
sfârşit, plecarea eroului. Imediat după cerere, deci nu în urma unei hotărâri,
ceea ce, după Propp, îl depărtează de
„căutător” şi îl apropie de „victimă”. Până la enumerarea încercărilor la care
e supus eroul, ni se înfăţişează suita sa, în ton, vom vedea, nu atât cu
basmele populare, ci cu poveştile tipice
unui anume gen de literatură care pare să îi fi fost cunoscută lui Odobescu.
Imediat apoi, un procedeu odobescian: descrierea naturii.
Ioan
Şerb e de părere că Odobescu, ca
Alecsandri în „Înşiră-te, mărgărite” (1875) , a citat cântece populare lirice
„puţin modificate”, nota sa de originalitate fiind dată de „descrierile de
natură” şi de prezentarea atmosferei arhaice 82.
Nu descrieri de natură pur şi simplu
întâlnim în povestea lui Odobescu,
pentru că natura e prezentată după reguli ce ţin de construcţia basmului.
Motivele dau seama de acest tip de construcţie. Animalele intervin ca eroi
„himerici” în scenariul epic (li se poate aplica descrierea făcută de
G.Călinescu83, vezi vulturul,
dihorul, râsul, porumbiţa). Semnificaţiile unor motive animaliere nu se
revendică din rădăcini folclorice, constituind deci, în raport cu acestea,
inovaţii ce dau nota intervenţiei personale a lui Odobescu.
În
afara lor, într-adevăr, enumerarea şi descrierea îşi intră în drepturi şi sunt
mărci clare ale autorului. Un alt element ce subliniază caracterul cult al
basmului e exagerarea contextualizării
spaţio-temporale. Spaţiul şi timpul, dincolo de valenţele de basm, au şi note
concrete. Sunt detalii de localizare a
acţiunii efective. Mai există detalii de localizare a acţiunii nerealizate, dar
posibile (tonalitatea afectivă ne-o dezvăluie ca fiind iminentă): "locuri
desfătate şi pline de lume", "oraşe cu zgomot, cu petreceri şi
veselii". Îndeosebi această ultimă localizare pare a indica un basm cult,
în raport cu o civilizaţie esenţial rurală
românească.
În
acest hăţiş de locuri, logica basmului constrânge imaginaţia autorului să
inventeze rupturi de nivel marcate ca în orice basm popular. Discontinuităţi
calitative în ordinea spaţiului şi a timpului
insinuează însă sentimentul
prezenţei straniului.
Apar
încercările la care donatorii îl supun pe erou pentru a îl pregăti pentru
darurile ce le va primi. Şi aici încercările sunt pe dos faţă de cele la care
ne-am aştepta, pentru că de fapt eroului i se cer nu fapte de vitejie, ci
tocmai abţinerea de la ele. Răsplata e una care neagă însăşi virtutea
vânătorului, pentru că de acum nu meritul, ci „norocul” îl caracterizează. E
momentul căpătării numelui care să consfinţească această calitate.
Urmează
întoarcerea eroului acasă, întoarcere care însă nu e o consecinţă, cum ne-am
aştepta, a remedierii lipsei şi care, din acest motiv, pare a fi una automată,
ce se autoreproduce zi de zi („zâmbind ieşea dimineaţa din palatele părinteşti
, zâmbind se înturna seara la maică-sa înapoi”) – p.113. Ne-am fi aşteptat ca
Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat să înlocuiască figura maternă cu o
alta, dar se vede că nu aceasta era şi dorinţa sa!
Totuşi
apare o nouă încercare pentru erou, neîncadrabilă în vreuna dintre funcţiile
lui Propp, de care basmul deja ia distanţă considerabilă. După episodul cu
porumbiţa, urmează proba întemeierii, dar Feciorul nu trece nici această probă.
Fata din Piatră apare ca rătăcită în basmul cu Feciorul şi de aceea şi dispare din câmpul său perceptiv, care, de
altfel, se îngustează până la autoanihilare, dând seamă de fenomenologia
eşecului general al eroului. Din nou, element de basm cult.
Semnificaţiile
eşecului acestui personaj le vom studia în capitolul următor.
Pentru
că porniserăm la vânătoarea unei efigii, să admitem că figura Pseudovânătorului
autor se suprapune, întrucâtva, celei a Pseudovânătorului erou al basmului.
Cum?
N.Manolescu
afirmă că „imaginaţia lui Odobescu e şi produsul culturii lui” 84.
Reţinem ca importantă şi particula „şi”.
Interesat
deopotrivă de istoria naţională, de arheologie-istoria artei, de creaţiile
Antichităţii, e firesc să treacă scrisului său, chiar în forma basmului din
eseul-„mozaic”, note rezultând din specificul instruirii şi educaţiei sale.
Dincolo de ele însă, la fel de importantă e nota dată de atitudinea sa faţă de
cultura dobândită.
Efigia vânată de- a lungul acestei secţiuni se compune, iată, din
proiecţia pe un personaj fascinant a unei
anume neîmpliniri în cultură a autorului, neajuns poate insuficient
conştientizat, dar, putem presupune, anunţat de alegerea ca fundal de expresie
a unei ţesături epice aparent autonome, în realitate însă vestitoare a
unei atitudini defensive, a unui refuz al asumării funcţiei vitale a culturii.
Destinul
autorului se proiectează pe destinul personajului de basm, în acest fel.
Bogăţia
textului rezultă, de aceea, şi din straturile
decelabile în interpretare: 1. conectat la viaţa interioară a
scriitorului, 2.conectat la determinările spaţiului şi timpului său, 3.conectat
la universul său cultural.
Aşa
încât vedem în Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat un personaj compozit,
ireductibil la un simplu alter ego
pentru scriitor, căci complex înfăţişat în dinamica şi statica vieţii sale
interioare ce îl face cu putinţă de raportat la personaje ce au impresionat
scriitorul, omul de cultură romantic, clasicistul în egală măsură.
Personajul
cu povestea lui trimit de aceea la destinul unic al autorului său, la vieţi de
personaje istorice şi la vieţi de personaje mitologice. Există un fond comun?
Vom căuta să răspundem.
Fascinat
de legendari întemeietori de la noi şi de aiurea, Odobescu, iată, alege şi altă cale decât portretul, preferând să
renunţe la idealizarea lor eroică şi să
le retragă însuşirile de exemplaritate pentru a îi face mai umani. El
trece de la erou la antierou.
Să
fie acesta semnul unei culturi care nu
îşi mai ajunge sieşi? Să fie un salt dincolo de modernism? Cărui tip de
receptivitate se adresează povestea unui Pseudovânător, inserată într-un
Pseudotratat de vânătoare?
5.
Ce
ar putea să însemne, de fapt, basm cult, dincolo de definiţiile de dicţionar?
O
poveste în poveste. Un dans al măştilor. Un carnaval la care ne trezim
invitaţi, descoperindu-ne câteodată figura în dosul unor măşti pe care le
credeam purtate de alţii. Odobescu
scrie un basm cult pentru un cititor cu spirit ludic şi-l inserează într-un
pseudotratat ştiinţific. E o invitaţie la lectură deschisă.
Iar
eroul, am văzut, e un antierou. Dar cât de aproape nouă, astfel! Îl iubim
pentru că ne seamănă mai mult decât eroii din mituri şi legende, de care totuşi
avem atâta nevoie.
Din
ce gen de literatură se revendică originea
unui astfel de erou?
Note
1Claude Levi
Strauss, „Antropologia structurală”, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p.245
2Nicolae
Roşianu, „Eseuri despre folclor”, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2004,p.5
3Emil Boldan
(coord.), „Dicţionar de terminologie literară”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970,p.50
4George
Călinescu, „Estetica basmului”, Ed. pentru literatură , Bucureşti, pp.5-9, 166
5Emil Boldan
(coord.), op.cit. p.50
6ibidem
7Nicolae
Roşianu, op.cit. p. 8
8idem pp. 59, 64
9idem p.67
10V.I.Propp,
„Morfologia basmului”, Ed. Univers 1970, Bucureşti, prefaţă – R.Niculescu, pp.
VI,XVII,XXX
11V.I.Propp,
op. cit., pp.3-4
12 idem p.23
13idem p.94
14 V.I.Propp,
„Rădăcinile istorice ale basmului fantastic”, Ed. Univers, Bucureşti 1973, p. 6
15idem pp.
10-15
16 idem pp. 455-464
17Alain
Montandon, „Basmul cult sau Tărâmul copilăriei”, Ed. Univers, Bucureşti 2004,
pp.32-33
18Lazăr
Şăineanu , „Basmele române în comparaţie cu legendele antice clasice şi în
legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice”,
Ed. Minerva, Bucureşti 1978, p. 139
19 Giuseppe
Cocchiara, „Istoria folcloristicii europene. Europa în căutare de sine”, Ed.
Saeculum I.O. , Bucureşti, 2004, p. 58
20idem p. 59
21idem p. 62
22 idem p. 282
23V.I.Propp,
1970, op.cit., p. 11
24G.Cocchiara,
op. cit. p. 286
25ibidem
26idem p. 294
27idem p.295
28idem p.297
29idem p. 302
30idem p. 337
31 Stanca
Fotino, „Basmul cult în literatura română”, teză de doctorat, coord. ştiinţific
Al.Piru, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limba şi Literatura Română,
1977, pp. 2-12
32ibidem
33Silviu
Angelescu, „Mitul şi literatura”, Ed. Univers, Bucureşti 1999, pp.5-11
34Rodica
Pandele, „Alexandru Odobescu – antologie critică”, Ed. Eminescu, Bucureşti
1976, p.19
35idem,p. 30
36idem
pp.50-51
37idem
pp.55-62
38Nicolae
Manolescu, „Introducere în opera lui Alexandru Odobescu”,Ed. Minerva,
Bucureşti, 1976, pp.33-34
39idem pp.59-60
40idem p.72
41idem p.75
42Pavel
Mureşan, „Culoarea în viaţa noastră”, Ed. Ceres, Bucureşti 1998, p.25
43idem
pp.100-101
44Tudor Vianu,
„Arta prozatorilor români”,Ed. Minerva, Bucureşti1988, pp.115,118,120
45”Tinereţe
fără bătrâneţe.Basme populare româneşti” – antologie, postfaţă şi bibliografie
de Ov. Papadima, Ed. Minerva, Bucureşti 1973, pp.280-281
46A.
I.Odobescu, „Scrieri alese”, vol. II,
Editura Albatros, p100 (din această ediţie vom cita în continuare pe parcursul
lucrării)
47idem
pp.101,104,106
48idem p. 107
49idem p. 112
50idem p .114
51idem p.117
52idem p.118
53Petre
Ispirescu, „Legendele sau basmele românilor”, Ed. pentru literatură, Bucureşti,
1968, pp. 87-102
54Tudor
Pamfile, „Mitologie românească”, Ed. Grai şi suflet – cultura naţională,
Bucureşti, 2000, pp. 39-53
55Tache
Papahagi, „Mic dicţionar folkloric”, Ed. Minerva, Bucureşti 1979, p.534
56Ioan Şerb,
„Antologia basmului cult”, vol. II, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1968, pp.
51, 53-58
57Lazăr
Şăineanu, op.cit. p.410
58Tache
Papahagi, op.cit. p.367
59Mihai Coman,
„Bestiarul mitologic românesc”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1996,
pp. 193-196
60G.Călinescu,
1965, op.cit., pp. 133-134
61Mihai Coman,
„Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti 1986, pp.129-130
62Tudor
Pamfile, op. cit. p. 76
63I.Budai
Deleanu, „Ţiganiada” , Tiparul „Oltenia”, Bucureşti 1928
64M.Coman,
1986, op. cit. pp.124-129
65Tache
Papahagi, op. cit. p.128
66M.Coman,
1986, op. cit,pp.59-66
67Tache
Papahagi, op. cit. pp.458-461
68 M.
Coman,1986, op.cit. pp.185-196
69M.Coman,1996,
op.cit. pp. 208-215
70G.Călinescu,
1965, op. cit. p. 157
71M. Coman,
1996, op. cit., pp. 56-61
72Ov. Papadima,
op. cit., pp. 282, 284
73Lazăr
Şăineanu, „Studii folclorice”, Academia Română ,Bucureşti 2003
74 Lazăr
Şăineanu, 1978, op. cit., pp. 438
75I.Şerb, op.
cit., p.50
76 N. Roşianu,
op. cit., p.27
77idem p. 10
78V.I.Propp,
1970, op. cit. pp. 30-66
79A.I.Odobescu,
op. cit. p. 99
80N.Roşianu,
op. cit., pp.138-141
81R.Pandele,
op. cit., pp. 6-7, 47
82I. Şerb, op.
cit., p. IX
83G.Călinescu,
op. cit., p.7
84N.Manolescu,
op. cit. p. 41
PARTEA A IV-A
Literatura de tip
cavaleresc. „Lumea pe dos”, topos al trecerii mitului în antimit
Ce mentalitate oglindeşte acest gen
de literatură? Mentalitatea medievală. Am putea căuta afinităţi ale basmului
bisoceanului cu texte din literatura română şi universală de gen cavaleresc? Să
pătrundem în atmosfera specifică mentalităţii medievale, aşa cum apare ea în
creaţiile literare de epocă.
Chiar dacă respingând brutal
arhetipologia şi refuzându-i, declarativ, deschiderile spre structuralism
(C.G.Jung, G.Durand), Jacques Le Goff (1985) prezintă în eseurile sale nuanţele
acestei atmosfere , conturate în imaginarul medieval, pe care îl delimitează
conceptual de reprezentări/simbolistică/ideologie.
Reperele de analiză propuse sunt: spaţiul,
timpul(văzute în fragilitatea lor şi în perspectiva destrămării inerente),
corpul uman, clasele sociale (pe schema lui G. Dumezil – oratores, bellatores,
laboratores )1.
De
ce vorbim de antimit în legătură cu literatura medievală?
Păstrând
reperele lui Le Goff, să amintim că o notă marcantă a mitului e referirea la un
Timp sacru şi la un Spaţiu sacru,
cu conceptele lui Eliade. Mitul
corespunde mentalităţii străvechi, conservatoare. Ea dă seamă de
particularităţi ce menţin coeziunea unor grupuri întregi. Urmărindu-le putem deduce particularităţile grupului
tradiţional, care înţelege să trăiască organizându-şi cadrele existenţei
(spaţiu, timp, cauzalitate) după norme şi coduri acceptate larg.
Ernest
Bernea ( ed.2005 2) face o analiză a relaţiei viziune asupra lumii –
mentalitate – cadre ale gândirii – reprezentări ale spaţiului, timpului şi
cauzalităţii. Ce înseamnă spaţiul legat de activitatea culturală? Dar timpul?
Dar relaţiile de necesitate? Cadrul analizei lui E. Bernea este satul
tradiţional românesc, dar dincolo de specificul etnic se conturează generalul
tradiţional. Atât spaţiul, cât şi timpul
apar ca lipsite de continuitate, având un caracter discret, prezentând trepte
de trecere de la un nivel calitativ la altul. Ce anume dă caracterul
discontinuu? Direcţia, scopul, sensul. Viaţa
în mentalitatea tradiţională nu e concepută în afara unor rosturi, orice
abatere de la ele e corectată prompt şi exemplar. Aşa se face că Bernea
aminteşte de concepţia poporului despre locuri bune/rele/ferite (pp.23,25,27),
despre drumuri a căror direcţie e imprimată de valoare ( pp.55,56,58), despre orientarea
după repere încărcate de semnificaţie calitativă ( p.80), despre stabilirea de
raporturi calitative (după o anume „rânduială”- pp.103-104). Deci spaţiul
tradiţional nu e doar neuniform, ci şi activ (p.119). Cât despre timp, nici
acesta nu e conceput abstract, ca o convenţie pentru datele conştiinţei, ci e
„umanizat”, ne spune Bernea (p.142), e trăit cu sentimentul „marii treceri”
(despre care vorbeşte, în registru poetic, şi Blaga!), al faptului de a fi
„trecător” (p. 156), e un timp trăit în durate delimitate tot calitativ, prin
repere ale activităţii (p.150), e vorba de
durate cu rădăcini undeva în afara duratei. „Ţăranul român crede în
Dumnezeu, nu se desparte de etern”, afirmă Bernea (p.165). El crede şi în
soartă, şi în autodeterminare, căci lasă un spaţiu când intervenţia e posibilă,
adică momentul „ursirii” (p.180). Nu numai diferenţele de spaţiu sunt marcate,
ci şi cele de timp, prin calendar, care e o adevărată rânduială de care tot
ţăranul se ţine în organizarea activităţilor sale de peste an, din cursul
anotimpurilor, al lunilor, al săptămânilor, al zilelor, dar şi al momentelor
din zi.
Activitatea
omului tradiţional e, ca toată existenţa sa, pătrunsă de sacru. De aceea, arată
Mircea Eliade 3 (1975),
căderea în timp e un sentiment necunoscut lui şi se produce cu desacralizarea
muncii. Ieşirea din timpul sacru echivalează, arată tot Eliade4
(1957), cu o situare în durata profană. Timpul şi spaţiul au praguri de trecere
de la sacru la profan şi invers, iar timpul sacru e înţeles de Eliade ca fiind
reversibil. Cum? Printr-o prezentificare în forma riturilor şi a miturilor.
Ce
înseamnă faptul că omul dă semnificaţie spaţialităţii şi temporalităţii
existenţei sale în lume? Înseamnă că îşi asumă o existenţă sub semnul culturii
, după Tim Ingold, 19945.
Relaţia
între cultură şi spaţiu/timp e analizată şi de Blaga (1935), poet filosof al
culturii, reprezentativ pentru gândirea epocii sale, atras de teorii ale
psihismului inconştient. Ipoteza lui Blaga e că inconştientul atribuie
spaţiului şi timpului structuri şi forme determinate6, aşa încât
unul şi acelaşi spaţiu poate duce la viziuni spaţiale diferite , determinate de
„orizonturi spaţiale” diferite (p.45). Mai există, ca şi pentru conştiinţă, şi
un orizont temporal, fireşte, tot inconştient (p. 51). Pornind de la aceste
concepte definite în manieră personală, Blaga elaborează o teorie originală
despre stil şi matricea stilistică drept ancore pentru o viaţă „anonimă” (p.
115). Ce fel de gândire
denotă producţiile artistice în care pecetea categoriilor stilistice enumerate
de Blaga e evidentă? O gândire de tip „magic”, cum o caracterizează tot Blaga.
Barbara
Adam (1994) prezintă o distincţie operată de majoritatea antropologilor între
timpul modern şi cel tradiţional, reamintind câteva din presupoziţiile
formulate până în prezent, conform cărora trăsăturilor „ciclic”, „calitativ”,
„reversibil”, „încapsulat în tradiţie”, „orientat spre stabilitate”, „ritmat
natural”, „calculat ecologic” – proprii timpului tradiţional – li se opun,
respectiv, trăsăturile „linear”, „cantitativ”, „ireversibil”, „motor al
istoriei”, „în schimbare”, „ritmat calendaristic”, „calculat pe scală
abstractă” – proprii timpului modern7. Care e referenţialul prin excelenţă al
timpului societăţilor moderne? Istoria, spun antropologii. Dar în cazul celor
tradiţionale? Miturile, ni se spune iarăşi (ibidem). Totuşi exagerările sunt
lipsite de fundament, în aceste aprecieri ( p. 519).
Experienţa
spaţiului şi a timpului face posibilă apariţia culturii, pentru că permite
operarea cu realul, posibilul, probabilul, imaginarul, simbolicul. Ce
capacitate e solicitată în acest scop? Aceea de a stabili analogii. Mary LeCron Foster (1994) afirmă că la baza
culturii stă capacitatea umană de a opera analogic. 8 Cu ce ? În loc
de obiecte concrete, cu simboluri.
Dar
despre simboluri şi valoarea de supravieţuire a capacităţii de simbolizare vom
vorbi mai târziu. Acum rămânem la cadrele de analiză ale lui Le Goff.
Am
văzut cum apar spaţiul, timpul şi, în linii mari, cauzalitatea în mentalitatea
tradiţională căreia îi dau expresie
mitul şi ritul.
Următorul
element de analiză propus de medievist e corpul.
Cum apare corpul în mituri? El
reprezintă însăşi esenţa eroului, am fi tentaţi să credem. Ar fi chiar maniera
lui de manifestare în lume.
Cât despre clasele sociale, un
element constant în mituri e recunoaşterea unei ierarhii. Şi, cum am văzut,
contestarea acesteia ar fi un element de inovaţie în raport cu structura de
bază a mitului , dat fiind specificul său, acela de a propune un model.
Ce se întâmplă cu timpul, spaţiul,
corpul şi clasele sociale în literatura medievală ? Există elemente care ne-ar
permite apropierea acestui gen de literatură de…antimit?
Cum apar aceste unităţi de analiză
în imaginarul medieval?
Tema
centrală pe care o identifică Le Goff în imaginarul medieval e „mirabilul”, cu
ramificaţiile sale simbolice decelabile şi pe linie etimologică9 şi
cu atitudinile pe care le-a determinat în mentalul social al „lungului” Ev
Mediu (întâi reprimare, apoi explozie în spaţiul culturii publice, adică în
literatura de tip cavaleresc a secolelor XII-XIII – p.50). Pe urmele lui
T.Todorov, deosebeşte mirabilul de straniu, deosebire oarecum forţată şi care
se distanţează de concepţia clasică a sacrului, pentru că , să ne gândim, la
R.Otto, teoretician de referinţă al acestei categorii experienţiale, cele două
concepte par a avea sfere
intersectabile, şi anume în zona a ceea ce e resimţit drept „străin”, drept
„altceva”, drept „necunoscut”.
Ce
funcţie îi găseşte Le Goff temei centrale a imaginarului medieval, mirabilului?
Argumentând cu exemple, denumeşte această funcţie de bază compensatorie, de
născocire a unei „lumi pe dos” (pp.55-56), având ca teme favorite excesul
alimentar şi sexual, trândăvia, exhibarea corporală.
Pe dos, faţă de ce? Faţă de dogmatismul
creştinismului medieval, am spune, dar Le Goff duce şi mai departe ideea şi
vede în imaginile luxuriante ale dezumanizării universului , ale regresiei spre
animal, vegetal, mineral (regresie ritualică, ar spune Ştefan Borbely), un protest
la adresa umanismului însuşi, difuzat din principiul-slogan „Omul, creat după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”(p.56).
Antijungian
declarat, Le Goff are mai multe afinităţi decât admite cu chiar sistemul
teoretic pe care îl neagă acoperindu-l de ironii nefondate, pentru că legea
compensaţiei, chiar dacă probabil cu rădăcini mai vechi în ştiinţele exacte, a
fost solid argumentată ca lege de funcţionare a psihismului, nu doar individual
(S.Freud), ci şi colectiv(C.G.Jung). În perspectivă analitică, n-ar fi deplasat
să socotim explozia temelor şi a motivelor regresiei în subuman, amorf, static
drept o compensare a deficienţei , proprii creştinismului, de a concepe
divinitatea monocromatic, unilateral, eludând ambivalenţa sacrului prin reprimarea unui pol, mai
întunecat, şi augmentarea celui opus, mai luminos, în concordanţă cu valorile
propagate de spiritul epocii. Şi apoi, nu zice chiar G.Durand, cel atât hulit
de Le Goff, că „hiperbola e pretextul antitezei”?
Pentru
că am amintit direcţia analogiei vis-producţii literare, să mai subliniem, în
spirit jungian, o funcţie pe care ar putea-o avea această explozie a tematicii
regresive. E vorba de funcţia „prospectivă”,
numind-o aşa după una din completările esenţiale aduse de Jung
psihanalizei clasice . Să explicăm. Aşa cum visul are o funcţie prospectivă, şi
alte forme de manifestare creativă ar putea-o dovedi. Să admitem acest lucru ne
ajută să înţelegem de ce şi cum apar anume tipuri de creaţii literare în
anumite perioade ale evoluţiei unei societăţi/ale unui artist individual.
Ce relevanţă are J.Le Goff pentru
lucrarea de faţă? Autorul nu doar oferă cadre de analiză, ci lansează sugestii
de cercetare pe care le lasă suspendate mai mult sau mai puţin intenţionat. El
precizează o relaţie între istorie şi literatură, relaţie de luat în
considerare pentru anumite scopuri ale cercetării. Autorul punctează cronologia unor teme de interes
aici. Deci dincolo de plusul informaţional eseurile lui Le Goff sunt şi un ghid
de metodă.
De pildă, cu referire la „mirabilul medieval”
sunt inventariate motive (pp.63-64), surse biblice, antice, celtice - de notat
ciclul Merlin! (p.65), orientale , folclorice în general (p.66), sunt
prezentate alte funcţii, dar asimilabile celei a compensării.
Merlin
Pentru
că ne va servi ulterior înţelegerii basmului nostru, să ne oprim puţin asupra
acestui personaj, care ne e atât de simpatic după secole de la apariţie, încât
a fost , de pildă, preluat de creativi ai advertisingului de azi care îl
asociază cu elemente de cotidian de parcă aici i-ar fi locul de când lumea. Şi
nu simţim aşa?
Să
vedem, înainte de a afla ce semnifică el pentru mentalităţile de peste secole,
cam cine e personajul lui Merlin.
Un
copil? Un bătrân uitat de zile?
Nu
prea mai ştim, clar…
Prima
dată povestea lui e înregistrată sub paternitatea lui Geoffrey de Monmouth, în
„Vita Merlini” (c.1150) . Autorul prezintă o poveste a lui Ambrozius, spusă de
Nennius . Aflăm că Merlin e magicianul care dirijează destinele lui Arthur şi
Uther (predecesorul acestuia) 10.
Nu
toate romanele despre Arthur îi aparţin însă acestui autor, ne avertizează
Philippe Walter (2000)11, propunându-şi să demonstreze că imaginarul
medieval e ţesut pe canavaua legendelor şi miturilor celtice, în raport cu care
ciclul arthurian e un tezaur de păstrare a valorilor.
Aşadar,
Merlin e unul din personajele din ciclul arthurian.
Printr-un
proiect al Universităţii din Rochester (2001), sunt publicate pe web date
privind celelalte personaje ale ciclului numit mai sus , cercetări privind
istoria arthuriană, legenda arthuriană, date despre personajul istoric Arthur,
despre personajul legendar Arthur, despre obiectele magice (Sabia din stâncă,
Masa rotundă, Graalul ) 12.
„Povestea Graalului” de Chretien de
Troyes e cea mai veche cunoscută din ciclul Graalului, arată Ph.Walter(2000)13.
Ernest
Schmitt (1992)14 îl prezintă
pe scurt pe scriitorul Chretien de
Troyes: a trăit undeva în jurul anilor 1150-1190, a fost la început poet de
curte al contelui de Champagne, iar către sfârşitul vieţii a intrat în serviciul
lui Philippe de Alsacia. Acesta i-a comandat să transpună în versuri o
povestire al cărei subiect figura într-o carte dăruită unei persoane protejate
de el. A scris „Perceval le Gallois ou le Conte du Graal”. Modelul a dispărut .
Chretien de Troyes, arată şi Schmitt,
este cel dintâi care vorbeşte despre existenţa Graalului şi despre căutarea lui
de către Perceval. Cartea are şi valoare didactică, pentru că prin exemplul lui Perceval autorul arată, tot
cel dintâi, cum se formează un cavaler.
În rezumatul lui Schmitt, Chretien de Troyes povesteşte cum o femeie
îşi pierde soţul şi doi fii, pleacă în pădure şi se ascunde cu fiul ei cel mai
mic, Perceval, şi, ca să şi-l păstreze pentru sine, îl educă într-o totală
ignoranţă a lumii şi a „ucigătoarei” cavalerii (acest motiv urmează a ne mai
ieşi în cale şi în alt context, de aceea am intrat puţin în poveste). În ciuda
tuturor precauţiilor mamei sale, Perceval e ademenit de strălucirea armurii
unor cavaleri pe care îi întâlneşte şi aşa
îşi părăseşte adăpostul şi mama, chiar dacă aceasta îl roagă să rămână
în pădure cu ea. Perceval ajunge la curtea Regelui Arthur şi iniţial se remarcă
prin rusticitatea manierelor. După un timp iese biruitor într-o luptă, prima
pentru el, iar ca trofeu îşi însuşeşte armura inamicului înfrânt. Gornemat
bătrânul îl iniţiază în ale cavaleriei
(să cruţe un adversar nedemn, să se cam reţină la vorbă, să protejeze femeile
şi să frecventeze bisericile) şi în manierele de curte. Perceval, graţie
originii sale nobile şi ardorii , face progrese rapide. Curând stă pe propriile
picioare. Blanchefleur îi devine soţie, cucerită de frumuseţea şi curajul lui.
După multe peripeţii, întâlneşte un rege într-un castel unde are o aventură
bulversantă. Întâlneşte o persoană cu un aspect ciudat cu care se întreţine în timp ce se desfăşoară
o procesiune. Vine un valet cu o lance strălucitoare. Apoi doi valeţi cu
sfeşnice de aur. În sfârşit, apare o
tânără fată frumoasă. Ea poartă un Graal de aur pur bătut în pietre
scumpe. O altă fată tânără poartă alte
obiecte. E ora supeului. Perceval e prins între întrebarea „ pentru cine se
face tot oficiul”şi sfatul îndrumătorului său care îi zisese să se abţină de la întrebări indiscrete. După masă,
castelanul , care părea ros de o boală misterioasă, e purtat în camera sa de
nişte servitori. Perceval, când se trezeşte în zori, găseşte castelul gol. O
punte se retrage din faţa lui ca acţionată de mâini nevăzute. Perceval se
hotărăşte să afle ce e cu Graalul, să-l găsească şi să-i descopere misterul.
Interesul
lecturii se deplasează între Merlin şi Cavalerii Mesei rotunde.
Sunt mai multe corpusuri de texte pe
tema personajului Merlin: galeze (în
cele de început nu se face legătura cu Arthur),latine ( legende care vorbesc de
un Merlin- Ambrozius , copil născut fără tată şi a cărui mamă fusese fecundată
de un demon în timpul somnului; „Vita Merlini” – G. de Monmouth,
care arată un Merlin integrat ritmurilor cosmice, profet, dialoguri cu
personajul Taliesin), franceze (Robert de Boron, sec. XIII, care face din
Merlin un profet al Graalului şi al cavaleriei arthuriene )15.
Fragmente
din Chretien de Troyes şi din
Robert de Boron sunt prelucrate modern
de Jacques Boulenger ( trad. rom.1976). Merlin apare aici ca vrăjitor .16
Vom reţine acele note care permit comparaţii
cu basmul lui Odobescu şi vom vedea cum apar ele în sursele citate în lucrarea
lui Ph. Walter.
De
pildă, să notăm că tatăl lui Merlin stă sub semnul incertitudinii, mama sa
fiind o fecioară (din cele „înţelepte”) cu program duhovnicesc despre care se
spune că e abuzată de…Necuratul, dar nu întâmplător, ci în condiţiile călcării
poruncii ascultării (prin mânierea faţă de sora sa, fecioară „nebună” în sens
biblic, şi prin stingerea candelei).
Conceperea lui Merlin se produce în somnul mamei sale, aşadar. Pe scurt,
motivul copilului nerecunoscut de tată. (pp.35-36).
Motivul
apare încă de la Geoffroy de Monmouth, ne spune Ph. Walter17, care
prezintă şi credinţele mitice despre diavolul – „incub”, credinţe care ne duc
cu gândul la…Zburătorul de pe la noi. Copiii astfel născuţi s-ar caracteriza
prin pornirea de a râde în faţa nenorocirilor, mai spun credinţe populare
citate în acelaşi loc. Un Antihrist ratat, comentează Walter naşterea
copilului, referindu-se la procedeele de ispăşire (deci de anulare a vinei, în
mentalul tradiţional) la care mama lui Merlin consimte, povăţuită de duhovnicul
ei , Blaise, după sursele citate de Walter. Acesta arată că numele Blaise nu e
lipsit de semnificaţie având consonanţe fie aeriene (care îl plasează deci sub
semnul nebuniei), fie de natură mai
telurică, trimiţând la…lup. Relaţia Merlin-Lup e directă în multe texte, mai
spune Walter(pp.48, 50, 51). La Roberd de Boron, Lupul(Blaise) e dublul lui
Merlin, e scribul care îl aşteaptă pe Merlin să îi dicteze Cartea (despre
Cavalerii Mesei rotunde)(p.52). Merlin şi Lupul, doi gemeni divini? (p.57)
Legătura între Lup şi Vânt în personajul Blaise o stabileşte o credinţă
amintită de Francois Villon : „La Crăciun, mort anotimp,/ Lupii se hrănesc cu
vânt”. (p.61)
O
primă concluzie a lui Ph. Walter e că mitul celtic al lui Merlin se citeşte în
calendarul Evului Mediu, care l-a preluat(p.62).
Copilăria
lui Merlin e marcată de miracol, pentru
că nou-născutul e păros şi pare a avea vârsta de doi ani. Dar nu numai
dezvoltarea fizică înmărmureşte asistenţa, ci şi darul cuvintelor. Şi nu
oricum, căci, o spune chiar el, a moştenit de la „Vrăjmaş” cunoaşterea
trecutului şi i s-a adăugat, pentru pioşenia mamei, cunoaşterea viitorului.
Când
copilul creşte, regele Bretaniei, care voia un turn indestructibil, află că e
cazul să sacrifice un copil ca să îi amestece sângele în mortar pentru mai
multă rezistenţă (motivul jertfei prin zidire!) . Solii care caută un astfel de
copil ajung la Merlin, iar el îi cucereşte cu ştiinţa sa care îi determină să-i
cruţe viaţa. Ajuns la rege, Merlin îi spune că turnul i se dărâmă din cauza a
doi balauri, unul roşu şi unul alb. Balaurii mor şi Merlin profeţeşte regelui
sfârşitul, care se şi produce.
Într-o
altă scenă, Merlin înlesneşte transformarea sa şi a altora după alte chipuri şi
înşelarea vigilenţei unei ducese vasale regelui îndrăgostit de ea. Motivul ne duce cu gândul la unele variante ale
legendelor despre Don Juan, de aceea îl consemnăm aici. 18 Elementul
de diferenţă e scopul procreaţiei urmărit de Merlin. Astfel Merlin pune la cale
conceperea lui Artus. (Arthur).
Urmează
scena Sabiei din piatră (Artus). O menţionăm datorită apariţiei şi dispariţiei
miraculoase a steiului de piatră (pp.
49, 52). Acest motiv, al pietrei
miraculoase, reapare cu piatra „Hâda asemănare”, piatră magică de hotar, pe care cine o vede şi –o
întipăreşte pe figură. (p.66).
Mai
apare, demn de menţionat, un portret ce dă seama de idealul frumuseţii feminine
din vremea veche: Guenievra, fiică de rege cavaler.
Un motiv des întâlnit e sexualitatea
neîngrădită, dar şi neasumată (acte sexuale consumate în stări, chipurile, de
somn sau între somn şi veghe). Dragostea e comentată la un nivel primitiv de
băieţandrii aspiranţi la titlul de cavaleri.
Îl însoţim pe Merlin şi în Pădurea
Broceliandei, lăcaşul Vivianei, ursită să fie iubită de cel mai înţelept om,
care să o înveţe meşteşugul ştiinţei sale (pp.69-72).
Merlin o întâlneşte pe Viviana şi
dialogul lor e unul descifrabil în cheie simbolică.
Sub înfăţişarea unui tânăr cuceritor,
Merlin o vrăjeşte pe Viviana cu dansuri de cavaleri şi domniţe dar fata nu
pricepe de ce trebuie să asculte un refren (funcţia redundanţei!) despre
bucurie şi durere. Merlin îi cere promisiunea să i se dăruiască în schimbul
înţelepciunii pe care o va primi de la el, ea acceptă (după un timp de
gândire), el îi mai cere să consemneze învăţăturile, în plus, pentru că ştie să
scrie. De data aceasta, vrăjitorul pleacă din pădure .
Următoarea sa misiune e să pună la
cale logodna lui Artus, care se şi realizează, ca toate cele dinainte ştiute de
profet. Guenievra se logodeşte cu „cel mai destoinic bărbat din lume” (p.73).
Apoi povestea lui Merlin face loc de-a
dreptul Poveştii Graalului. O poveste în poveste, spusă de Merlin lui Artus,
devenit rege. După care, organizarea ritualului de alegere a cavalerilor demni
de Masa rotundă (p.90).
Din nou, Merlin în Pădurea
Broceliandei. Viviana îi cere să o înveţe cum să ţină un bărbat adormit (p.90).
Vrăjitorul fermecat de nurii ei o povăţuieşte de fapt cum să facă să îi rămână intangibilă. Când
pleacă îşi ia înfăţişare de bătrân şi povăţuieşte cavalerii să lase vânătoarea
şi să meargă la luptă.
Ph. Walter subliniază caracterul
proteic al personajului capabil să depăşească limitele vârstelor. Trăsătura sa,
arată autorul, e capacitatea de metamorfoză, asociată de Vernant cu inteligenţa19.
Aşa că nu ne surprinde să
întâlnim un băiat de ajutor la prepararea hranei pentru
unul din cavalerii lui Artus…un copil care
e tot pus pe fapte mari.
Apoi Merlin se reîntâlneşte cu Viviana.
Îi spune povestea cu Lacul Dianei, e vrăjit de Viviana să creadă fantezii
erotice drept realitate.
În continuare, motivul mesei rituale,
al locului gol la masă, rezervat pentru cel mai merituos cavaler, care va
cuceri SfântGraal şi îi va desluşi misterul.
Imediat, scena domnişoarei frumoase cu
piticul cavaler.
Legat de ea, motivul „închisorii de
aer” în care Viviana îl ţine captiv pe Merlin. Vrăjitorul vrăjit. Legarea
magică, legarea erotică.
Aşa apare Merlin în romanul prelucrat
după un text popular şi alte surse de J. Boulenger.
Din notele de lectură ale lui Ph.
Walter mai menţionăm sublinierea unei caracteristici a personajului : râsul.
Merlin râde sardonic, râsul lui e unul de divinaţie (p. 133).
Jacques Le Goff a analizat râsul ca
fenomen în Evul Mediu şi apreciază că în tradiţia medievală râsul sardonic era
considerat „rău” (apud Ph.Walter, p. 134). Ce reprezintă râsul, după Bahtin?
„Soclul culturii carnavaleşti”.
Pare cel puţin… amuzant faptul că
tocmai în Evul Mediu râsul a fost înfierat. Inerţie? Conservatorism?
Să ne luăm rămas bun pentru o vreme,
zâmbind, de la Vrăjitorul vrăjit, şi să vedem ce mai presupuneau acele
„mirabilia” medievale.
Ni
se expun, în tratatul lui J. Le Goff, genuri şi specii permeabile „mirabilia”,
adică texte populare şi „savante” ce relatează despre călătorii imaginare în
„lumea de dincolo”, o lume mirifică, „lumea pe dos”. Personajul care tocmai a
ieşit din cadru ne face familiară noţiunea.
O
imagine a corespunzătoare e „ţara unde curg lapte şi miere”: imagine tipic
medievală , apărută în secolul XIII fără să fi existat înainte 20 , figurând ca motiv literar în cataloage
folclorice clasice – cum ar fi „Motif-Index of Folk Literature”, Stith Thompson
– ca topos alternativ, al „lumii celeilalte” (p.163), pe lângă alte motive:
vizitarea „lumii de jos” (a iadului) prin stânci care se deschid, intrarea în
iad prin munţi, poteca spre iad (o ordine înşelătoare, aparentă, am zice),
călătoria în Insula Veseliei, călătoria în paradisul terestru, călătoria în
Ţara Tinereţii (p.162), tărâmul fără timp, fără naştere, fără moarte (p.163).
Existenţa unor toposuri astfel
încartiruite ne permite o lectură mai atentă a basmului în discuţie.
O lectură comparativă a acestuia şi
a „Ţiganiadei” ne-ar edifica privind oportunitatea unei cercetări privind
posibilitatea ca Odobescu să fi avut cunoştinţă de poemul lui Budai-Deleanu în
perioada elaborării eseului său vânătoresc.
„Ţiganiada”, aflăm, a fost
definitivată înainte de „Pseudocynegeticos”, între 1800 şi 1812, într-o
variantă rămasă în manuscris până în 1925 (după Gh. Cardaş, 1928) 21.
Prima redacţie a unui alt manuscris, definitivat până în 1800 (p.XXXIX), e
datată 1875 şi 1877 , în „Buciumul Român” (pp. XXXVIII, IL). Un prim exeget e
G. Sion, în conferinţe susţinute la Ateneul Român la 30 ian.1975 şi 27feb.1878,
conferinţe anunţate încă din 1872 (p.XXXVIII, IL). Chiar dacă publicarea
„Ţiganiadei” e ulterioară editării cărţii lui Odobescu (1874,iunie), despre
poemul lui Budai-Deleanu se ştia de mult timp, pentru că manuscrisele fuseseră
aduse în 1869 la Biblioteca Centrală a Statului (p.XXXI), după ce se vorbise de
ele la 1830 (Gh. Asachi) şi la 1870 (Al. Papiu-Ilarian). Deci e posibil ca
Odobescu să fi venit în contact cu această creaţie literară.
Numai
pe baza unei cercetări ne-am putea pronunţa.
Textele amintite merită să fie comparate din punct de
vedere al naşterii şi circulaţiei
motivelor. Dacă nu am găsit, la acest moment, argumente pentru o filiaţie
„Ţiganiada”-„Pseudocynegeticos”, pentru o descendenţă comună a textelor există
argumente. Ne referim la descendenţe nu
numai strict literare, ci şi mai profunde, care ţin de un anume gen de
sensibilitate cultivată de vremea
respectivă şi asumată de fiecare conştiinţă artistică pe cont propriu. Că
fiecare dintre cei doi autori a reuşit să îmbrace în haină originală
conţinuturi nu tocmai noi – e un aspect care subliniază nu numai complexitatea
tipului cavaleresc de literatură, ci şi, contrar opiniei lui J. Le Goff,
bogăţia tematică derivabilă din genul special de relaţie pe care această
literatură o întreţine cu…arhetipurile. Şi, să zicem, cu arhetipologia.
Legăturile sunt uşor de urmărit
păstrând cadrele de analiză propuse de Le Goff.
„Lumea pe dos” e lumea în care
spaţiul, timpul, corpul, clasele sociale sunt altfel decât în miturile care le
idealizează.
Cu
privire la relaţia dintre corp, lume, timp şi clase sociale, două curente cu
rădăcini în Antichitate străbat Evul Mediu şi lasă urme în tematica şi
simbolica literaturii acestei perioade. E vorba, după Pavel Chihaia (1977), de
moştenirea idealului greco-roman al frumuseţii şi sănătăţii corporale şi de
ideea iminenţei degradării corporale, cu rădăcini în patristica orientală. Pentru că o instituţie reprezentativă a
vremii, Biserica, încearcă să impună dogmele inclusiv în această direcţie, iar
pături sociale diverse au reacţii diverse, avem o cheie să înţelegem şi
conflictele între nobilime-cavaleri şi cler, ca şi încercările de acomodare
reciprocă, drept mărci ale epocii ,
care, reflectate în literatură, trec, cum am văzut, spre antimituri. Pe scurt,
Biserica, la fel ca întotdeauna (şi nu interesează aici să stabilim riguros
orientarea confesională), şi în Evul Mediu propune abordarea lumii cu
sentimentul unui provizorat, oferind ca
alternativă lumea de dincolo. Semne ale acestei dihotomii apar în toate
expresiile artistice ale influenţei Bisericii, dar şi reacţiile sunt înregistrate deopotrivă în
forme artistice.
O temă artistică e tema Întâlnirii celor trei
vii şi trei morţi (p.26). Jurgis Baltrusaitis (1955) leagă această temă de
romanul „Varlaam şi Ioasaf”(p.30). Altă temă e Dansul macabru. Alta,
figuraţiile in transi ( degradare fizică) (p.28). Huizinga reţine
obsesia morţii ce rezultă din acest tip de teme tratate artistic (p.27), dar şi
simbolismul ei în planul cunoaşterii, căci această expresie obsesivă ar putea
fi interpretată şi ca un eşec al efortului de cunoaştere, o renunţare, o
dezamăgire, fie că ar fi rezultatul unei comenzi artistice a Bisericii, fie că
ar proveni din crize individuale de conştiinţă(pp.28-29). Dacă Huizinga nu pare
a fi edificat cu privire la originea şi sensul social al acestor creaţii, alte
opinii critice sunt mai clar orientate admiţând intervenţia moralizatoare a
Bisericii (p.35).
Tema
Întâlnirii datează din secolul al
XIII-lea. A fost transformată în literatura franciscană, suferind un
procedeu de esenţializare, cele trei
personaje au fost reduse la unul, a apărut personajul pustnicului(p.68).
Alte
personaje, în aceeaşi tradiţie: „Prinţul Lumii” şi „Doamna Lumii” , embleme
pentru „Seducător” şi „Fecioara Nebună”(pp.72-74). Sursele ni le precizează tot
P. Chihaia: opera „Wigalois”, a lui Wirent von Grafenberg (inspirată de
romanele arthuriene),şi „Despărţirea de lume” , a lui Walter von der
Vogelveide, ambele preluate de Konrad von Wurzburg care a creat personajul
„Frau Welt” şi l-a folosit pe Grafenberg drept model pentru personajul-replică
masculină (pp. 76-79).
Fresca
„Triumful morţii” (Campo Santo din Pisa) e considerată o reprezentare „matură”
a temei Întâlnirii (P. Chihaia, p. 126), dar e totodată şi una a „Prinţului Lumii” şi „Doamnei Lumii”
. Chihaia arată un alt personaj înrudit cu „Frau Welt” , numit „Doamna
Dragoste” şi care a fost creat în contextul
apariţiei romanelor de dragoste scrise de autori precum Chretien de Troyes şi
Marie de France (sec. al XII-lea) (pp. 88-89). O dovadă a ajungerii acestor
teme şi în spaţiul cultural românesc o reprezintă Paftaua de la Argeş (p.101).
O altă dovadă, pilda celor trei prieteni, inserată în „Învăţăturile lui Neagoe
către fiul său Teodosie” , ca şi omilia lui Ioan Gură de Aur, „Despre răbdare
şi că nu trebuie să plângem amar pe cei morţi” (p.51).
Care sunt resorturile şi scopurile
acestui gen de literatură ?
Ernst Robert Curtius (1948) ne-ar
putea face mai apropiate aceste sensuri, fie şi printr-o scanare a unor
idei-ancore. Autorul recunoaste suportul pe care l-a găsit în Jung dar nu omite
să revină la obiectul studiului său : literatura, cu „teme, tehnici, biologia
şi sociologia ei” 23.
Un aspect al „Lumii pe dos” remarcat
de Curtius este revolta tinerei generaţii faţă de studiu (pp. 119). Exemplifică
printr-un citat din „Carmina Burana”, în care e deplânsă renunţarea la
învăţătură : „Tineretul nu mai vrea să înveţe! Ştiinţa decade! Dar întreaga
lume e pe dos!” (p.116). Şi : „Cândva învăţătura era în floare, azi trândăvia
i-a luat locul, mult timp ştiinţa a avut tărie, acum mai tare este jocul”
(p.115). Cum rezultă „Lumea pe dos”? Din aglomerarea de impossibilia. Cu relevanţă pentru basmul nostru reţinem un
astfel de element: la Daniel Arnaut , tulburarea minţii poetului din cauza
„falsului Amor” sau a supărării din dragoste (p.118) , în sec. al XII.lea, la
Ioan din Hanville, „colina îngâmfării” devine lăcaş al „Lumii pe dos” (p.118),
în 1180, la Nigellus Wireker („Oglinda nebunilor”), prezentul neagă trecutul,
oglinda care li se aşază în faţă
tinerilor plini de ei înfăţişează un măgar cu aere culte (p.120).
Înţelegem că apariţia şi
proliferarea unor asemenea teme, în imagini unele mai vechi, altele cu modele
antice, se produc într-o perioadă când cavalerismul ca fenomen era o
dezamăgire.Pentru cler? Pentru clasa
cavalerilor, chiar?
Am putea găsi de la literatura
cavalerească ramificaţii către basmul cu care Odobescu, în loc să îşi închidă,
îşi lasă deschis eseul pe tema vânătorii? Şi care ar fi semnificaţia lor? Ce
raporturi au operele în cauză cu miturile de referinţă? N-am putea descoperi un antimit încapsulat în
povestea vânătorească stând sub semnul lui Pseudo?
Am utilizat sintagma „mituri de
referinţă”. Care ar fi acestea, într-o astfel de analiză? Ar putea fi mai multe
însă pentru lucrarea de faţă am zăbovi la mitul Vânătorului, „mitul” lui Don
Juan şi mitul lui Merlin.
O trecere în revistă a unor posibile
ramificaţii, de urmărit în alt loc, poate nu ar fi totuşi fără rost.
Dacă citim basmul în spirit
structuralist-analitic, observăm că încă din titlu se conturează două miteme. O
traiectorie de studiu ar fi urmărirea relevanţei personajului feminin prin
prisma unui mit pe care îl prezintă într-o formă inversată, mitul Omului din
Piatră. Otto Rank şi Jean Rousset ne-ar putea lămuri indicând chei alternative,
poate, ale lecturii. Personajul feminin ne mai trimite la legendele Dochiei,
antica Niobe, la vânătoriţele din poveşti (în structură Anti-).
Legat de problematica dublului şi a
compensării, un alt loc de referinţă ar fi simbolistica oglinzii , mitul lui
Narcis (drag lui Odobescu, căci păstrat între cele „Zece basme mitologice”
repovestite după C.W.Cox ). Poate nu ar fi lipsite de temei raportarea
personajului principal masculin la acest Frumos al tuturor timpurilor şi
încercarea încadrării sale, pe această filieră, în pleiada personajelor
exponente ale unui anumit tip de culturi, „culturi ale ruşinii”, amintite de S.
Angelescu în 1999 24, cu un concept al lui Ruth Benedict. În acest sens, un sprijin
am putea găsi în culegeri de istorie a miturilor vechilor greci. Am mai putea
merge pe analiza filosofiei nietzscheene a „Apolinicului” şi „Dionisiacului”.
Un context tangenţial ar putea fi
mitul Cavalerului Trac, întrucât, ne spune Kernbach (1983), frecvent e asociat
cu împrejurările cinegetice25 (15,p.129) şi, în plus, sugestii de
cercetare a problematicii istoriei, atributelor, dovezilor de atestare a
cultului corespunzător au fost făcute chiar de Odobescu, al cărui interes a
fost captat de personaj.
Tot
Kernbach ne trimite şi la mitologia geto-dacă (pp.442-443), prin câteva
toposuri relevante în analiză: sediul divinităţii pe piscul muntelui (Kogaion,
nu Penteleul, ca în basm), lykanthropia la daci ca rit iniţiatic(pp.368-369).
Tot
la mitologia tracă ne trimite şi Gh. Muşu (1982), vorbindu-ne nu doar de
Călăreţul Trac - din reprezentările
întoarcerii de la vânătoare26 (p.164), personaj asimilabil lui
Dionysos(p.175) şi având epitete mustind de semnificaţii : „Vrednicul Mire”,
„Vrednica Mireasă”(pp.178-189) – ci şi despre Borta , zeitate a adâncului
pământului (p.17), despre Bendis cea amintită şi de Kernbach, dar aici în
ipostaza de zeiţă a vânătorii, nu doar a lunii (p.40), iar mai departe despre
Endymion (p.41), despre „zănatic/lunatic” (p.50), despre pădure şi codru ( pp.
81,82).
În sfârşit, mituri conexe sunt cele
cosmogonice , amintind de Creaţie, de trecerea de la Haos la Ordine. Mitul
descălecării poate fi amintit aici. În
raport cu ele, vom vedea, basmul se citeşte în cheie Anti-, cheie permisă de
conglomerarea unor locuri, timpuri, personaje şi simboluri într-un mitologem
raportabil la elemente de structură ale basmului.
Dar mitul cel mai vizibil la o primă lectură pare a fi mitul Vânătorului.
Jean Chevalier,
Alain Gheerbrant (1969) prezintă un simbolism al vânătorii care ne trimite la
conceptul de ritual (urmărirea vânatului – căutare spirituală şi omorârea
prăzii – distrugerea ignoranţei şi a tendinţelor nefaste) şi citează
interpretarea lui Paul Diel, care vede în această practică viciul lui Dionysos
Zagreus, marele Vânător, exprimând „dorinţa lui nepotolită pentru juisările
sensibile”, spre deosebire de vânătoarea spirituală a lui Artemis,
fecioara-săgetătoare27 . Să ne mai gândim tot aici şi la…amazoane, ca arhetipuri ale
feminităţii?
O altă sursă de clarificare a
terminologiei şi de situare în context o reprezintă Anca Balaci (1969 )28,
care ne aminteste de Dionysus-Bacchus,
despre Pentheus, dar şi despre Ariadna şi Minotaur.
Andrei Oişteanu (2004) circumscrie
poveştii Minotaurului, a lui Tezeu şi a Ariadnei problematica dialecticii
Ordine-Haos, văzute,
structuralist-arhetipologic, ca reversibile, „fiecare conţinând germenii
celeilalte” 29. Graniţa între Ordine şi Haos îi apare transgresată
de Labirint, tărâm al dezordinii (p.275), „monstru arhitectonic” (pp.273-274).
Arma răpunerii Minotaurului e „firul Ariadnei”, călăuză, Lege, Logos (pp. 280,
278), Ariadna capătă un rol simbolic cu trimitere la Arachne, protectoarea
războinicilor şi a ţesătoarelor (p.283). Metoda răpunerii Minotaurului e una
pretabilă instrumentului, dar şi specificului personajului care i-l pune
eroului la îndemână : e vorba de „legare” (p.284) ,poate iniţial, adică într-o
versiune mai veche, incipientă a mitului, dusă la bun sfârşit de chiar Ariadna
(p.299). Nu avem exemplul Vivian ? Să
mai notăm aici că numele Minotaurului e … Asterios, termen ce ne duce cu gândul
la fenomenul asterismului, specific „zamfirului”, piatră a „limpezimii cerului”
în poveste , adică safirul albastru (Galia Maria Gruder, 2003) 30.
În fine, mitul vânătorii e prezentat
de Pierre Vidal-Naquet (ed.1985) în contextul gândirii mitic-simbolice a
anticilor greci. El prezintă Vânătorul Negru şi efebia ateniană şi, preluând un
comentariu al lui Wilamowitz, îl caracterizează pe Melanion ca efeb care „a
eşuat”31. E citată o legendă în care se spune că Melanion fugea de
însurătoare şi că nu s-a mai întors acasă, „într-atât îi erau de urâte femeile”
(p.194). De fapt, în Grecia efebul e „când negru, când fată, când vânător
şiret”, „un om al ţinuturilor de hotar”(p.196), fenomen explicat de J.P.Vernant
: căsătoria şi războiul, împlinirile feminină/masculină , sfârşitul unei stări
în care „fiecare participă la natura celuilalt” (apud P.Vidal-Naquet,
pp.221,229). Astfel ne facem o idee mai clară şi despre epitetele pe care
Cavalerul Trac le căpăta în Cultul Cabirilor din Insula Samotrake.
Pierre Vidal – Naquet a scris ,
împreună cu J. Le Goff, în 1974, un eseu , „Levi Strauss în Broceliande. Schiţă
de analiză a unui roman de curte”, Broceliande fiind, am văzut, o pădure unde se desfăşoară o parte din
acţiunea romanelor cavalereşti din Ciclul Mesei Rotunde/Ciclul lui Arthur. 32
Subiectul
romanului „Yvain ou le Chevalier au lion” (circa 1180, Chretien de Troyes) e
expus pe scurt în acel eseu (pp.210-214), e identificat motivul sălbaticului
(p.214), e inferat prototipul – un episod din „Vita Merlini” de Geoffroy de
Monmouth, text, cum am văzut, cu rădăcini celtice adânci. Mai e amintit un
studiu din 1969, al lui J. Frapier (p. 215, nota 8 ) , asupra iubirii
cavalereşti. Într-o altă notă (38 p. 223
) se arată că, în dialectica natură / cultură, tipică mentalului Evului Mediu,
Yvain e un personaj care suferă deculturalizarea, sălbăticirea. Un personaj
întâlnit de el, Sihastrul, e văzut ca „enclavă culturală” în raport cu o „lume
naturală” (p.224) . Yvain străbate pădurea plină de sensuri şi întâlneşte
personaje miraculoase.
Parcă
recunoaştem similitudini cu traseul Feciorului de împărat, şi aici…
Şi nu numai cu el, ci şi cu eroul
„Ţiganiadei”. Să ne întoarcem la poem pentru a puncta câteva zone de
convergenţă.
Cântecul I ne oferă o imagine frustă
a Haosului, în concordanţă cu viziunea populară a spaţiului şi timpului, aşa cum am văzut că a fost conceptualizată de Bernea
mai târziu. respectiv una a caracterului discret al acestor două dimensiuni, cu
locuri / evenimente ce marchează diferenţe calitative33 .În
continuare, tema drumului care consfinţeşte o stare incertă, între două
jaloane, unul, depăşit, altul, neatins (p. 26). Să notăm tot aici o explicaţie
după ureche a numelui „Neagu” – „o
neagă” (nota lui P. Maior, p.33), un Gică – Contra, am zice azi. Mai departe ni
se vorbeşte de codrul locuit doar de zâne (p.81), de „curtea nălucită” situată
nu departe de „Cetatea Neagră” (pp. 81,82) . De ospeţe şi răsfăţuri care
dezvăţau voinicii de arme ( pp.82,83), după nunţi „fără nun mare” prezentate un
pic înainte ( p.78). Ni se mai prezintă suferinţa omenească a lui Parpangel,
care o caută pe Romica şi cade victimă nălucirilor. În continuare, alte motive
de interes pentru lucrarea de faţă: cântecul „de libov”, „de vin şi jele” al
lui Parpangel (pp.93-95), cântecul despre Arghin şi Ileana (inclusiv motivul întâlnirii Sălbaticului –
p.109). Apoi, portrete ale unor personaje cu suport real în istorie, dar eludat
literar. Vlad zis…”Ţepeluş”, de pildă. Un procedeu de remarcat : povestea în
poveste. Pe post de Echo, din mitul lui Narcis, apare…Iha , „fata cea
pădurănească” (pp.158,160). Apare motivul pierderii minţii. Stâncile, bălţile,
râpele, peşterile sunt zugrăvite ca refugii diavoleşti (p.266). O deghizare a
Diavolului e chiar fecioara (pp.298-302). Intervenţia purtătorului de valori
creştine (Sf. Spiridon) epuizează potenţialul malefic înainte de a se fi
manifestat pe deplin şi astfel nălucile sunt distruse ( pp. 302,305). În
această „Lume pe dos”, Parpangel se cunună cu Romica, iar Mitrofan îi scorneşte
mirelui un „epitalamion” , o oraţie de nuntă ( pp.321-324). Şi cimpoierul
Viorel născoceşte un poem (pp.325-327). În fine, şi Parpangel se visează erou
şi îşi povesteşte fanteziile, călătoria în iad şi în rai (pp.328-342, 342-353).
Oraţia de nuntă e de interes aici
prin motivele şi secvenţele: vânătorul care umblă după „sobolaş” (p.321),
ieşirea fecioarei din codru (pp.321-322), care îl farmecă şi-i cere credinţă,
uitarea rostului de a „goni” , sfatul fecioarei (p.323), prinderea sobolului
(p.323), grija fetei pentru animal, constituirea cuplului fericit (p.324).
Cântecul lui Viorel e un cântec de fată, tot
cu funcţie ritualică, deducem din context, despre o întâlnire a unei
tinere cu Eros/Amor, fiul lui Venus/al „dulcii” (!) „Vinere” , vânător de
„inimi blânde , tinere”. Motive de subliniat: mura preţioasă, faţa roşie ca
rubinul .
Cântecul lui Parpangel e tipic
cavaleresc. Motive: raiul în parte comestibil, în parte strălucitor
(pp.346-348), originea nobilă a lui Parpangel, şi anume din … Jundadel .
Observăm că basmul inserat în
„Pseudo-cynegeticos” , poemul eroi-comic „Ţiganiada” şi literatura cavalerească
au în comun tema „lumii pe dos”, tema răsturnării unei ordini care e înainte de
orice o ordine a culturii.
Dar
mai există o temă comună. Şi la ea ne conduce Odobescu însuşi, în
„Pseudocynegeticos” 34.
E
vorba de vânătoarea feudală.
Să
căutăm în basm personaje care ar putea
fi raportate la figuri istorice
reale.
„Doamna Neaga” ne duce cu gândul la
Neaga din Hotărani, despre care aflăm de la prof. D.H.Mazilu (2003) că e mama
lui Neagoe Basarab , fiu natural al lui Basarab cel Tânăr – Ţepeluş 35.
În afara numelui există argumentul contextului tematic: compensaţiile
bastarzilor prin cultură –p.501 - , legătura lui Neagoe Basarab şi a Neagăi cu întâia operă a
culturii româneşti, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”,
motivul hybrisului.
Nu numai pasiunea pentru istorie a
lui Odobescu ne permite să raportăm pe „Doamna Neaga” la personajul omonim
real, ci şi faptul că autorul şi-a dedicat întreaga activitate studierii
artelor, în decursul aşezării lor în spaţiul românesc. El publică, e drept, în
1887, un volum literar-istoric cuprinzând şi un studiu, „Biserica de la Curtea
de Argeş şi legenda Meşterului Manole”, studiu citit în 1879, deci după
publicarea eseului său, şi în care „de- al de Negru Vodă” şi „de-al de Meşterul
Manole” primesc eticheta de „împestriţări ale poporului”.36
Personajul Neaga ne trimite la un
alt mitologem, deci: Radu Negru, cum e prezentat de prof. D.H.Mazilu (2003)37.
Mitul fondatorului, aşadar, al descălecătorului. Cu un corespondent în cheie
Anti- în basmul „bisoceanului”.
Mitologemul „Radu Negru”, confuzia
Radu Negru-Neagoe Basarab sub numele „Negru Vodă” îşi află loc în istorie
(N.Iorga), ca şi în literatură. Ov. Papadima (1968) arată că în 1847 Cezar
Bolliac crease o baladă „Meşterul Manole”, care „pare a fi scrisă cu un text popular autentic în faţă
sau în memorie”38 şi în care e vorba de o mănăstire, nenumită, şi de
un domnitor , Neagu. Nota lui Papadima: „Şi ne dăm seama că e numele sub care
era cunoscut Neagoe Basarab de către contemporani pe când era numai vătaf de
vânători” (p.200). Într-o culegere de repere istorico-literare la „Învăţături” 39, N. Iorga
(1904, 1929) îl prezintă în aceeaşi calitate pe Neagoe Basarab („ era un simplu
boiernaş, vătaf de vânători”, p. 335), la fel, Al. Piru (1964) („Neagoe, acum
vătaf de vânători,…” , p. 369). Un
moment în balada după Bolliac e punerea la dispoziţia lui Manole, de
către „Doamna Despa”, a bijuteriilor sale.
Ce influenţe apar în basmul
bisoceanului? Din istorie, din mitologie, din literatura populară şi din
literatura cultă. Cum sunt aceste influenţe prelucrate? În spiritul epocii
scriitorului , dar şi prin filtrul sensibilităţii sale specifice.
Putem găsi note de modernism în
basmul bisoceanului? Şi, dacă da, căror nevoi se adresează ele?
C.Riviere (1991) afirmă că în mituri
moderne eroii , în loc să mai fie zei antici, sunt persoane ce deţin forţa de a
distruge. 40 Aceştia pot fi văzuţi de fapt ca
antieroi, iar operele ce ni-i prezintă, ca antimituri.
Antimitul apare ca un mit degradat
la o structură de tip anti-, care şi-a
pierdut funcţia sacră iniţială , dar nu şi orice legătură cu sacrul.
Să fie antimitul expresie a nevoii de sacru a unei
culturi în criză de valori?
Poate că nu e lipsit de temei să
presupunem că antimitul apare într-un context al eşuării culturii în a răspunde
unor nevoi profunde ale umanităţii. Un astfel de context poate fi cel al
civilizaţiei moderne, cu „păcatele” sale „capitale”.
Contextul transpare în antimit şi am
putea analiza comportamentele şi atitudinile personajelor umane din basm prin
grila unora dintre cele opt racile ale civilizaţiei enumerate de K.Lorenz.
Basmul pare a vorbi despre o
insuficienţă a culturii şi prezintă un personaj ce eşuează în sarcinile lui
culturale, un personaj a cărui cunoaştere e ineficace, e lipsită de consecinţe.
Lipsa de finalitate a acestei cunoaşteri şi criza valorilor de care ea dă seamă
se văd printr-o analiză semantică a verbelor ce denumesc acţiunile, devenirile
şi stările personajului, în cheia propusă de Ivan Evseev,1974 41.
O întoarcere spre arhetipuri ne va
da mai multă libertate de interpretare a evoluţiei epice şi subiective a
personajului din basm. Pe care, să nu uităm, îl citim ca pe o interfaţă.
Note
1Jacques Le
Goff, „Imaginarul medieval.Eseuri”, Ed. Meridiane, Bucureşti 1991, pp. 26, 40
2Ernest Bernea , „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român”, Ed.
Humanitas, Bucureşti 2005, ed.a II-a , p. 8
3Mircea Eliade , „Mituri, vise şi mistere”, Ed. Univers enciclopedic,
Bucureşti 1998, p.30
4Mircea Eliade , „Sacrul şi
profanul”, Ed. Humanitas, Bucureşti 2005,
pp.54-57
5Tim Ingold (ed.) , „Companion Encyclopedia of Anthropology” ,
Routledge, London/NY, 1994, pp.329-330
6Lucian Blaga , „Trilogia culturii”, Ed. pentru literatură universală,
Bucureşti 1969, p.41
7Tim Ingold, op. cit., p.504
8idem p. 366
9J.Le Goff, op. cit. p.25, pp.47-48
10 Margaret Drabble, Jenny Stringer, eds., „Concise Companion to English
Literature”, Revised Edition, Oxford University Press, Oxford, 1996 , p.380
11Philippe Walter, „Merlin şi cunoaşterea lumii”, Ed. Artemis, Bucureşti,
2004, p. 6
12http://www.kingarthursknights.com
13Ph. Walter, op. cit., p.10
14Monde du Graal, Nr. 198, mai-iunie 1992, an 36 , pp.13-15
15Ph. Walter, op. cit., pp. 12-26
16Jacques Boulenger, „Romanele Mesei rotunde”, Ed. Univers, Bucureşti,
1976
17 Ph. Walter, op. cit. p. 46
18J. Boulenger, op. cit. p. 47
19 Ph. Walter, op. cit., p.99
20J. Le Goff,op. cit., p.55
21I.Budai Deleanu, „Ţiganiada. Poem eroi-comică în 12 cânturi”, Tiparul
„Oltenia”, Bucureşti 1928, p. XXXV
22Pavel Chihaia, „Sfârşit şi început de ev”, Ed. Eminescu, Bucureşti
1977, p. 37
23Ernst Robert Curtius, „Literatura europeană şi evul mediu latin”, Ed.
Univers, p.7
24Silviu Angelescu, „Mitul şi literatura”, Ed. Univers, Bucureşti 1999,
p. 118
25Victor Kernbach, „Dicţionar de mitologie generală”, Ed. Albatros,
Bucureşti 1983, p.129
26 Gh. Muşu , „Din mitologia tracilor. Studii”, Ed. Cartea Românească
Bucureşti 1982, p.164
27Jean Chevalier, Alan Gheerbrant, „Dicţionar de simboluri”, Ed. Artemis,
Bucureşti 1993, pp.467-468
28Anca Balaci, „ Mic dicţionar mitologic greco-roman”, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti 1969
29 Andrei Oişteanu, „Ordine şi Haos”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.273
30 Galia Maria Gruder, „Cartea nestematelor”, Ed. Humanitas,Bucureşti , 2003, p.69
31Pierre Vidal-Naquet, „Vânătorul Negru”, Ed. Eminescu, Bucureşti 1985,
p. 194
32J. Le Goff, op. cit.
33I.Budai Deleanu, op. cit. pp. 18, 23
34A. I. Odobescu, „Scrieri alese”, vol. II, Ed. Albatros, Bucureşti , p.
35
35Dan Horia Mazilu, „Voievodul dincolo de sala tronului”, Ed. Polirom,
Iaşi 2003 pp. 426, 501
36Maria Cordoneanu, „Meşterul Manole. Studii. Antologie. Note”, Ed.
Eminescu, Bucureşti 1980, p.26
37Dan Horia Mazilu, op. cit. pp.91-94
38Maria Cordoneanu, op. cit. p.200
39”Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, Ed. Minerva,
Bucureşti 1984
40Monique Segre (coord.), „Mituri, rituri, simboluri în societatea
contemporană”, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, p.13
41Ivan Evseev, „Semantica verbului”, Ed. Facla, Timişoara 1974
PARTEA A V-A
Înapoi la arhetip
„Bogăţie înseamnă
păstrarea unei disponibilităţi psihice, şi nu o tolbă de vânătoare plină”
(C.G.Jung)1
Chiar
departe de-a avea tolba plină, să nu ne
amăgim că disponibilitatea e puţin lucru şi să o invocăm să prindă viaţă pe
măsura lecturii basmului nostru cult.
Am trecut în revistă câteva elemente
de context care ne permit o lectură, poate, intertextualistă , ca acum să
ne plimbăm prin simbolistica şi arhetipologia traseului
fără întoarcere al Feciorului de împărat.
Încercând sentimentul unei oarecare stinghereli, în faţa inepuizabilului potenţial al asociaţiilor, ne
vom limita la acele elemente care ne permit păstrarea unei atitudini deschise
în receptare, în spiritul caracterului deschis al textului de bază.
Nu vom vorbi aici de izvoare,
difuziune, prelucrări. Dacă am amintit ceva din toate acestea până acum e
pentru că există şi această dimensiune a creaţiei literare şi textul poate fi
interpretat şi în această perspectivă, când scopul justifică aprofundarea unui
astfel de demers. Ca să conturăm însă perspective antropologice în lectura
basmului cult ales ca material de studiu, demersul acesta, deşi necesar, nu e
suficient. E nevoie de pătrunderea în profunzimea basmului. Ce ne spune el, în termeni de experienţă
umană? Către ce alte texte trimite el altfel decât prin raporturile amintite?
Acest
capitol va fi unul de reluare a lecturii, de la un zero relativ.
Să ne jucăm de-a recreaţia, aşadar.
E ca un joc de-a geometria. Vom face
secţiuni prin planuri de semnificaţii dispuse în atât de multe din direcţiile
posibilităţilor de interpretare, câte ne permit încă o anume disponibilitate
interioară.
Ca să simplificăm cumva, vom încerca
să urmăm schema:
1.imagine
®2.simbol®3.arhetip®4.dimensiune antropologică
Nu
ne arogăm aici competenţe de a cuprinde ceea ce e de necuprins. Tot ce facem e
să dăm târcoale unor „incinte” mentale, cum le-ar spune Levi Strauss, dar nu
ale vreunor primitivi numai, ci deopotrivă ale noastre, ale celor care le citim rescriindu-le.
Basmul începe cu un ton dezamăgitor
în raport cu putinţa şi ştiinţa oamenilor „de acum” şi prezentul literaturii
subliniază o dată în plus actualitatea decepţiei, pe care o reţinem ca marcă a
tonalităţii textului. Ne-am aştepta să fie compensată cu o idealizare pe
măsură, în continuare, şi pe moment suntem reconfortaţi intelectual şi în
speranţele noastre cele mai intime. Pentru că după ce cunoaştem o Împărăteasă
văduvă şi cam „bărbată” ni se prezintă un personaj care întruneşte aparent
toate calităţile cerute de nevoia compensării deficitului iniţial. Basmul stă
însă sub semnul lui Pseudo, cum am văzut, aşa că e o falsă impresie.
De fapt Copilul pe care „de micuţ îl dase
Doamna la carte” e un fel de enciclopedie în toate limbile pământului ( un PC
286 din ziua de azi lipsit de reflexivitate şi cu un hard cu capacitatea de
stocare utilizată la maximum) şi … cam atât . Pentru că rămâne la nivelul
literal al textului, pentru că nu mai are altă
treabă decât cititul, cititul, iar cititul. El nu pare a trece de la
literă la conţinut, căci dacă ar fi preocupat de conţinuturi ar opera selecţii
în erudiţia sa, altfel sublimă în tragismul ei. Ni-l imaginăm înghiţind
cărţile, devorându-le, fantasmele la care ne duce cu gândul sunt unele în
registrul voracităţii, al oralităţii.
Ce-i lipseşte Copilului acestuia? Ce supracompensează aviditatea literei? Ce
simbolizează litera, cartea? Cultura, am zice neaducând nici o mare lămurire.
Legea, distanţa faţă de dorinţă. „Numele Tatălui”, cu un concept lacanian. Care
e condiţia Copilului din basm? E unul lipsit de Tată şi care compensează
această lipsă la dorinţa Mamei sale ce preia cu stângăcie (căci exagerând) din
ce-şi imaginează ea că ar fi rolul Tatălui. Sărmanul Copil e privat de
transmiterea autentică a Culturii prin
dialogul viu cu Magistrul care trebuia să-i fie Tatăl şi e condamnat să înghită
Cartea ca surogat al figurii paterne. Se anunţă mari dificultăţi în ordinea
simbolică şi prevedem ineficacitatea Pseudoculturii echivalente cu erudiţia
seacă.
Ne vine greu să credem, dar au fost epoci când
acesta era un ideal uman! Şi nu ne referim numai la idealul Împăratului Luminat
(imperator literatus, după E.R.Curtius 2) . Ne
referim la vremuri ce au încurajat un adevărat cult al Cărţii. Nu la cele în
care acest obiect era considerat sacru, ci la perioadele altfel cu destule pete
întunecate în care fără vreo legătură cu sacrul Cartea era adulată, semn al
apartenenţei la o clasă privilegiată. Un astfel de timp e cel al Evului Mediu,
din care, ne mai zice tot Curtius, avem azi cuvinte ca „rubrica” (p.362).
Cine
orchestrează , în cazul Copilului precoce, acest spectacol? Mama sa, Neaga,
care, înainte de a-i da măcar un nume (îl numeşte „Fătul meu”), deci fără a-l
confirma în identitatea lui de individ,
după ce îl fragilizează refuzându-i experienţe alternative şi
cultivându-i un anume narcisism („nu ştia maică-sa, nici lumea toată, cu ce
să-l mai dezmierde, atât era tuturor de drag şi de plăcut”), luându-se după
gura lumii (şi bine făcând, oarecum!) , îl trimite să îşi afle rostul :
„trebuie să te duci lumea să o colinzi" . O Mamă care uzează de Trebuie şi
un Tată absent… dar să nu anticipăm.
Mama
îşi trimite aparent Copilul să crească, să treacă proba Temeiului: „ca să te
faci om pe deplin şi voinic cu temei” . Constantin Noica3 (1970)
citează din Eminescu, cu referire la temei: „În temeiul codrului/Cale nu-i,
cărare nu-i…” şi după ce dă accepţiunea locuţiunii „cu temei” („cu socoteală
dar şi: de-a binelea, durabil”) desenează sâmburele de miez al cuvântului :
temelie / dovadă / forţă principală / punct culminant. De ce nu am prefera
rostirea poetică definiţiilor de dicţionar, când umblăm după cum ne duce poezia
basmului spre rădăcini deopotrivă poetice?
Am
spus „aparent”. Cererea Mamei adresată Fiului său e aparent una de întemeiere.
Pentru că e imediat negată: „dar cată a nu te prea depărta de pe aici” şi
întărită de o încercare de şantaj emoţional. Nereuşită, căci Copilul nu avea
cum să fie ispitit de promisiuni pentru care pasiunea cititului anapoda nu-i
lăsaseră, nu-i aşa, „disponibilitate”…
Ce
prevesteşte acest semn în ordinea destinului epic al eroului basmului? O
viitoare incapacitate de eliberare de sub dominaţia dorinţei Mamei a unui Tânăr
infantilizat prin chiar menţinerea acestei legături pe care, de altfel, nu şi-ar
dori- o neapărat. O dificultate în a găsi un echivalent simbolic potrivit cu
vârsta pentru maternitatea supraprotectivă. Probleme în direcţia sarcinii
Temeiului.
Dar,
probabil, ne facem mai multe griji decât îşi va fi făcut însuşi eroul, pentru
că iată-l plecând „mai mult vesel decât duios” şi deloc marcat vizibil de plânsul reţinut (doar e vorba de o
împărăteasă „tare”!) al Mamei. Ce îl face pe erou să fie aşa vesel?
Iată
Ajutoarele, nu, nu năzdrăvane, ci cât se poate de umane!
Copilul
forţat să devină Tânăr după ritmuri străine lui (căci împins la schimbări
profunde cărora nu le duce lipsa) primeşte, graţie etichetei, un semn de
favorabilitate: grupul de bărbaţi experimentaţi care l-ar putea iniţia în
rostul său. Pentru că vânătoarea e ritualul-cheie, e vorba de vânători
pricepuţi. Din nou răsuflăm uşuraţi. Mai ales că vedem şi Armăsarul (Fecior
fără Cal într-un basm, fie şi cult, nu prea ar mirosi a bine…).
Iar
am ignorat semnul lui Pseudo .
Căci
ce face Feciorul? Refuză împărtăşirea din experienţa boierilor învăţaţi la
vânătoare şi, uitând la ce-a plecat la drum, e ispitit de gândul Întrecerii.
Îşi refuză experienţa identificării de grup care l-ar putea transforma într-un
sens pozitiv pentru evoluţia sa în lume şi alege însingurarea. Ne aşteptam la altceva
de la un introspectiv trăit printre…fetişuri ale culturii? Avem aici şi un
topos cu rădăcini antice şi continuităţi în lumea cavalerească medievală. Semn
al hybris-ului, remarcăm. Şi ne pregătim de scenarii moralizatoare.
Înainte de ele, o întrebare: dar atitudinea bărbaţilor iniţiaţi? Ce să
semnifice ea? Nu o atitudine
inconştientă a grupului care astfel
consimte la zdruncinarea unei ordini sociale? Feudalism conţinând germenii
destrămării?
Dar
basm înseamnă amânare.
Şi
aglutinare. Se acumulează motive ce nu prevestesc nimic bun: ceaţa, norii,
„căderea” (exprimată de-a dreptul, dar să nu uităm că efectele de basm sunt
prezente), ascunderea, viteza înnebunitoare. Ca un făcut, şi oglinda fără
limpezime, adică identitatea de sine neclară . Pe Cal deja nu ne mai putem
baza, căci zboară aiurea, fără să ştie de ce şi pentru ce. Doi nebuni
simpatici, Cal şi Călăreţ, porniţi în lupta cu înălţimile. Munte, adică Sinele.
Înălţime, adică autorealizare. Maturitate (C.G.Jung)4.
Aici e alt moment critic pentru evoluţia
eroului. Nu îl depăşeşte. Îi lipseşte o anume intuiţie a oportunităţilor sau pur şi simplu e un incapacitat de
anchilozarea în efectele scrisului ? Să vedem…
Am notat depăşirea graniţelor
spaţiului de baştină, eroul se află deocamdată undeva între două lumi. E pe
drum. E un intermediar. Pentru că, să
glumim puţin, parafrazând concepţia despre
„peak experience” a lui Maslow,
experienţele „de vârf” nu sunt
experienţe de suportat continuu, nici măcar la propriu…
Deocamdată, repetăm, eroul nostru
trăieşte de unul singur răpirea minţii „de mulţumire” şi face experienţa
somnului naturii care i se transmite căci înmărmureşte.
Aflăm că are totuşi la el un Arc, şi
poate că abia acum află şi el, căci se consumă scena intervenţiei primului
Animal Năzdrăvan: Vulturul, cu „piatra Zamfirului”. Ajutorul nu i se oferă după
vreo izbândă, ci după abţinerea de la a îşi exercita rolul pentru care se
pregătea. Pentru că o întreagă lucrare s-ar putea scrie despre simbolismul
Vulturului şi al Safirului, să rămânem la textul brut, dar să citim sensul „limpezimea cerului”. Adică
acuitate. Claritate. Înţelegem că eroul va fi pus să aleagă şi mai departe,
adică nu e totul pierdut. La fel procedăm cu referire la Dihor, cu „piatra
Smarandului”. Citim „verdeaţa pământului”, adică virtuţile htonice cărora le-am
fi atribuit mai degrabă un sens feminin…
şi notăm că Arcul nu mai e operator simbolic, căci nu mai e funcţional, în
locul lui apărând ghioaga. Remarcăm supunerea vieţuitoarelor scurmătoare şi
rozătoare, vrăjirea necuvântătoarelor trăind în borta pământului, purtând
semnul blestemului/interdicţiei
expunerii la lumină, semn asimilabil, conform părerilor criticii, cu obligaţia păstrării unei atitudini
rezervate de către vlăstarul domnesc,
obligaţie în asumarea căreia ar fitrebuit iniţiat, şi nu vrăjit… În fine, Râsul cu „piatra
Rubinului”. Citim „clocotirea sângelui”, adică naturalul sinonim cu sacrul
într-o ordine integratoare a contrariilor cum e cea simbolică. S-a dus şi ghioaga,
a fost rândul praştiei. Care va avea acelaşi traseu vrăjit, ce în mod paradoxal
scoate eroul din ordinea simbolică în loc să îl introducă în ea.
Basmul se întrerupe marcând o
cotitură în drumul vieţii personajului.
Se reia cu actul simbolic al
căpătării unui nume : „Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat”. Un act
solemn ca al însuşirii unui nume nu e asumat de un Iniţiator, în respectul
tradiţiei, ci e difuz, colectiv, dar cu efecte, prin aceasta, mai profunde.
Cine-i dă numele ? Lumea. Ce consfinţeşte denumirea? În interpretarea noastră,
eşecul iniţierii. Norocul nu e virtute vânătorească. Iar feciorul nu face nici
un efort să vâneze, nu are nici un merit, or, esenţială în iniţiere e proba
curajului, a dedicării , a implicării de sine până la moarte şi renaştere.
Nimic din toate acestea nu se întâmplă cu eroul nostru. Incapabil să utilizeze
un tezaur care de fapt nu i-a fost predat, tezaurul înţelepciunii vânătoreşti,
el vânează doar în virtutea…Norocului. Şi Mintea? Incapabilă de sesizare a
ordinii simbolice, de asumare a puterilor sacre ale pietrelor preţioase în
ordine spirituală, Mintea pare absentă. Cunoaşterea nu e în nici un fel
valorificată, eroul e un Pseudovânător, vânează de-a-n boulea, automat, fără
rost, fără scop, fără efecte. Nu vânează ritualic, deci se întoarce acasă neschimbat, neevoluat. E prins într-un ciclu
autoreplicativ, dimineaţa pleacă la vânătoare şi seara se întoarce la…Mama sa.
Unde altundeva, la cât de neexperimentat e?
Starea de criză e cu atât mai gravă
cu cât e întreţinută de siguranţa rutinizării şi în această stare pleacă eroul
nostru dromoman, chemat de nevoi mai puternice decât cea a securităţii
obişnuinţei.
Cine exploatează această criză? Un
vestitor ambivalent, Porumbiţa, glas deopotrivă al Naturii şi al Culturii, căci îi e călăuză către Fata din
Piatră, personaj poate polivalent dar care poate fi esenţializat la cele două
dimensiuni pe care, la fel, le
întruchipează. Că tot ce reuşeşte Ea e să îi ofere o piatră preţioasă care, necitită în cheie simbolică, se dovedeşte perisabilă –
ţine de capacitatea eroului de intimitate, dar şi de câtă inspiraţie îi
stârneşte Fata . Până la urmă Ea îşi
arogă tot un rol masculin (să fie acesta un complex personal al autorului?)
căci devine, în spiritul valorilor purtate de personajul Omului de Piatră din „mitul”
lui Don Juan, moralizatoarea eroului pe care totuşi îl încurajează în
închiderea lui într-un Pseudocuplu închis lumii. Ce face diferenţa între Don
Juan şi Fecior? Lipsa oricărui semn de autoculpabilizare. Or, sentimentul
culpei îl urmăreşte pe Don Juan5 . Ce o deosebeşte pe Fata din
Piatră de Omul de Piatră? Ea pare mai degrabă vie, deşi locuieşte într-un ţinut
pe care l-am putea asimila Lumii de dincolo. Or, Omul de Piatră e mort. Un mort
care pedepseşte pentru că i-a fost tulburată odihna prin glume nesăbuite la
adresa sa.6
Care e destinul eroului, până la
urmă?
O stingere a fiinţei prin
incapacitatea de simbolizare.
Cum îl putem încadra într-un
arhetip?
Analizându-i acţiunile, atitudinea
faţă de sine şi de celelalte personaje, am spune că îl defineşte eşecul în
cultură. Astfel apare ca un Anti-erou în raport cu Vânătorul, Seducătorul,
Întemeietorul, Împăratul („luminat”).
Am fi tentaţi să-l trimitem la
arhetipul Trickster, iar pe Fata din Piatră, la Anima.
Un alt arhetip este arhetipul Infans,
al Copilului. Dar nu e vorba de unul clasic, ci de Copilul-Bătrân. Puer Senex,
după formularea în spirit jungian a lui
E.R. Curtius7.
Note
1Carl Gustav
Jung, „Arhetipurile şi inconştientul colectiv”, Editura Trei, Bucureşti,
2003,p.128
2Ernst Robert
Curtius, „Literatura europeană şi Evul Mediu latin”, p. 210, nota2
3Constantin
Noica, „Rostirea filozofică românească”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp.
129 – 137
4C. G. Jung,
op. cit. p. 224
5 Otto Rank,
„Dublul. Don Juan”, Ed. Institutul European , Iaşi, 1997, p.149
6Jean Rousset,
„Mitul lui Don Juan”, Ed. Univers , Bucureşti 1999, pp. 6, 25
7 E. R.
Curtius, op. cit., pp.120-126
PARTEA A VI-A
Încheiere. Meditaţie la o poartă deschisă
Privesc o pictură în reproducere
comercială. Un copac în lumină difuză. Din coroana lui se desprind încet
păsări. Şi coroana toată e făcută din păsări. „Eu cred că păsările sunt vise de
copaci, cu rădăcini chemându-le la capătul fiecărui zbor” – un text care ar
putea vorbi la fel de bine despre o poartă deschisă, sau despre nişte puncte de
suspensie…sau despre Suspensia însăşi, ca experienţă. Ca Semn. Ce poate fi mai
încântător decât să zbori fără sentimentul dezrădăcinării?
Sunt în faţa porţii deschise.
Învăţ să citesc…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu