de clonat

inamicilor mei psihopupu sau psihopompi, de clonat o metoda de cercetare a unei metode de cercetare a metodei de cercetare. mai pe scurt, nu pe amina, nici pe copiii vostri insiva nu v as dori, ci acest umil textclonati l, text la care nu mai las si bibliografia, cipurile gasind o mai reoede decat as transfera o eu dintr un doc in altul...

ideea e sa vdm cat bagam din noi insine in metoda cu care pretindem ca l cercetam pe alalaltu, pe inamicu, pe impostoru, pe ala care don t be a psycho, be a psychologist. si mai ales, jos laba de pe amina. o fi fost voie sa va bateti joc de mine, dar sa imi clonati copilul e inca ilegal everywhere in the world. 

si acum textul, bomboana pe ce a mai ramas din cercetarea dvs de 2 centi.

Gaston Bachelard: ecuația personală ca metodă și obiect de cercetare

Licențiat în matematică (1912) și filosofie (1920) și, după experiența frontului, doctor în litere (1937), Gaston Bachelard (1884-1962) fascinează prin forță. O forță a spiritului creator, avid de cunoaștere și trăire, absorbit deopotrivă de lumea ideilor și de cea a concretului, de intuiție, de simțire și mai ales de visare.

Înainte de imersiunea în discursul fluid al criticii sale arhetipale, care începe programatic prin a fi o psihanaliză a Elementelor, dar care, treptat, trece în fenomenologie și apoi în ontologie (cf Mircea Martin - „De la fenomenologie la ontologie prin reverie” - prefață la traducerea românească, 2005, a „Poeticii reveriei”, 1960 – 7,p.7), înainte deci de a intra sub vraja demersului său interpretativ asupra faptului literar, să trecem în revistă principalele sale teze epistemologice: 1.instrumentele științifice sunt teorii materializate, 2.orice studiu epistemologic trebuie să fie istoric, 3.există un conflict, pe de o parte, între bunul simț și teorii, pe de altă parte, între teoriile însele, 4.orice cunoaștere este o rupturăȘ trebuie rupt cu vechiul pentru a cunoaște noul, ruptura epistemologică e așadar condiția unei cunoașteri autentice (teză reluată, prin Koyre, de Thomas Kuhn în celebrul concept de „schimbare a paradigmelor”) (www.egs.edu/library/gaston-bachelard/biography ; Pierre Jacob, pagină  accesată în 09.02.2013).

Chiar în primul său studiu dedicat Elementelor („Psihanaliza Focului – 1938), unde găsim un Paul Eluard ca motto - „Nu trebuie să văd realitatea așa cum sunt eu” (1,p.29)-, Gaston Bachelard își conturează linii ale metodei de cercetare: „De fapt, obiectivitatea științifică nu e cu putință decât dacă s-a făcut de la început ruptura cu obiectul imediat, dacă a fost refuzată seducția primei opțiuni, dacă au fost oprite și contrazise ideile care se nasc din prima observație. Orice obiectivitate, verificată cum se cuvine, dezminte primul contact cu obiectul.” (ibid., p.29). O pagină mai departe însă, gânditorul mărturisește că obiectul studiului său de până atunci (și, vom vedea, cumva mai bine asumat, și al celor următoare) face ca metoda să fie dificil de ajustat, acesta propunându-se drept „o problemă în cadrul căreia atitudinea obiectivă nu s/a putut realiza niciodată, iar seducția primă este atât de definitivă, încît poate deforma până și spiritele cele mai exacte, aducându-le totdeauna la matca poetică, acolo unde reveriile înlocuiesc gândirea” (ibidem, p.30). Acest cuvânt-înainte al autorului cântărește greu în devenirea operei sale, așa cum, într-un studiu ales ca prefață la traducerea în română a volumului „Aerul și visele” (1943),  studiu intitulat „Dubla legitimitate”, remarca Jean Starobinski: filosoful, el, “păstrează amintirea trecutului refuzat” (3,p.1). În ce constă acest trecut refuzat? În condițiile în care nu ne sunt familiare lucrările epistemologice timpurii ale lui Bachelard, aparatul critic al edițiilor celorlalte lucrări traduse în românește ne ajută să înțelegem. Preocupat de dobândirea nivelului științific al cunoașterii, pentru Bachelard a rămas o constantă de viață identificarea obstacolelor acestui tip de experiență, obstacole ce țin spiritul captiv în pseudocunoaștere. Numai că, ne avertizează tot Starobinski, această identificare nu a luat, de-a lungul creației bachelardiene, forma unor inventare ale preconcepțiilor, ci s-a instituit într-o „poetică a erorii, nu o istorie” (op.cit., p.II).

La trei ani după „Psihanaliza focului”, Bachelard încă era sedus de psihanaliză și credea că își rezolvase o problemă psihologică: „Sunt oare raționalist? Încerc mai curând să devin […]. Și astfel, printr-o psihanaliză a cunoașterii obiective și a cunoașterii prin imagini, am devenit raționalist cu privire la foc” (2,p.11). Studiul imediat următor, „Apa și visele” (1941), marchează o cotitură, căci notează autorul, în același loc: „Sinceritatea mă obligă să mărturisesc că n-am reușit să fac același lucru și cu privire la apă. Imaginile apei eu le trăiesc încă, le trăiesc sintetic în complexitatea lor primă, acordându-le adeseori adeziunea mea irațională” (ibid., p.11). Nu doar diferența între Foc și Apă dă seamă de diferența între demersurile cognitive adiacente,  e vorba și de o schimbare în interiorul metodei înseși: de la un studiu la altul, și drumul ales pentru cercetare a fost altul, iar un prim avertisment în acest sens îl constituie titlurile. „Apa și visele” e prima lucrare în care visul apare în titlu, în acest ciclu, urmând ca visul să fie alăturat și Aerului (cum am observat mai sus), pentru ca apoi să treacă, în raport cu Pământul, în reverii (ale voinței și ale odihnei), iar după un timp mai îndelungat (1948-1957), reveria să fie întâi asimilată poeticii (în „Poetica spațiului”) și ulterior să i se recunoască ei înseși o poetică („Poetica reveriei” - 1960).

În loc de a psihanaliza după ureche asocierea între Apă și cotitura marcată în evoluția creației bachelardiene, putem aborda o altă perspectivă: aceea că nici cu privire la elementul Foc gânditorul nu reușise să rămână un „raționalist”. Imaginea omului “căzut pe gânduri lângă vatra sa, în singurătate, când focul este strălucitor, ca o conștiință a solitudinii”, imagine din 1938 (1, p.31), prefigurează nu doar titlul (deci și tema) ultimului studiu scris de Bachelard, „Flacăra unei lumânări” (1961), ci și ultimul avatar, cel mai plin și cel mai bine conturat, al imaginii de sine și al conștiinței de sine a creatorului: „Pentru omul singuratic, flacăra este o lume” (8,p.8), vorbește Bachelard despre sine și despre universul său, ca în Epilog să revină: „O cameră cu pereți neconturați și strânsă cumva spre centru, concentrată asupra gânditorului așezat la masa luminată de o lampă: de-a lungul unei vieți, tabloul acesta a cunoscut mii de variante, dar și-a menținut unitatea, viața esențială devenind acum o imagine stabilă în care se topesc amintirile și visările.” (op.cit., p.129)

Ceea ce a făcut posibilă coincidența între o imagine princeps și una de sfârșit de drum nu este, cum facil ar fi de interpretat, o "întoarcere a refulatului", datorată unui eșec (auto)psihanalitic. Dimpotrivă: e vorba de un traseu, de-a lungul căruia imaginea obsedantă s-a dovedit a fi o "metaforă obsedantă" (în sensul dat de Mauron sintagmei) pentru ființa însăși a creatorului. Depășind limitele cadrelor psihanalizei (dar fructificându-i deschiderile reprezentate de revoluția freudiană, până la a ajunge să fie comparat cu Freud ca impact - G.Poulet, apud M.Martin, 7, p.6), orientându-se apoi spre psihologia analitică (din care extrage maximum de substanță: teoria arhetipurilor, în special "anima", "animus", "umbra"), dar receptiv și la fenomenologie și suprarealism, Bachelard face ca psihologia imaginii să treacă, succesiv, într/o fenomenologie a imaginației și într-o ontologie a imaginarului. Așa cum explică Mircea Martin, după ce scoate imaginea din cadrele prea precise ale psihologiei și o definește ca "sublimare pură", o prezintă ca emergență și îi conferă spre final un statut ontologic (op. cit., p.7). M. Martin găsește drept cauză a acestei metamorfoze "conștientizarea treptată [...] a specificității estetice": "nu altfel decât inspirat și sedusde înșiși poeții pe care-i comentează" (ibid., p.7). O adăugare: nu doar poeții, ci și pictorii l-au inspirat pe Bachelard, așa se justifică și demersul editării postume a volumului "Dreptul de a visa" (1970 - 9). Însă, într-adevăr, mai mult decât plastica, arta cuvântului l-a vrăjit pe Bachelard.

De altminteri, autorul se definește, în operele sale, fie ca filosof, fie ca psiholog, dar întotdeauna drept cititor și, în ultimele scrieri, visător. A citi și a scrie reprezintă, pentru Bachelard, însăși viața, a sa cu siguranță, dar și a celor pe care-i citește și-i citează, și a celor pentru care scrie, a cititorilor săi. "Căutător de imagini suficient de atrăgătoare pentru a fixa reveria", așa ni se prezintă în ultima sa operă, în 1961 (8,p.43), după ce exclamase: "Visătorul! Acest alter ego al ființei noastre." (ibid., p.43) "Nu suntem decât un cititor, cineva care citește", așa își asumă Bachelard verbul ființial, dar o face...în scris.

Aciti, a visa, a scrie: viața și opera lui Gaston Bachelard.

Există, după autor, două tipuri de lectură: "în animus" și "în anima". "Animus citește puțin, anima citește mult" și fiecare are vocabularul său (7, pp.71, 78). Anima e definită ca "principiu interior al odihnei noastre", ca "femininul liniștit" (ibid., pp.75-76). Lectura pe care o practică este, înțelegem, "lectura cosmică" despre care se vorbește explicit în "Poetica spațiului" (6, p.77). Suportul acestui tip de lectură este imaginația, o imaginație nu atât formatoare, cât deformantă în raport cu percepția (3,p.5), o imaginație nu atât a formei, cât mai ales a materiei, o imaginație creatoare, a Elementelor. Foc, Apă, Aer, Pământ devin matrici de imagini materiale, între care există izomorfisme și omologii funcție de valorile afective atașate și funcție de complexele psihoculturale pe care le constelează. Imaginile sunt ambivalente, căci ambivalente sunt arhetipurile a căror sublimare o constituie. Această sublimare este, prin caracterul său dinamic, creatoare de valoare estetică (4,p.6). Dacă lectura și scrisul sunt manifestări ale animei și animusului, lor li se asociază cele două mari registre imaginare, necesare, după autor, unei antropologii complete: nocturnul și diurnul (cf. și Gilbert Durand). Numai că cititor și scriitor sunt o singură ființă în ipostaze pe care Bachelard a înțeles, târziu - spune el, să nu le opună ci să le situeze într-un raport de complementaritate, legitimându-le pe amândouă și situându-se pe ambele poziții. Alternativ. Și, așa cum ființa umană tinde spre extazul stării de androgin, la fel, lumea pe care o locuiește și pe care o citește e un spectacol al succesiunilor zi-noapte cu tot cortegiul lor de manifestări, care pentru reverie constituie tot atâtea "materii" de trăit și de prelucrat.