#colectiv

Sorin Arhire: „În meseria asta, chiar dacă ai salvat 10 sau 20 de persoane înainte, când nu reuşeşti să salvezi un om uiţi de toţi ceilalţi pe care i-ai salvat. O singură chestie îţi poate strica tot ce crezi despre tine. Am găsit înăuntru o persoană de peste 100 de kilograme şi eram singur. Am încercat, chiar am încercat, dar n-am putut s-o clintesc. Nu mai aveam putere, nu că nu voiam. Au venit doi colegi să mă ajute şi abia am reuşit toţi trei. Eram sleiţi de puteri”.


sunt cuvintele unui pompier. citat de adevarul.


"we re no numbers we re free
we re so alive
and the day we give in
is the day we die" 


(goodbye to gravity)


daca un pompier isi simte imaginea de sine zguduita, noi ceilalti cum ar trebui sa ne simtitm?


si ce skimbare ar trebui sa facem?

Nymph()maniac 1

un lars von trier nu la inaltimea a ceea ce am vazut pana acum. cel putin nu in acest prim "volum", in care nu vad nici o miza intr un dincolo, fiindca nu e suficient sa inlocuiesti pe c si p din mea culpa cu v, ca sa ai o religie...
vad o poveste a unei femei, joe (charlotte gainsbourg), pe care un strain (stellan skarsgard, da) o culege de pe strada, plina de rani, o asaza intr un pat de o persoana, o inveleste cu o patura, dar mai ales o asculta. ea vrea sa para mirata de atata bunavointa si il avertizeaza ca e o tipa "rea", insa el nu e acolo ca sa i faca morala ci ca sa i faca povestea suportabila.
de fapt filmul e mai ales dspr puterea de a pune totul intr o poveste. de a distruge lumi si de a crea altele noi, prin cuvant si imagine.
strainul care asculta povesti ar putea fi un tiresias postmodern: in stare sa vada tot ce i se povesteste, pare a nu vedea nimic,  insa contureaza nevazute linii de forta care, intretesute delirului, il fac sa fie altceva.
mai ales acest altceva e ceea ce ne tine atentia treaza.
memorabile, doua tablouri: primul, sirul lui fibonacci, o lectie despre cum trecerea de la 0 la 1 e una in algebra conventionala, alta in logica noastra comuna, si cu totul alta in materie de adictie. al doilea, lectia despre bach si muzica polifonica, in care o figura masculina altminteri stearsa devine cantus firmus.
filmul se opreste frumos, cu un izbavitor "nu simt nimic". pentru unii dintre noi s ar putea opri aici. pentru aceiasi insa, nu e decat inceputul ”volumului” secund.
in care probabil ca strainul nu va mai face doar psihanaliza salbatica si regie de film.
si care sper sa inceapa tot rammsteinly.

breaking the waves

stiu, e veki. dar eu abia ce l am vazut. si poate ati vrea sa l (re)vedeti.

impartit pe capitole, precum o carte, filmul e o poveste dspr iubire si moarte, dspr credinta si nebunie, dspr cat de inuman poate fi omul.

de la scena cununiei lui bess cu jan in biserica moarta, fara clopote, pana la scena finala a clopotelor care bat in cer, suntem martorii transformarii iubirii in nebunie si moarte. moartea ei.

pe langa "darul iubirii", pentru care multumeste divinitatii, bess e convinsa ca poseda un talent doar al ei: credinta. asa cum crede ca si barbatul ei poseda un talent doar al lui: acela de a fi un bun amant (e drept, fara a avea vreun termen de comparatie).
de fapt, credinta lui bess e una cu totul speciala, fiindca bess se roaga "la doua voci". vorbeste cu dumnezeul ei, dar tot ea da si replicile acelui dumnezeu. cand multumeste pentru dragostea ei, vocea ei ii raspunde: "ai grija, bess, fii cuminte, eu am dat, eu am luat." cumintenia e o problema pentru bess, fiindca tocmai acest imperativ va fi incalcat de ea, fara voia ei.
jan e un lucrator pe o platforma industriala, dupa nunta pleaca de acasa si i vorbeste proaspetei sotii la telefon, prilej pentru amandoi de a bifa senzatii tari.
amanuntul e important, fiindca jan se accidenteaza, e lovit la cap, paralizeaza si, internat intr un spital, o atrage pe fata lipsita de discernamant intr un joc violent.
"sunt un om terminat, bess", ii spune intai, ca pe urma sa i ceara sa i povesteasca - nu din imaginatie - scene de amor cu alt partener. "vom fi doar noi, bess", isi intareste el sugestia.
fireste ca in mintea ei fragila vinovatia, iluzia atotputerniciei, convingerea in puterea dragostei se amesteca, intr o desavarsita noapte a simturilor si a creierului. sotia executa sarcina primita de la sot - un criminal - si nu tine cont de nici un avertisment.
"ai intrat in ceva ce nu poti controla", ii spune medicul care se indragosteste de ea, dar ea e oarba. abia cand un mascul feroce ii propune sa i satisfaca necesitati de voyeur isi da seama ca nu poate sa faca asta si reuseste sa scape, dar ratacirea e fara intoarcere caci e resemnificata ca sacrificiu. si bess revine la locul faptei, consimtind sa aiba ce povesti. e adusa cu targa in acelasi spital in care sotul, vizibil ameliorat fizic, inca mai e internat. ea moare, avand constiinta "sacrificiului". el tine mana asistentei medicale dodo, vaduva fratelui ei. care, ce sa vezi, ii cere si iertare moartei.
el si prietenii sai "marinari" au o viziune: clopote batand in cer.

cei cu aplecari mistice vad in scena finala o keie de vizionare a filmului. mie mi se pare ca sunt, ca si bess, robii convingerii ca ea si sotul ei comunicau spiritual. personal refuz sa cred in vreo comunicare in alta lume fara mijloacele limitate ale lumii acesteia. mai degraba as vedea clopotele ca simptom al maladiei lui jan, si a prietenilor sai care nu l au impiedicat sa impinga o femeie la nebunie si la moarte. jan imi apare deci mai "ticnit" decat sotia lui. si nu pentru fantasmele pe care e liber sa le aiba, ci pentru faptul ca le cere materializate in real, urmand ca nota de plata - costurile in planul realitatii - sa o akite sotia lui psihotica.

din pacate, nu putem vorbi de sacrificiu in afara discernamantului. si poate ca a avea discernamant e a intelege ca de sacrificiu sunt in stare doar zeii si eroii.

dur film.

de an nou

inca o pagina alba in dar: 2014! la multi ani!

mi se strange inima cand imi amintesc cum, in copilarie si mai ales in adolescenta, de fiecare 31 decembrie-1 ianuarie imi placea ca acel moment sa fie doar al meu, sa fiu doar eu cu mine.
ma inkideam in camera mea (ai mei se obisnuisera deja cu asta), deskideam larg fereastra, lacoma de aer inghetat, si ma incredintam stelelor, sau fulgilor, sau doar felinarului obosit de peste drum. si mi puneam dorinte. la inceput una dupa alta. apoi, doar cate una.
ma asezam pe scaunelul de lemn fara spatar, la birou, si scoteam dintr un sertaras un pretios caiet nou. si incepeam un jurnal. de fiecare data cu sentimentul ca fac ceva extrem de valoros pentru mine. din pacate, jurnalul ramanea neterminat, fiindca pana la sfarsitul anului uitam de el, viata tot dadea peste mine in cascade de senzatii, emotii si ganduri, incat de scris nu mai scriam decat foarte rar, preferand sa mi fac note de lectura.

azi nu am mai avut nevoie de singuratate, ci am vrut - si am dispus - sa fie un timp doar pentru noi: eu, copilul si sotul meu - da, e un lux pe care nu ni l permitem decat rar.
a meritat.

tot azi, ma gandesc din nou la forta transformatoare a scrisului. fie si sub forma de jurnal.

va multumesc de trecere pe pagina mea si va doresc un an cu adevarat nou! magic!

n-am io nici o treaba cu proza.

În acel moment, nici un stâlp idiot nu-și proiecta umbra nicăieri, fiindcă de mult nu mai era ziuă. Mlaștina nopții înghițise coclaurile. Vreun alt uitat de Dumnezeu ispășea poate păcatul de a fi pierdut ultimul tren, înecându-se în duhoarea unei taverne. Aburi groși îi ieșeau din creierul pământ și, răsucindu-se-n fumul înecăcios, îi resuscitau nefericitului rămășițe de libido cu imagini hipnotice ale unei contorsioniste. Altul își strângea poate nevasta-n brațe și, îngropându-și fruntea între sânii ei, nu-i mai păsa de ce plânge: îi ajungea să simtă sarea uscându-se pe pielea femeii ca o minunăție de cămașă albă, diafană, pe sub care, fără știrea ei, o învelise cu alte și alte cămăși-de-noapte. Din ele apoi îi plăcea s-o despoaie fără ca ea să-și dea seama că niciodată nu o cunoscuse cu adevărat, goală de scutecele tristeților lui... Altul poate dormea fericit. Singur, fără memorie. Doar el cu visele lui... în noaptea care le-ncape pe toate.
 

În acel moment, ea nu dormea liniștită. O umbră fără corp îi atinsese, ah, fruntea: frumoasa adormită își amintea că era a mea, nu a lui. Totuși încerca, fără să se trezească, să alunge umbra cu degetele ei fine. Ar trebui să mă bucur că-n somn și-a amintit unde-i e locul. ”Pentru mine, acasă e în brațele bărbatului pe care-l iubesc și care mă iubește”, îmi mărturisise simplu cândva. Orgoliul prostesc tăcându-i între pleoapele-nchise, femeia mea-și venea-n fire. Carnea maculată, da, dar sufletul nu, fiindcă în suflet numai eu...și-atunci de ce? Cu cine să mă cert? Pe cine să omor? Cine e vinovat de dezastru? 

 

În acel moment, el dormea pur și simplu. Somnul de după. Nu-și mai dorea nimic, avusese tot într-o zi, ce-i mai trebuia? Își încolăcise brațul pe după gâtul ei, știa că-n somn o va pierde, că noaptea mă va repune-n drepturi. Dreptul meu de a o săruta de la tălpi până la stele, de a o avea fără să o am, de a mă sătura de ea fără să mă satur. 

 

Am fost însă eu acela care făcea totul posibil, sau era ea? Aripile ei sunt ale mele, sau doar ale ei? Oare poate fi așa și cu altul? Trupul ei era acolo, în brațele acelui bărbat, dar visul mi-o aducea înapoi, numai că eu nu mai aveam trup, fiindcă eu nu știu să am un trup decât lângă ea. 

 

În acel moment, eu eram o umbră.

Singur în oglindă, îmi admiram laurii închipuiți, dar în locul lor două coarne îmi împodobeau, ah, fruntea. Fruntea asta de sub care ea îmi citește gândurile cum numai eu mi le pot cunoaște: „Sprânceana ta stângă își are loc în Muzeul Literaturii, cea dreaptă însă vrea să trăiască, și atât!” 

 

Nici nu mai contează de unde veneau cu trenul ăla nenorocit. Amanți de-o noapte, verighetele lor, jefuite de orice rest de frumusețe, garantau în ochii curioșilor chiar o viață de familie. Soț și soție călătorind de plăcere.

Dar nu un gură-cască, ci un artist fotograf a trecut prin compartimentul lor. Și, văzându-și confratele, nu așa și-a intitulat imaginea capturată. În mărime naturală, iat-o expusă în acest moment, printre alte poze. Toate strivitor de uriașe. „Artist dormind”, magistral titlu de expoziție. N-are cum s-o rateze careva din lumea bună. Hoțul ăsta de imagini ar trebui să știe că nu tot ce se petrece într-un spațiu public trebuie să fie și cunoscut de toată lumea. N-ajunge că nevasta mi-a dormit în brațele altuia, aiurea-n tramvai, pardon, într-un tren. Acum mai află și tot târgul. Da, sunt jalnic. Și bomboana de pe colivă, caligrafiată pe o etichetă sub o plăcuță de plastic transparent: „29 iunie 2012”.

Mi s-a părut mie că ceva nu era-n regulă cu plecarea ei, aparent intempestivă.

De fapt, premeditase totul, se vede. Își propusese să nu fie lângă mine de Sfinții Apostoli, când urma să primesc premiul pentru debut. Romanul meu, „Celălalt”, un fiasco literar din punctul ei de vedere, căci, susține ea, inautentic (ce-o fi având în cap?), a fost pentru ea o provocare. Știam că n-o să-i pice prea bine cum, pornind de la ea, dădusem viață unui personaj, mai bine zis îi luasem viața - era soția moartă a naratorului care, indecent, își exhiba infidelități altfel neverosimile. „Nu-ți iau elucubrațiile drept realitate, nu sunt geloasă pe ce înșiri tu aici, tu nu poți fi bărbat decât lângă o femeie, și singura femeie din viața ta sunt eu. Dar am o problemă cu imaginarul tău, e un imaginar morbid, și asta spune mult despre tine, despre noi”. „O să-ți primești replica, pe măsură”, mai adăugase. „Dar, iubita mea, ai în față o creație, e artă”, am reușit să îngaim, adunându-mi curaj din cronicile laudative care anunțau iminența premiului meu. A tăcut. Una din tăcerile ei exasperante, de data aceasta concentrată-ntr-un zâmbet sarcastic ce nu prevestea nimic bun.

Nu mi-a mărturisit niciodată nimic. A țesut în jurul disperării mele o ceață de întrebări și indicii confuze, exploatând apetitul meu pentru tortura interioară. Aveam toate datele, ea nu mai era ea, eu nu mai eram eu. Dar îmi lipsea fotografia.

Iat-o, în acest moment. Cu replica promisă: „Dar, iubitul meu, ai în față o creație, e artă!”. 

 

la limita de jos a cerului

cobileanski? nu auzisem de el. dar negrul dintr un tablou marca adriana badescu, expus pe magheru, a rezonat cu afisul de la scala si...iacata, cel mai recent film pe care l am bifat. un film, si acesta, intunecat.

limita de jos a cerului e nu linia orizontului, ci lipsa oricarui orizont. imposibilitatea perspectivei erodeaza constiinte.
filmul ne vorbeste despre un tanar dilar, aparent  neconsumator, care n are nici o strapungere sa puna "iarba" in cutii postale si sa si castige existenta din atare ocupatie. tata nu mai are, mama n are habar cu ce se ocupa si n are cum sa l ajute. daca dincoace de ecran lumea eroului pare prea stramta, acesta, viorel pe numele lui, tolereaza astfel de frustrari. se adapteaza vremurilor si locului. traieste in bezna, plange noptile fara folos, si singura pata de culoare din viata lui e un halat de baie inflorat, al unei femei de care, da, se indragosteste: frizerita. ii ofera kiar flori, flori de toamna, violet, dar degeaba: toti barbatii din cartier se tund la maria...
dragostea nu are sanse cand verticala lipseste iar orizontala e redusa la imperativul subzistentei.
comic e ca tanarul are un prieten de aceeasi joasa extractie socioculturala, dar dominat de o ambitie: sa zboare. si anume cu un aeroplan improvizat. care, fireste, nu poate sa zboare. nimeni nu si depaseste conditia, dar nimeni nu pare sa sufere din cauza aceasta.
efecte secundare ale filmului: cand iesi ti se pare ca nu mai e kiar atat de frig, ca norii nu mai sunt atat de negri si ca trotuarul e un poem.

Citim?

Dacă la începuturi Cartea avea o funcţie pronunţat religioasă, conservând imaginea Divinităţii creatoare, în timp, textul scris şi-a pierdut din forţa acestui tip de rol, locul Creatorului a fost luat de Autor, cel al anonimatului, de semnătură, cel al lecturii cu glas tare, de citirea fără suport vocal manifest, iar în locul operei nedatate a apărut opera datată. Funcţia de regenerare a timpului, proprie lecturii vremurilor mai vechi, s-a estompat, substituindu-i-se, dimpotrivă, funcţia de instalare a omului în chiar timpul său.Referinţa la trecut s-a pierdut în referinţele la viitor. Trecerea de la manuscris la tipar a constituit o revoluţie notabilă, nu numai pentru că originalul a putut fi multiplicat şi difuzat larg, ci şi pentru că textul tipărit a căpătat un loc pe piaţa bunurilor simbolice şi a bunurilor de consum. Discursul filosofic şi cel literar s-au emancipat în raport cu tutela teologicului, esteticul şi-a căpătat o autonomie care evoluează până la ceea ce azi numim mutaţie a valorilor estetice. Discursul ştiinţific s-a desprins şi el de teologic. Următorul moment important, invenţia ordinatorului, nou partener al omului, maşină „inteligentă” (dar nu prea), a provocat noi schimbări în plan cultural, cu impact asupra relaţiilor interumane şi a comunicării. Globalizarea, complexitatea reţelelor informaţionale, internaţionalizarea comunicării, iată aspecte ale societăţii contemporane ce ne marchează viaţa de zi cu zi. Fluidizarea graniţelor între privat şi public, trecerea tot mai pronunţată a personalului în social, dar într-un social dispersat, fărâmiţat, lipsit de un liant înrădăcinat valoric, reprezintă forme de manifestare a ceea ce unii numesc conştiinţă amalgam, cultură amalgam, tehnocultură. Acesta fiindu-ne contextul, optimist şi îmbietor într-o anume perspectivă, apocaliptic în altă viziune, astăzi continuăm să scriem şi să citim. Dar cum?

În „Galaxia Gutenberg”, Marshall McLuhan se întreabă: „Dacă efectele cuvântului scris i-ar fi fost cunoscute lui Mircea Eliade, de exemplu, ar mai fi continuat el să depună acelaşi zel pentru resacralizarea vieţii umane?” 

Întrebarea este lansată retoric, dar merită un răspuns. Şi, fiindcă printre ideile cu care McLuhan îşi încheie studiul efectelor alfabetizării şi ale tiparului asupra conştiinţei contemporane lui apare, de pildă, un gând al lui Poulet – „Prin izolarea vizualului, sentimentul interacţiunii şi al transparenţei fiinţei se estompează, iar gândirea omului nu se mai simte făcând parte din lucruri”, să ne bucurăm că Beguin a atras atenţia asupra faptului că „drumul înapoi”, la scara societăţii dar şi individual, nu mai poate fi făcut, şi deci că tot ce ne rămâne e să ducem mai departe, pe cont propriu, conştientizarea şi, astfel, evoluţia conştiinţei. Cu alte cuvinte, opera ştiinţifică (şi nu numai) a savantului român nu şi-a căpătat degeaba ecou mondial. „Resacralizarea vieţii umane” chiar reprezintă o miză, iar accesul la Sacru nu se mai poate face ignorând contextul actual, ci, dimpotrivă, tocmai fructificându-l. Scrierea şi lectura, relectura pot redeveni instrumente ale reaşezării fiinţei în matca ei. De aici recursul la mit, la arhetip, la simbol şi metaforă, la poetic... la literar. 

Cum astăzi se scrie din ce în ce mai mult, pe toate canalele de comunicare, şi, cu o expresie a lui Rene Berger, ceea ce nu se comunică nu există, ca să nu ne pierdem în „răsfoirea” pe care autorul citat o acuză drept semn al vremurilor noi, e important să ne oprim cu judecată critică asupra a ceea ce citim, şi cea dintâi judecată e selecţia. Idealul enciclopedic nu mai e potrivit azi, dar nici specializarea îngustă nu îi e o alternativă potrivită. De aceea, ce citim? Care sunt cărţile mari, fără de care nu ştim cine suntem? Şi de ce sunt ele cărţi „mari”? Cum ne transformă literatura şi cum o transformăm, citind?