Citim?

Dacă la începuturi Cartea avea o funcţie pronunţat religioasă, conservând imaginea Divinităţii creatoare, în timp, textul scris şi-a pierdut din forţa acestui tip de rol, locul Creatorului a fost luat de Autor, cel al anonimatului, de semnătură, cel al lecturii cu glas tare, de citirea fără suport vocal manifest, iar în locul operei nedatate a apărut opera datată. Funcţia de regenerare a timpului, proprie lecturii vremurilor mai vechi, s-a estompat, substituindu-i-se, dimpotrivă, funcţia de instalare a omului în chiar timpul său.Referinţa la trecut s-a pierdut în referinţele la viitor. Trecerea de la manuscris la tipar a constituit o revoluţie notabilă, nu numai pentru că originalul a putut fi multiplicat şi difuzat larg, ci şi pentru că textul tipărit a căpătat un loc pe piaţa bunurilor simbolice şi a bunurilor de consum. Discursul filosofic şi cel literar s-au emancipat în raport cu tutela teologicului, esteticul şi-a căpătat o autonomie care evoluează până la ceea ce azi numim mutaţie a valorilor estetice. Discursul ştiinţific s-a desprins şi el de teologic. Următorul moment important, invenţia ordinatorului, nou partener al omului, maşină „inteligentă” (dar nu prea), a provocat noi schimbări în plan cultural, cu impact asupra relaţiilor interumane şi a comunicării. Globalizarea, complexitatea reţelelor informaţionale, internaţionalizarea comunicării, iată aspecte ale societăţii contemporane ce ne marchează viaţa de zi cu zi. Fluidizarea graniţelor între privat şi public, trecerea tot mai pronunţată a personalului în social, dar într-un social dispersat, fărâmiţat, lipsit de un liant înrădăcinat valoric, reprezintă forme de manifestare a ceea ce unii numesc conştiinţă amalgam, cultură amalgam, tehnocultură. Acesta fiindu-ne contextul, optimist şi îmbietor într-o anume perspectivă, apocaliptic în altă viziune, astăzi continuăm să scriem şi să citim. Dar cum?

În „Galaxia Gutenberg”, Marshall McLuhan se întreabă: „Dacă efectele cuvântului scris i-ar fi fost cunoscute lui Mircea Eliade, de exemplu, ar mai fi continuat el să depună acelaşi zel pentru resacralizarea vieţii umane?” 

Întrebarea este lansată retoric, dar merită un răspuns. Şi, fiindcă printre ideile cu care McLuhan îşi încheie studiul efectelor alfabetizării şi ale tiparului asupra conştiinţei contemporane lui apare, de pildă, un gând al lui Poulet – „Prin izolarea vizualului, sentimentul interacţiunii şi al transparenţei fiinţei se estompează, iar gândirea omului nu se mai simte făcând parte din lucruri”, să ne bucurăm că Beguin a atras atenţia asupra faptului că „drumul înapoi”, la scara societăţii dar şi individual, nu mai poate fi făcut, şi deci că tot ce ne rămâne e să ducem mai departe, pe cont propriu, conştientizarea şi, astfel, evoluţia conştiinţei. Cu alte cuvinte, opera ştiinţifică (şi nu numai) a savantului român nu şi-a căpătat degeaba ecou mondial. „Resacralizarea vieţii umane” chiar reprezintă o miză, iar accesul la Sacru nu se mai poate face ignorând contextul actual, ci, dimpotrivă, tocmai fructificându-l. Scrierea şi lectura, relectura pot redeveni instrumente ale reaşezării fiinţei în matca ei. De aici recursul la mit, la arhetip, la simbol şi metaforă, la poetic... la literar. 

Cum astăzi se scrie din ce în ce mai mult, pe toate canalele de comunicare, şi, cu o expresie a lui Rene Berger, ceea ce nu se comunică nu există, ca să nu ne pierdem în „răsfoirea” pe care autorul citat o acuză drept semn al vremurilor noi, e important să ne oprim cu judecată critică asupra a ceea ce citim, şi cea dintâi judecată e selecţia. Idealul enciclopedic nu mai e potrivit azi, dar nici specializarea îngustă nu îi e o alternativă potrivită. De aceea, ce citim? Care sunt cărţile mari, fără de care nu ştim cine suntem? Şi de ce sunt ele cărţi „mari”? Cum ne transformă literatura şi cum o transformăm, citind?