n-am io nici o treaba cu proza.

În acel moment, nici un stâlp idiot nu-și proiecta umbra nicăieri, fiindcă de mult nu mai era ziuă. Mlaștina nopții înghițise coclaurile. Vreun alt uitat de Dumnezeu ispășea poate păcatul de a fi pierdut ultimul tren, înecându-se în duhoarea unei taverne. Aburi groși îi ieșeau din creierul pământ și, răsucindu-se-n fumul înecăcios, îi resuscitau nefericitului rămășițe de libido cu imagini hipnotice ale unei contorsioniste. Altul își strângea poate nevasta-n brațe și, îngropându-și fruntea între sânii ei, nu-i mai păsa de ce plânge: îi ajungea să simtă sarea uscându-se pe pielea femeii ca o minunăție de cămașă albă, diafană, pe sub care, fără știrea ei, o învelise cu alte și alte cămăși-de-noapte. Din ele apoi îi plăcea s-o despoaie fără ca ea să-și dea seama că niciodată nu o cunoscuse cu adevărat, goală de scutecele tristeților lui... Altul poate dormea fericit. Singur, fără memorie. Doar el cu visele lui... în noaptea care le-ncape pe toate.
 

În acel moment, ea nu dormea liniștită. O umbră fără corp îi atinsese, ah, fruntea: frumoasa adormită își amintea că era a mea, nu a lui. Totuși încerca, fără să se trezească, să alunge umbra cu degetele ei fine. Ar trebui să mă bucur că-n somn și-a amintit unde-i e locul. ”Pentru mine, acasă e în brațele bărbatului pe care-l iubesc și care mă iubește”, îmi mărturisise simplu cândva. Orgoliul prostesc tăcându-i între pleoapele-nchise, femeia mea-și venea-n fire. Carnea maculată, da, dar sufletul nu, fiindcă în suflet numai eu...și-atunci de ce? Cu cine să mă cert? Pe cine să omor? Cine e vinovat de dezastru? 

 

În acel moment, el dormea pur și simplu. Somnul de după. Nu-și mai dorea nimic, avusese tot într-o zi, ce-i mai trebuia? Își încolăcise brațul pe după gâtul ei, știa că-n somn o va pierde, că noaptea mă va repune-n drepturi. Dreptul meu de a o săruta de la tălpi până la stele, de a o avea fără să o am, de a mă sătura de ea fără să mă satur. 

 

Am fost însă eu acela care făcea totul posibil, sau era ea? Aripile ei sunt ale mele, sau doar ale ei? Oare poate fi așa și cu altul? Trupul ei era acolo, în brațele acelui bărbat, dar visul mi-o aducea înapoi, numai că eu nu mai aveam trup, fiindcă eu nu știu să am un trup decât lângă ea. 

 

În acel moment, eu eram o umbră.

Singur în oglindă, îmi admiram laurii închipuiți, dar în locul lor două coarne îmi împodobeau, ah, fruntea. Fruntea asta de sub care ea îmi citește gândurile cum numai eu mi le pot cunoaște: „Sprânceana ta stângă își are loc în Muzeul Literaturii, cea dreaptă însă vrea să trăiască, și atât!” 

 

Nici nu mai contează de unde veneau cu trenul ăla nenorocit. Amanți de-o noapte, verighetele lor, jefuite de orice rest de frumusețe, garantau în ochii curioșilor chiar o viață de familie. Soț și soție călătorind de plăcere.

Dar nu un gură-cască, ci un artist fotograf a trecut prin compartimentul lor. Și, văzându-și confratele, nu așa și-a intitulat imaginea capturată. În mărime naturală, iat-o expusă în acest moment, printre alte poze. Toate strivitor de uriașe. „Artist dormind”, magistral titlu de expoziție. N-are cum s-o rateze careva din lumea bună. Hoțul ăsta de imagini ar trebui să știe că nu tot ce se petrece într-un spațiu public trebuie să fie și cunoscut de toată lumea. N-ajunge că nevasta mi-a dormit în brațele altuia, aiurea-n tramvai, pardon, într-un tren. Acum mai află și tot târgul. Da, sunt jalnic. Și bomboana de pe colivă, caligrafiată pe o etichetă sub o plăcuță de plastic transparent: „29 iunie 2012”.

Mi s-a părut mie că ceva nu era-n regulă cu plecarea ei, aparent intempestivă.

De fapt, premeditase totul, se vede. Își propusese să nu fie lângă mine de Sfinții Apostoli, când urma să primesc premiul pentru debut. Romanul meu, „Celălalt”, un fiasco literar din punctul ei de vedere, căci, susține ea, inautentic (ce-o fi având în cap?), a fost pentru ea o provocare. Știam că n-o să-i pice prea bine cum, pornind de la ea, dădusem viață unui personaj, mai bine zis îi luasem viața - era soția moartă a naratorului care, indecent, își exhiba infidelități altfel neverosimile. „Nu-ți iau elucubrațiile drept realitate, nu sunt geloasă pe ce înșiri tu aici, tu nu poți fi bărbat decât lângă o femeie, și singura femeie din viața ta sunt eu. Dar am o problemă cu imaginarul tău, e un imaginar morbid, și asta spune mult despre tine, despre noi”. „O să-ți primești replica, pe măsură”, mai adăugase. „Dar, iubita mea, ai în față o creație, e artă”, am reușit să îngaim, adunându-mi curaj din cronicile laudative care anunțau iminența premiului meu. A tăcut. Una din tăcerile ei exasperante, de data aceasta concentrată-ntr-un zâmbet sarcastic ce nu prevestea nimic bun.

Nu mi-a mărturisit niciodată nimic. A țesut în jurul disperării mele o ceață de întrebări și indicii confuze, exploatând apetitul meu pentru tortura interioară. Aveam toate datele, ea nu mai era ea, eu nu mai eram eu. Dar îmi lipsea fotografia.

Iat-o, în acest moment. Cu replica promisă: „Dar, iubitul meu, ai în față o creație, e artă!”.