urzeala filmului e clasica: triunghiul el-ea-altul.
ea, tanara, frumoasa, sensibila. anxioasa: nimeni nu e perfect.
pentru un plus de facilitate, el, sotul insipid, plictisitor, care nu stie decat sa faca mancare de pui. si putin tembel: face glume proaste si premediteaza farse pe care doar el le gaseste amuzante.
celalalt, artist prin temperament si prin felul in care se misca. seducator nu atat prin frumusete, cat printr o intuitie aproape nemasculina - stie ce, cum, unde si cand sa faca si mai ales sa nu faca. maestru al amanarii, savureaza convulsiile interioare ale femeii, fiindca vaneaza nu atat o prada usoara, cat spectacolul zvarcolirii carnii si a viselor, la feminin. sa aiba o femeie poate fi interesant, dar sa o faca sa devina, ea insasi, si paianjenul care tese panza, si, in acelasi timp, fluturele neghiob care se repede intr un bob de roua oglindind raza de soare...asta demonstreaza talent. nu doar mestesug.
fapt e ca ceea ce promitea o alternativa la rutina esueaza in fix aceleasi sabloane. cum e posibil? pai e, daca personajul (feminin), inainte de a se arunca intr o alta relatie (sau intr o reverie, nimic nu ne retine sa interpretam si asa), nu si asuma alegerile din care si-a tricotat, in tandem, e drept, dar pana la urma pe cont propriu, esecul propriului mariaj.
nu putem dansa la nesfarsit in doi decat daca celebram tonalitatea propriei muzici interioare.
diapazonul, deci, sau... diazepamul.
duminică, 28 octombrie 2012
duminică, 12 august 2012
oslo, 31 august
inca un film frumos. bun de vazut intr o sala goala. pe ploaie. sa zicem in bucuresti, pe 11 august.
un film intunecat. despre carnea care se mistuie. despre focul care arde fara sa purifice. despre inkisoarea dependentei care intuneca tot. dar si despre minciunile conventionale ale asa zisei normalitati, careia, pana la un punct, ii e de preferat de departe autenticitatea torturii.
un film intunecat. despre carnea care se mistuie. despre focul care arde fara sa purifice. despre inkisoarea dependentei care intuneca tot. dar si despre minciunile conventionale ale asa zisei normalitati, careia, pana la un punct, ii e de preferat de departe autenticitatea torturii.
marți, 24 iulie 2012
iata cainii
ascultam fascinata cainele povestind
ma inghetau zapezile negre din lumea lui
botul lui mursecand idei aburinde nu intelegeam de ce eu
undeva firul de iarba crestea in scutecele albe ale tacerii
pe dedesubt
blestematul imi invia cainele alb
dezlega lanturi dezmortea o mie de falci
musca iti spun m au convins coltii infipti intr o glezna
ce ameninta sa se piarda si am muscat ce sa fac
am muscat
tu zaceai la pamant intr o balta de sange
cainele negru se imprietenise cu cainele alb
creierul tau batea langa la masina de scris spovedanie publica
marea dragoste fara caini marea dragoste cu caini morti
sau cum vreti sa i ziceti
e o iluzie
cainele negru asa cum se stie
prefera branza alba la dejun
si pijamalele albastre in rarele nopti cand ii e dat sa
adoarma
iata ea trebuie imblanzita va spun
trebuie imblanzita
ma inghetau zapezile negre din lumea lui
botul lui mursecand idei aburinde nu intelegeam de ce eu
undeva firul de iarba crestea in scutecele albe ale tacerii
pe dedesubt
blestematul imi invia cainele alb
dezlega lanturi dezmortea o mie de falci
musca iti spun m au convins coltii infipti intr o glezna
ce ameninta sa se piarda si am muscat ce sa fac
am muscat
tu zaceai la pamant intr o balta de sange
cainele negru se imprietenise cu cainele alb
creierul tau batea langa la masina de scris spovedanie publica
marea dragoste fara caini marea dragoste cu caini morti
sau cum vreti sa i ziceti
e o iluzie
cainele negru asa cum se stie
prefera branza alba la dejun
si pijamalele albastre in rarele nopti cand ii e dat sa
adoarma
iata ea trebuie imblanzita va spun
trebuie imblanzita
sâmbătă, 30 iunie 2012
fragil
citim. ramanem cu impresia acuta a fragilitatii.
si mai departe?
e noapte, si inca se doarme frumos in lumea asta.
si mai departe?
e noapte, si inca se doarme frumos in lumea asta.
miercuri, 7 martie 2012
tatal fantoma
un film frumos, despre cum cautarea radacinilor iti da aripi si despre cum aripile cresc de acolo de unde nimeni nu s ar mai astepta. marcel iures - robert traum sau cum sa ti duci visul pana la capat.
miercuri, 5 octombrie 2011
Melancholia
Să recapitulăm câteva nume: regie Lars von Trier, Kirsten Dunst în rolul tinerei Justine, Charlotte Gainsbourg – sora ei, Claire, şi Charlotte Rampling – mama lor.
Un film despre o nouă religie: religia Melancoliei. Văzută nu atât ca planetă albastră – soră planetei noastre unde, în optica lui Justine, viaţa e „malefică” -, cât mai ales ca trăire interioară. Alegerea legăturii de sânge între două personaje care trăiesc, fiecare în felul său, depresia e o cheie de înţelegere a naturii înnăscute a acestei condiţii. Frumuseţea proiecţiei acestei stări – Melancholia e o planetă care fascinează pe cât ameninţă – dă notă despre caracterul numinos al experienţei.
Dacă dragostea e compromisă atât pentru un personaj cât şi pentru celălalt (Justine are parte de o nuntă oribilă, în care tatăl dus cu pluta şi mama-scorpie perfectă nu se rezumă la a fi bagaje din trecut, ci amputează dorinţe de viitor, Claire are un mariaj conformist, lipsit de sare şi piper), iar Realitatea e ceea ce lipseşte în viaţa amândurora, Planeta Albastră de o frumuseţe orbitoare pare a fi nu o catastrofă, ci o salvare. Apocalipsa e singura şansă de a ieşi din absurdul convenţiilor, din chingile tarelor genetice şi sociale.
Melancholia arde toată zgura contrafăcutului de zi cu zi într-o experienţă autentică: confruntarea cu propria dorinţă de Moarte.
Înduioşătoare, soluţia de liniştire a unui copil care-şi depăşeşte părinţii în apetitul pentru cunoaştere dar care totuşi nu are vârsta asumării mature a condiţiei sale dramatice: Justine îi propune nepoţelului său ascunderea într-o peşteră magică, izbitoare prin fragilitate, transparenţă şi mai ales inutilitate. O întoarcere simbolică la starea dinainte de naştere, stare care, în viziunea lui Justine, e sinonimă cu Sfârşitul şi în orice caz preferabilă vieţii lipsite de conţinut.
Finalul apoteotic depăşeşte orice ne-am fi putut imagina: întâlnirea cu Umbra ne e înscrisă în sânge şi e singura capabilă de transfigurare.
Un film frumos.
Un film despre o nouă religie: religia Melancoliei. Văzută nu atât ca planetă albastră – soră planetei noastre unde, în optica lui Justine, viaţa e „malefică” -, cât mai ales ca trăire interioară. Alegerea legăturii de sânge între două personaje care trăiesc, fiecare în felul său, depresia e o cheie de înţelegere a naturii înnăscute a acestei condiţii. Frumuseţea proiecţiei acestei stări – Melancholia e o planetă care fascinează pe cât ameninţă – dă notă despre caracterul numinos al experienţei.
Dacă dragostea e compromisă atât pentru un personaj cât şi pentru celălalt (Justine are parte de o nuntă oribilă, în care tatăl dus cu pluta şi mama-scorpie perfectă nu se rezumă la a fi bagaje din trecut, ci amputează dorinţe de viitor, Claire are un mariaj conformist, lipsit de sare şi piper), iar Realitatea e ceea ce lipseşte în viaţa amândurora, Planeta Albastră de o frumuseţe orbitoare pare a fi nu o catastrofă, ci o salvare. Apocalipsa e singura şansă de a ieşi din absurdul convenţiilor, din chingile tarelor genetice şi sociale.
Melancholia arde toată zgura contrafăcutului de zi cu zi într-o experienţă autentică: confruntarea cu propria dorinţă de Moarte.
Înduioşătoare, soluţia de liniştire a unui copil care-şi depăşeşte părinţii în apetitul pentru cunoaştere dar care totuşi nu are vârsta asumării mature a condiţiei sale dramatice: Justine îi propune nepoţelului său ascunderea într-o peşteră magică, izbitoare prin fragilitate, transparenţă şi mai ales inutilitate. O întoarcere simbolică la starea dinainte de naştere, stare care, în viziunea lui Justine, e sinonimă cu Sfârşitul şi în orice caz preferabilă vieţii lipsite de conţinut.
Finalul apoteotic depăşeşte orice ne-am fi putut imagina: întâlnirea cu Umbra ne e înscrisă în sânge şi e singura capabilă de transfigurare.
Un film frumos.
luni, 26 septembrie 2011
valmont
un film de milos forman. e de vreo douazeci de ani dar eu abia acum l am vazut. merita sa l vizionati. nu numai pentru regie si pentru distributie (colin firth). ci mai ales pentru poveste: un scenariu adaptat de regizor si de jean claude carriere dupa un roman de epoca.
filmul vorbeste despre forta instinctului, care ar mătura, se pare, tot ce e urma de spirit in calea sa. verosimil, intr o societate putreda... e o versiune occidentala a tot ce poate sa incapa sub semnul pseudoiubirii. seductia frusta, deci cu atat mai puternica, tese intrigile paralele, dar nu figura seducatorului de profesie - valmont - e cea mai importanta. ci figura fecioarei care se intoarce de la manastire, scapa intacta de ororile bordelului (nu degeaba o keama cecile - zeita muzicii o protejeaza un timp), dar ajunge de nu mai pastreaza din inocenta decat o masca. o ofelie pe dos, potrivita cu lumea pe dos in care traieste. violenta mesajului face insa ca o keie potrivita de interpretare sa fie misoginismul, cu regret fie spus...
kiar si asa, ramane un film frumos.
filmul vorbeste despre forta instinctului, care ar mătura, se pare, tot ce e urma de spirit in calea sa. verosimil, intr o societate putreda... e o versiune occidentala a tot ce poate sa incapa sub semnul pseudoiubirii. seductia frusta, deci cu atat mai puternica, tese intrigile paralele, dar nu figura seducatorului de profesie - valmont - e cea mai importanta. ci figura fecioarei care se intoarce de la manastire, scapa intacta de ororile bordelului (nu degeaba o keama cecile - zeita muzicii o protejeaza un timp), dar ajunge de nu mai pastreaza din inocenta decat o masca. o ofelie pe dos, potrivita cu lumea pe dos in care traieste. violenta mesajului face insa ca o keie potrivita de interpretare sa fie misoginismul, cu regret fie spus...
kiar si asa, ramane un film frumos.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)