biutiful

zica altii ce or zice, eu raman la parerea ca esentialul intr un film e povestea. biutiful e deosebit si din punctul asta de vedere, insa nu e atat de beautiful cum se tot vorbeste prin targ. adica povestea arata un protagonist cu o singura dimensiune - aceea de tata. de aia nici nu prea convinge...e putin verosimil sa fii sensibil la problematica paternitatii daca scartai in alte cele. uxbal si marambra fac figura cuplului uzat, obosit, stors de orice iluzie. de altfel, marambra degeaba poarta n nume marea si alhambra, caci la "sunetul marii" - obsesia sotului ei - e surda, iar rosul maur n are nici o treaba cu rujul sau tipator sau cu culoarea hainelor de vampa expirata. cat despre numele lui uxbal...e o enigma pt mine. nu l pot asocia cu nimic. nici n o fi de gasit vreo ancora undeva. filmul aminteste - mai mult decat in treacat - probleme precum exploatarea prin munca a imigrantului pana la anihilarea lui, dar parca e prea mult sa ni se arate cat de rau o duc si kinezii, si africanii intr o lume kipurile alba ... si cel mai aproape de conditia imigrantului, a strainului, e insusi uxbal, care, pacient terminal, ajunge de fapt un instrainat de viata. uxbal e un barbat bolnav, cancerul il roade si biologic, si sufleteste, si spiritual...de aceea afinitatile lui il plaseaza mai degraba intr o lume a umbrelor, a intunericului, a mortii. cum mai toate scenele ce dau contur vietii sale sunt intunecate - ah, albastrul metalic, bleul marin! -, un cadru cheie poate fi, in aceasta perspectiva, cel in care femeia lui tulburata (intelegem ca ar suferi de maladia bipolara sau, cum i se zicea pe vremuri, psihoza maniaco-depresiva, insa tabloul psihopatologic nu e nici acela destul de bine esentializat) se bucura naiv, copilareste, ca si a gasit leac: "cutia de lumina". lumina artificiala, cum artificial e tot ce se kinuie ea sa faca. mai putin sexul salbatic, dar scena amorului cu fratele lui uxbal n are nici o miza, putea sa lipseasca, era deductibila din atitudinea femeii. de aia nici nu duce nicaieri. o scena cu miza e cea care da inusi titlul filmului: copiii si tatal lor, fetita intrebandu l pe uxbal cum se scrie beautiful in engleza. disperata, ana (copilul) cauta de fapt o bresa in realul sordid, insa tatal epuizat si intunecat ii taie aripile: biutiful se scrie cum se aude. cu i. adica lucrurile sunt ceea ce par, tre sa le luam ca atare, ce atata poezie... biutiful e tocmai tragismul a ceea ce traim. diferenta de potential e uriasa intr adevar si fie si numai pentru atat filmul merita vazut. si pentru personajul principal, desigur, kiar daca viata lui e trunkiata, dezgolindu ni mai ales umbra care l leaga de moarte. frumoase, de o frumusete intunecata, rece, scenele in care uxbal isi asuma rolul de charon si apoi chiar de comunicator cu trecutii dintre cei vii. un pic de naturalism a fost considerat necesar de regizor cand am vazut un uxbal avid de curiozitatea de a si vedea viitorul in figura tatalui mort si scos din cripta. nitica groaza sade bine oricarui film din secolul xxi, caci, vai, simturile noastre cum altfel sa ne fie dezmortite... uxbal, desi isi poarta moartea n suflet ca pe o mireasa neagra care nu vrea cu nici un kip sa l lase sa se descotoroseasca de ea, e n stare si de duiosie si asta e aproape incredibil: scenele in care si priveste copiii, singura oaza de sanatate in universul lui bolnav, sensul unic al drumurilor lui, sens a carui noblete rascumpara poate porcariile in care viata l trage fara alternativa. dincolo de moarte - moartea pe care o aduce ca salvare celor pe care i vede nenorociti, mortii cu care comunica datorita viziunii capatului de drum - putin conteaza in povestea aceasta. scenele luminoase nu au aceeasi incarcatura, de aceea nici nu le mai amintesc. biutiful ar fi, asadar, o poveste despre ireversibilitatea starilor de fapt. despre imposibilitatea unei brese spre lumina inaintea epuizarii intunericului. de unde nu rezulta neaparat obligativitatea gasirii luminii prin trecerea in moarte...chiar daca promisiunea aruncata de intrebarea fetitei isi gaseste cumva implinire in albul padurii cu radacinile in valuri. valuri ale memoriei, valuri ale vietii.

lebada neagra

inca un film frumos. despre viata, moarte, arta care le cuprinde pe amandoua si nebunia care e ceva mai mult.
pretextul - baletul "lacul lebedelor". "visceral si real" i s a cerut balerinei sa si interpreteze rolul. in lipsa capacitatii de a se aseza sub semnul lui "ca si cum", ea face o figura convingatoare si asta i aduce aplauzele care i lumineaza agonia pana la a se abandona intunericului. granita fina intre vis si realitate e transgresata inainte si inapoi pana la epuizarea valentelor celor doua lumi, iar iluzia ramane ultimul "acasa".
nu orice sfasiere e arta, dar creatia in care nu ti pulseaza sangele e un rateu.

discursul regelui

un film de vazut, intr adevar.
o poveste in raspar fata de plot-urile postmoderne. o cronologie reprezentata in linii mari conform canoanelor, spatiu redat fara accidente de traseu care sa oblige privitorul sa se strofoce sa decodifice ce si cum, personaje traind jocul dragostei si al puterii si nelasandu ne la sfarsitul filmului frustrati sau nedumeriti ci oferind satisfactie unor asteptari pana la urma de bun simt.
o poveste despre maladia discursului.
e drept firul rosu aproape psihanalitic e usor de urmarit dar nu e vorba de o psihanaliza "ortodoxa" ci de construirea unei relatii de incredere in care un om prea constient de responsabilitatile sale initial regreseaza si refuza cuvantul in public ca la sfarsit sa faca fata presiunii si sa si poata asuma rolul pentru care de fapt se pregatise intreaga viata. un logoped aproape lacanian si un logopat ce si asuma din ce in ce mai confortabil rolul unui analizand. logopedul e un personaj construit cu atata naturalete ca biletul la film face toti banii: nu e "acreditat" de vreo comunitate stiintifica dar nici nu si aroga titluri ce nu i apartin, recunoaste ca singurul profesor i a fost experienta, dar o experienta limita, razboiul, stie cine e si si face singur regulile pe teritoriul lui. si mai ales stie sa detecteze frica si cauzele ei si sa ajute un om sa si transforme vulnerabilitatile in linii de rezistenta. incat ajungem sa vedem un rege vorbind unui supus despre familia sa, despre angoasele sale, despre visurile sale, despre latura intunecata a sufletului sau. limbajul se dezinhiba, atat verbal cat mai ales nonverbal, regele - fost stangaci contrariat - isi recupereaza copilul din el si si permite sa incalce tabuuri de doi lei dar respecta grav etiketa atunci cand aceasta are substanta. coplesit de numele tatalui reuseste pana la urma o buna identificare cu functia simbolica a aceluia. ghidat de un logoped nonconformist si iubit de o sotie devotata si de doua fiice minunate, un rege balbait reuseste sa tina un discurs ce sensibilizeaza si mobilizeaza. un discurs - numar de echilibristica, insa nu spre entertainment ci spre largirea constiintei celui ce l rosteste si a celor ce l asculta. inclusiv cei care au vizionat filmul.

sindromul adele?

cateodata televizorul kiar e o optiune. pe mgm am vazut un film care, dupa titlu, ar fi trecut neobservat: "obsesia dragostei", in traducerea neinspirat aleasa. de fapt, povestea lui adele hugo.

o poveste in care vezi cum dragostea oarba nu mai e dragoste, ci târâre. cancer.
ea, tanara, frumoasa, fiica a unui tata celebru. probabil coplesita de inaltimea predecesorului, deci descurajata in intentii de implinire altele decat cele pe linia comuna a speciei. de aceea, alegand sa si joace o singura carte: feminitatea. el, un ala insipid. fara contur. tipul comun: genial ales de regizor. cel care enerveaza prin caracterul atat de sters. fireste, ea nu l vede asa. si se impotriveste deciziei ilustrului sau tata de a o desprinde de el. el, ranit in amorul propriu de refuzul celebrului tata de a i da mana fiicei sale, o respinge pe adele. dar o face tot restul vietii ei constiente, caci ea il cauta si l agaseaza si se milogeste de el pana innebuneste.

sa ajungi sa falsifici realitatea, sa nu vezi cine e cel pe care l vrei langa tine, sa l impopotonezi si sa l faci din prepeleac pom de craciun e grav. dar sa alegi sa faci asta la nesfarsit, sa nu ti ajunga enspe mii de umilinte, sa accepti compromis dupa compromis, sa presezi intr o directie care oricum nu e drumul tau e nebunie curata. de aceea micile copilarii devin grave simptome obsesionale si ajung sa intregeasca un tablou al disperarii greu de vizualizat.

cand o dragoste se degradeaza pana la a nu mai recunoaste barbatul iubit si sfarseste la ospiciu, inseamna ca nu a fost dragoste. de aceea "obsesia dragostei" mi se pare contradictie in termeni.

altfel, un film ca toate filmele.

marti, dupa... nimic

e deja joi, dar, fiindca tot doarme bb, am apucat in sfarsit sa vad si eu "marti, dupa craciun".

personajul secret care straluceste prin absenta e tocmai spiritul craciunului. lipsa marcata intentionat prin emblema surogatelor: plasticuri cadou, o tentativa de colind zgariind timpanul, un brad lipsit de eficacitate, o masa pe dinafara ritualului si, ce e trist, un copil inteligent care se acomodeaza la toata mascarada si face prea bine pe prostul.

in alte roluri, un barbat, o nevasta, o amanta.

despre ce mi a vorbit mie filmul?
despre "iadul domestic" si paradisul de dupa colt.

despre tragedia unei familii in care lucrurile au fost lasate sa o ia razna. si au luat o: exista o voluptate ascunsa a caderii careia nu i poate rezista nimic. o nevoie de adevar mai puternica decat orice conventie.

nu de fiecare data un al treilea e in plus. cateodata rolul lui e fix sa desparta niste doi straini (adjectiv, vorba unei alte pelicule). grav e cand cel ranit (in filmul asta, ea) muta trairile din registrul pur afectiv in cel etic. si incepe cu sentinte moralizatoare: "nu ti e rusine?". pai de ce, rusine? de asumarea unui adevar?

se pare ca "omenesc" si "degradabil" sunt sinonime: cand viata de cuplu se rezuma la dimensiunea orizontalei, iluzia verticalei izbavitoare poate imbraca tot soiul de aparente. si de ce nu le am credita cu o bruma de esenta... filmul nu ne zice nimic despre miercuri.

amina

2010: anul nasterii ei. totul incepe cu ea, de cand am stiut ca exista.
cum e sa ai un copil? coplesitor.
iti da masura adevaratei tale naturi: esti o fiinta fragila, si daca ai primit un dar e din mila cerului si a pamantului. nasterea unui copil te invata mai ales ca nimic din ce conteaza pe lumea asta nu obtii prin vointa ci prin pogorarea gratiei. si ca nimic din tot ce poti sa faci nu te ridica la inaltimea darului.
a naste un copil e o spovedanie - lumii.
a naste un copil iti da vietii o dimensiune pe care nu o cunosteai. amina imi tot spune ca universul ei ar fi un pic mai frumos daca l as privi cu dragoste de mama. am inteles asta abia acum. acum cand, inainte de a opri calculatorul dupa inkeierea unui textuletz, mi a fost din nou dor de ea. zambea in somn. mi am promis sa caut cu toata fiinta zambetul asta de copil, acolo unde nu mai e nici o speranta de gasit.

neincrederea in stat

inainte sa se preocupe de maniera in care presa kipurile ar submina increderea in institutiile statului - deci ar atenta la siguranta nationala - ar trebui ca politicienii sa limiteze abuzurile pe care ei insisi le comit in virtutea pozitiilor pe care le detin in cadrul acestor institutii.
erodarea increderii in stat da e o kestiune de amenintare a sigurantei nationale dar nu acea zona din presa care arata realitatea e responsabila de acest lucru ci oamenii politici care dau realitatii conturul si continutul pe care aceasta le are.
ce incredere sa ai intr un stat care nu ti protejeaza nici macar dreptul la viata? ce incredere sa ai intr un stat in care populatia e condamnata la pauperizare in masa luandu i se posibilitatea de a vedea si alta linie a orizontului in afara painii de zi cu zi? ce incredere sa ai intr un stat in care nu se mai stie cine ce valoare are si tot ce e sigur e ca in okii guvernantilor nimeni nu valoreaza nici cat o ceapa degerata?