rareori intru prin salile de cinema: pur si simplu filmele nu reusesc sa ma prinda. cuvintele o iau intotdeauna inaintea imaginilor iar mintea mea face cu greu abstractie de taieturile de la montaj.
azi insa am vazut benjamin button.
nu i as zice un film prost - oricum nu m ar lua in seama nimeni cine sunt eu sa mi dau cu parerea n am cultura cinematografica n am criterii n am nici macar vocabular- dar nici in lista mea de favorite nu l as nota.
am ramas cu gustul amar al unei opere ratate.
pacat de o idee atat de incarcata de sens cum e ideea de a te naste batran si a intineri...pana la limita.
as fi vrut o "incarnata" altfel. nu stiu cum. mai convingator. mai putin conventional. mai fin. mai subtil. mai fara rest.
"i was born under unusual circumstances" a fost doar o acadea de tinut copiii sa nu dea din picioare in timpul proiectiei - proiectie care fie vorba intre noi mi s a parut destul de lunga.
cat despre final ... cu totul altfel as fi vrut exploatata incarcatura unei scene care sa mi arate limita pana la care timpul poate sa mearga inapoi.
am vazut - sa nu zic o peltea - un sirop asezonat prost cu picanterii si sustinut de o conventie gretoasa (jurnalul kestii trestii).
culmea e ca filmul ar fi primit un academy award pentru efecte vizuale. pai daca asta e tot ce se poate obtine azi ca efecte vizuale pe o asemenea idee... ma rog eu ma retrag mi e deja somn.
si nu admit obiectii gen constrangerile de scenariu etc.
daca un continut (ideea pentru care m am deplasat din cartierul meu - unde da tot cu kirie stau - pana pe magheru) iti lasa impresia ca putea fi exprimat mai bine intr o alta forma atunci esti in fata unei expresii nereusite. a unui rateu. atunci unitatea intre continut si forma se duce dracului.
sau - revenind la filmul nostru - nu mai e arta e melodrama e concentrat de telenovela e ce vreti.
the curious case of benjamin button? poate cartea...
filmul imi baga pe gat o poveste banala din care doar scena iesirii din viata a lui b.b. e mai de doamne ajuta. daca o privesti printr o anume grila si pe aia...
sorry guys.
joi, 5 martie 2009
luni, 23 februarie 2009
sa fi avut baba un ..., era ministru de razboi
intotdeauna am privit cu suspiciune femeia care face caz de principiile ei.
umbrela moralei de fatada arborata in dispretul oricarei etici minimaliste mi se parea jalnica mai ales daca din partea unei femei.
gandesc ca rolul femeii nu e sa inventeze si sa adopte principii ci sa motiveze omul de langa ea sa ridice la rang de principii adevaruri intersubiective...ca amandoi sa le transforme in stil de viata.
femeia animus mi se parea o catastrofa.
ma grabisem cand am judecat asa.
exista o catastrofa si mai mare: femeia fara principii.
umbrela moralei de fatada arborata in dispretul oricarei etici minimaliste mi se parea jalnica mai ales daca din partea unei femei.
gandesc ca rolul femeii nu e sa inventeze si sa adopte principii ci sa motiveze omul de langa ea sa ridice la rang de principii adevaruri intersubiective...ca amandoi sa le transforme in stil de viata.
femeia animus mi se parea o catastrofa.
ma grabisem cand am judecat asa.
exista o catastrofa si mai mare: femeia fara principii.
cordon ombilical
poate ca nu e ok sa te arunci in lume prea devreme fara plasa de siguranta a unui ce protector
poate ca eclozarile isi au timpul lor si orice devansare a acelui timp costa
insa a incremeni in pozitia simbiotic fantasta a legarii pana la confuzie cu obiectul cu acel prim obiect costa la randu i
in canonul fericirilor ar trebui introdusa una noua
fericiti cei care stiu cand sa plece si unde sa se ntoarca
caci aceia nu se vor mai simti blocati
pe dinafara
ori pe dinauntru
poate ca eclozarile isi au timpul lor si orice devansare a acelui timp costa
insa a incremeni in pozitia simbiotic fantasta a legarii pana la confuzie cu obiectul cu acel prim obiect costa la randu i
in canonul fericirilor ar trebui introdusa una noua
fericiti cei care stiu cand sa plece si unde sa se ntoarca
caci aceia nu se vor mai simti blocati
pe dinafara
ori pe dinauntru
duminică, 15 februarie 2009
grămada cere vârf
nu mă număr printre fericiţii care pot face din valentine's day un pretext de indiferent ce.
aşa că, în loc să fixez temporal grămada de care vorbesc în titlu cu sintagma "de valentine's day", o să notez pur şi simplu că sâmbătă mi-am adus aminte de un joc de-al băieţilor de la mine din clasă, din generală.
jocul se kema "grămada cere vârf". mi se părea atrăgător şi periculos.
"grămada cere vârf", mi-am amintit, sâmbătă.
concret: când tocmai savuram cu cineva, într-un loc public, un pahar de apă minerală (borsec, că doar n-o să-mi tai vreo cracă de sub picioare), mă trezesc că, depăşind orice prag de toleranţă fixat de regulile proxemicii, în spaţiul meu personal se aşază, neinvitaţi, doi inşi, un el şi o ea, şi, nici bună ziua, nici nimic, se instalează confortabil. mă uit, văd locuri libere în jur, văd, e adevărat, şi ciorkini a câte trei-patru cupluri, şi-mi dau seama: "grămada cere vârf".
să nu-ţi intre în cap - până la o vârstă anume - cum e cu confortul tău şi confortul altora, să asfixiezi libertatea celorlalţi, aşa, de atmosferă ... da, a meritat notat pe blog.
aşa că, în loc să fixez temporal grămada de care vorbesc în titlu cu sintagma "de valentine's day", o să notez pur şi simplu că sâmbătă mi-am adus aminte de un joc de-al băieţilor de la mine din clasă, din generală.
jocul se kema "grămada cere vârf". mi se părea atrăgător şi periculos.
"grămada cere vârf", mi-am amintit, sâmbătă.
concret: când tocmai savuram cu cineva, într-un loc public, un pahar de apă minerală (borsec, că doar n-o să-mi tai vreo cracă de sub picioare), mă trezesc că, depăşind orice prag de toleranţă fixat de regulile proxemicii, în spaţiul meu personal se aşază, neinvitaţi, doi inşi, un el şi o ea, şi, nici bună ziua, nici nimic, se instalează confortabil. mă uit, văd locuri libere în jur, văd, e adevărat, şi ciorkini a câte trei-patru cupluri, şi-mi dau seama: "grămada cere vârf".
să nu-ţi intre în cap - până la o vârstă anume - cum e cu confortul tău şi confortul altora, să asfixiezi libertatea celorlalţi, aşa, de atmosferă ... da, a meritat notat pe blog.
miercuri, 7 ianuarie 2009
moartea din nou
anul asta a inceput cu prea multa moarte la tv si in ziare - razboaie sinucideri crime morti de frig (cat de umilitor!) toate mediatizate intens: unele rece altele speculate ca potential de crestere a ratingului.
din pacate mortile anonime nu ne pregatesc suficient pentru mortile cu rezonanta iar acestea din urma ne lasa tot nepregatiti si in fata propriei morti.
sau altfel spus nu se moare suficient in jur ca noi sa traim cu constiinta faptului de a fi muritori noi insine.
ne am tocit nu doar sensibilitatea ci vitalitatea - singura resursa ce nu poate fi mimata si de ale carei sinuozitati in timp nici nu ne mai sinkisim.
din pacate mortile anonime nu ne pregatesc suficient pentru mortile cu rezonanta iar acestea din urma ne lasa tot nepregatiti si in fata propriei morti.
sau altfel spus nu se moare suficient in jur ca noi sa traim cu constiinta faptului de a fi muritori noi insine.
ne am tocit nu doar sensibilitatea ci vitalitatea - singura resursa ce nu poate fi mimata si de ale carei sinuozitati in timp nici nu ne mai sinkisim.
marți, 30 decembrie 2008
la multi ani!
m a intrebat deunazi
la o tzigara
mona de ce crezi tu ca de sarbatori oamenii sunt deprimati si rata sinuciderilor ori a tentativelor de suicid creste?
m a somat da mi un raspuns de specialist
asa cum dadea una o psihologa celebra la un post tv
intrebarea o gasesc si acum interesanta
cred ca de sarbatori contrastul intre stralucirea (mai mult sau mai putin artificiala) din exterior si intunericul dintr un suflet singur e amplificat. si mai cred ca un suflet singur gaseste mai greu mult mai greu poarta spre real pe care sarbatorile sunt menite sa o deskida. un suflet singur n are treaba cu spiritul sarbatorii. un suflet singur e inkistat in singuratatea lui si traieste universul ca fiind "neprietenos". daca o raza de lumina strabate totusi cat de firav carapacea ranilor psihice deprimarea e suportabila. daca intunericul dinlauntru se invartoseaza in pozitia refuzului a contractiei a baricadarii ... rata tentativelor (esuate sau reusite) de suicid da intr adevar creste.
sa ne intelegem: vorbesc de un suflet singur referindu ma nu la un om singur ci la un suflet care se simte singur pe pamant singur in univers singur in absolut.
ce vrem sa fim pentru noi insine si pentru ceilalti? inca o pata intunecata pe un fond si asa sumbru ori un firicel de soare?
si...mai important inca: in afara tolerantei la singuratate se poate vorbi de comuniune? cred ca nu. cred ca "singuratatea bazala" e o sarcina de asumat de fiecare. pe cont propriu. altfel tot ce se reuseste e un surogat de lumina. poate cu efecte benefice pe termen scurt... dar cu o nota de plata care vine sigur din urma.
se spune ca in noaptea dintre ani se deskid cerurile...cateodata ma gandesc ca ele ne sunt tot timpul deskise si ca doar fricile irationale ni le fac sa para zavorate.
va multumesc pentru trecerea prin pagina mea si va urez un an nou cum vi l doriti!
poate de la anul o sa moderez si comentarii... ar fi interesant.
la o tzigara
mona de ce crezi tu ca de sarbatori oamenii sunt deprimati si rata sinuciderilor ori a tentativelor de suicid creste?
m a somat da mi un raspuns de specialist
asa cum dadea una o psihologa celebra la un post tv
intrebarea o gasesc si acum interesanta
cred ca de sarbatori contrastul intre stralucirea (mai mult sau mai putin artificiala) din exterior si intunericul dintr un suflet singur e amplificat. si mai cred ca un suflet singur gaseste mai greu mult mai greu poarta spre real pe care sarbatorile sunt menite sa o deskida. un suflet singur n are treaba cu spiritul sarbatorii. un suflet singur e inkistat in singuratatea lui si traieste universul ca fiind "neprietenos". daca o raza de lumina strabate totusi cat de firav carapacea ranilor psihice deprimarea e suportabila. daca intunericul dinlauntru se invartoseaza in pozitia refuzului a contractiei a baricadarii ... rata tentativelor (esuate sau reusite) de suicid da intr adevar creste.
sa ne intelegem: vorbesc de un suflet singur referindu ma nu la un om singur ci la un suflet care se simte singur pe pamant singur in univers singur in absolut.
ce vrem sa fim pentru noi insine si pentru ceilalti? inca o pata intunecata pe un fond si asa sumbru ori un firicel de soare?
si...mai important inca: in afara tolerantei la singuratate se poate vorbi de comuniune? cred ca nu. cred ca "singuratatea bazala" e o sarcina de asumat de fiecare. pe cont propriu. altfel tot ce se reuseste e un surogat de lumina. poate cu efecte benefice pe termen scurt... dar cu o nota de plata care vine sigur din urma.
se spune ca in noaptea dintre ani se deskid cerurile...cateodata ma gandesc ca ele ne sunt tot timpul deskise si ca doar fricile irationale ni le fac sa para zavorate.
va multumesc pentru trecerea prin pagina mea si va urez un an nou cum vi l doriti!
poate de la anul o sa moderez si comentarii... ar fi interesant.
luni, 22 decembrie 2008
primii fulgi
intarzie.
de ce?
poate ca nu mi s a ntiparit tot in suflet. poate ca inainte ca izbavitorul alb sa se aseze peste un 2008 si peste atatia alti ani in urma mai e ceva de constientizat de integrat de asumat de depasit. de trait.
daca aprilie e pentru mine luna neagra care ma invata sa renunt - pentru ca imediat urmatorul mai sa vina in forta ca luna verde de promisiuni renascande din cenusa zilelor intunecate din urma - decembrie e cat se poate de banal o luna a bilanturilor. e luna cand ninge peste toate. iar banal.
asadar...putina tacere. putina prezenta. putina intoarcere spre sine.
si putina singuratate. o doza suportabila. fara "dat in barci" da. fara dat in barci.
voi gasi orasul asta de adoptie nins dupa craciun cand ma voi fi intors de "acasa"?
ar fi frumos: luminile i sunt altfel daca reflectate de zapada. parca si ochii copiilor sunt altfel cand il ninge. ei singuri mai stiu...ei singuri n au uitat pentru ca n au nevoie sa uite nimic.
de ce?
poate ca nu mi s a ntiparit tot in suflet. poate ca inainte ca izbavitorul alb sa se aseze peste un 2008 si peste atatia alti ani in urma mai e ceva de constientizat de integrat de asumat de depasit. de trait.
daca aprilie e pentru mine luna neagra care ma invata sa renunt - pentru ca imediat urmatorul mai sa vina in forta ca luna verde de promisiuni renascande din cenusa zilelor intunecate din urma - decembrie e cat se poate de banal o luna a bilanturilor. e luna cand ninge peste toate. iar banal.
asadar...putina tacere. putina prezenta. putina intoarcere spre sine.
si putina singuratate. o doza suportabila. fara "dat in barci" da. fara dat in barci.
voi gasi orasul asta de adoptie nins dupa craciun cand ma voi fi intors de "acasa"?
ar fi frumos: luminile i sunt altfel daca reflectate de zapada. parca si ochii copiilor sunt altfel cand il ninge. ei singuri mai stiu...ei singuri n au uitat pentru ca n au nevoie sa uite nimic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)