cenzura financiara de azi in locul cenzurii ideologice de ieri - credeam ca asta e trendul prin presa contemporana. dar granitele intre lumi sunt destul de permeabile si nu i suficienta o "revolutie" pentru o skimbare de mentalitate.
din afara lumea presei e un miraj. cu cat te apropii cu atat iti vine sa te retragi in tine scarbit... ori sa identifici zone de puritate (fara iluzii insa - albul pur e inlocuit de mult de tonuri de gri si ce bine ca e asa totusi) si sa ti pastrezi optimismul facand si tu ce poti.
luni, 22 decembrie 2008
miercuri, 10 decembrie 2008
special delivery
m-am săturat să ţin de mână surogate de zei să le aştern la picioare file nescrise din viaţa mea să-mi măsor zborul sa mi colorez visele cand ma trezesc m am saturat sa urlu in grota roşie m am saturat să aştept fără să cred în ce aştept m am săturat să-mi caut bezmetică tatăl mort mort de-a binelea m-am săturat să fiu altfel decât am nevoie să fiu doar aşa ca să nu se supere zeii mei de carton sau de hârtie sună mai nobil m-am săturat să mă uit în oglindă şi să nu mă văd m-am săturat să aflu de pe net că pe zeii mei de avarie îi dor lucruri că îi atrag anume fiinţe şi nu mă refer la îngeri că una scriu zeii în cărţile lor sfinte şi alta sunt ei în forul lor interior că în fine zeii sunt singuri altfel nu-i aşa n-ar mai fi speciali iată softul idiot îmi completează n ar mai fi special delivery
drept care
află şi tu de pe net
că mă dor şi pe mine lucruri
şi cam atât
drept care
află şi tu de pe net
că mă dor şi pe mine lucruri
şi cam atât
duminică, 12 octombrie 2008
Coloană vertebrală
Natura înseamnă biodiversitate, conservarea ei fiind dependentă atât de raporturile de competiţie, cât şi de cele de cooperare. Măria Sa omul ar putea să transfere de la regnul inferior în plan cultural lecţia că respectul diversităţii are valoare de supravieţuire. Diferenţa, marcă a identităţii, drept uman fundamental, e şi o bază pentru găsirea unor punţi de legătură cu ceilalţi, reglând firesc piaţa valorilor, în contextul unei anume normalităţi sociale. Dar acest context e mai degrabă ideal decât real, căci de atâtea ori în istorie, chiar şi nu mai departe de secolele XX-XXI, uniforma la indigo sau unicatul fără rest devin marote dezvoltate suprarealist în conştiinţele puternicilor lumii şi întreţinute de gândirea colectivă pe fâşii întinse de pământ.
Ce e acel ceva chemat să ne educe în spiritul respectului pentru individ şi pentru grup fără a cădea în extremele individualismului sălbatic şi agresiv ori ale nivelării şi egalizării absurde? Un răspuns îndrăzneţ care s-a dat din când în când în timp: religia.
Puţini însă dintre liderii religioşi conştientizează acest rol al religiei, harta confesiunilor fiind mai degrabă împânzită de grupuleţe care îşi vorbesc numai loruşi, de „bisericuţe” ce se pretind depozitare ale unicului adevăr, fireşte absolut şi imposibil de negociat, imaginea fiind aceea dezolantă a unui mozaic de celule care nu reuşesc să formeze un organism, lipsidu-le liantul toleranţei. Aşa a fost posibil, recent, un 11 Septembrie, tocmai în anul decretat de ONU An al dialogului între civilizaţii...
De aceea azi unii dintre raţionaliştii occidentali declară religia cel mai mare rău şi identifică noul umanism cu ateismul.
Ce te faci însă cu funcţia religioasă a psihicului?Homo religiosus nu e tocmai o gogoriţă, nici o elucubraţie a unor minţi încuiate în savantlâc. E o dimensiune la care poate fi realizat potenţialul fiinţei. Şi există documente, mărturii ale reuşitei acestei actualizări a sinelui.
O expresie a împlinirii în plan religios este rezistenţa prin credinţă. De fapt nu ne putem imagina mersul biped fără privirea spre cer şi fără picturile din peşteri. Formele evoluate ale disciplinei rugăciunii şi ale artelor ce delectează peste secole aici îşi au originea, suntem verticali şi întru cât credem şi creăm sau receptăm frumosul. Şi nu e o exagerare să privim credinţa drept coloana vertebrală a vieţii spirituale, fie ea a individului ori a grupului său.
Mărturie stau actele de sacrificiu de sine în slujba unei idei religioase, şi ne-am putea referi la spaţiul nostru cultural, de la primii martiri creştini pe care s-a fondat Biserica la cei care şi-au oferit viaţa spre a o salva pe a altora în lagărele totalitarismelor secolului trecut, ori au cunoscut convertiri spirituale ce aveau să le marcheze şi lor, şi altora destinul. În zone învecinate, se vorbeşte despre sionism ca reacţie la antisemitism, ambele curente având în centru convingeri religioase, dar şi despre rezistenţa arabă la ceea ce este perceput drept expansionism cu miză religioasă.
De fapt marile monoteisme propun experienţa întâlnirii cu cei într-un sens asemănători, într-un sens diferiţi de noi. Credinţa presupune abilitatea de a găsi în atingerea celuilalt o urmă din Celălalt Divin. De aceea atitudinea faţă de oameni spune despre atitudinea faţă de Dumnezeu.
Aşa cum coloana vertebrală poate suferi diverse afecţiuni, credinţa îşi poate pierde flexibilitatea şi supleţea degenerând în fanatism şi intoleranţă (vezi războaiele aşa-zis sfinte, nu doar în lumea arabă, ci şi în spaţiul creştin), în rigiditate şi dogmatism, în bigotism, în fariseism, în formalism.
Ce e acel ceva chemat să ne educe în spiritul respectului pentru individ şi pentru grup fără a cădea în extremele individualismului sălbatic şi agresiv ori ale nivelării şi egalizării absurde? Un răspuns îndrăzneţ care s-a dat din când în când în timp: religia.
Puţini însă dintre liderii religioşi conştientizează acest rol al religiei, harta confesiunilor fiind mai degrabă împânzită de grupuleţe care îşi vorbesc numai loruşi, de „bisericuţe” ce se pretind depozitare ale unicului adevăr, fireşte absolut şi imposibil de negociat, imaginea fiind aceea dezolantă a unui mozaic de celule care nu reuşesc să formeze un organism, lipsidu-le liantul toleranţei. Aşa a fost posibil, recent, un 11 Septembrie, tocmai în anul decretat de ONU An al dialogului între civilizaţii...
De aceea azi unii dintre raţionaliştii occidentali declară religia cel mai mare rău şi identifică noul umanism cu ateismul.
Ce te faci însă cu funcţia religioasă a psihicului?Homo religiosus nu e tocmai o gogoriţă, nici o elucubraţie a unor minţi încuiate în savantlâc. E o dimensiune la care poate fi realizat potenţialul fiinţei. Şi există documente, mărturii ale reuşitei acestei actualizări a sinelui.
O expresie a împlinirii în plan religios este rezistenţa prin credinţă. De fapt nu ne putem imagina mersul biped fără privirea spre cer şi fără picturile din peşteri. Formele evoluate ale disciplinei rugăciunii şi ale artelor ce delectează peste secole aici îşi au originea, suntem verticali şi întru cât credem şi creăm sau receptăm frumosul. Şi nu e o exagerare să privim credinţa drept coloana vertebrală a vieţii spirituale, fie ea a individului ori a grupului său.
Mărturie stau actele de sacrificiu de sine în slujba unei idei religioase, şi ne-am putea referi la spaţiul nostru cultural, de la primii martiri creştini pe care s-a fondat Biserica la cei care şi-au oferit viaţa spre a o salva pe a altora în lagărele totalitarismelor secolului trecut, ori au cunoscut convertiri spirituale ce aveau să le marcheze şi lor, şi altora destinul. În zone învecinate, se vorbeşte despre sionism ca reacţie la antisemitism, ambele curente având în centru convingeri religioase, dar şi despre rezistenţa arabă la ceea ce este perceput drept expansionism cu miză religioasă.
De fapt marile monoteisme propun experienţa întâlnirii cu cei într-un sens asemănători, într-un sens diferiţi de noi. Credinţa presupune abilitatea de a găsi în atingerea celuilalt o urmă din Celălalt Divin. De aceea atitudinea faţă de oameni spune despre atitudinea faţă de Dumnezeu.
Aşa cum coloana vertebrală poate suferi diverse afecţiuni, credinţa îşi poate pierde flexibilitatea şi supleţea degenerând în fanatism şi intoleranţă (vezi războaiele aşa-zis sfinte, nu doar în lumea arabă, ci şi în spaţiul creştin), în rigiditate şi dogmatism, în bigotism, în fariseism, în formalism.
duminică, 5 octombrie 2008
iata moartea sta la usa si bate
în curte la filantropia cad frunzele
pruncii ţipă o primăvară fără sfârşit
pe cine să crezi
poate doar vântul
vântul ce poartă şi frunze şi ţipete
firesc
ducându-le-ntr-un nou anotimp
pruncii ţipă o primăvară fără sfârşit
pe cine să crezi
poate doar vântul
vântul ce poartă şi frunze şi ţipete
firesc
ducându-le-ntr-un nou anotimp
duminică, 31 august 2008
tacere pentru tine
probabil ca n o sa scriu niciodata ca lumea
de vreme ce totdeauna ramane un rest ce se refuza epresiei un rest - mediu intern sfidand termometrul un rest care mi dicteaza glaciatiuni si combustii interioare incat la 40 celsius imi pun esarfa si la zero inghetat ies dupa baie ca parul ud sa mi faca turturi
un rest incapatanat in mutenie si rezervandu mi pozitia meta
a martorului la accidentul propriei vieti
martorul refuzand sa vorbeasca martorul temandu se de succesiunea cuvintelor de imposibilitatea lor de a reda totul deodata de situarea lor neaparat in timp deci in moarte martorul murmurand in tacere iarta i doamne ca nu stiu ce zic
in adolescenta tacerile mele nu dadeau niciodata gres asa mi am sedus intaiul iubit
cu care
cast (educatia provincia parintii)
m am logodit in iarba primind inel petiolul unei frunze din gradina lui dirigu (dirigu ne iubea mult i am facut prima supa din viata mea isi aminteste si acum aveam optispe ani)
inutil sa precizez ca am pierdut inelul in secunda urmatoare zeii da zeii
azi tu imi adori tacerile dar imi divinizezi cuvintele smulse simultan din mine ntr un tablou care nu se desfasoara ci apare si atat
e atat de greu sa scrii in cuvinte simultane
e atat de greu
de aia eu nu o sa scriu niciodata ca lumea
desi tu mi spui de fiecare data au contraire ma cherie au contraire
sau cum dracului s o fi scriind asta n franceza
(nu stiu de ce va incapatanati toti sa ma invatati limbi straine)
de vreme ce totdeauna ramane un rest ce se refuza epresiei un rest - mediu intern sfidand termometrul un rest care mi dicteaza glaciatiuni si combustii interioare incat la 40 celsius imi pun esarfa si la zero inghetat ies dupa baie ca parul ud sa mi faca turturi
un rest incapatanat in mutenie si rezervandu mi pozitia meta
a martorului la accidentul propriei vieti
martorul refuzand sa vorbeasca martorul temandu se de succesiunea cuvintelor de imposibilitatea lor de a reda totul deodata de situarea lor neaparat in timp deci in moarte martorul murmurand in tacere iarta i doamne ca nu stiu ce zic
in adolescenta tacerile mele nu dadeau niciodata gres asa mi am sedus intaiul iubit
cu care
cast (educatia provincia parintii)
m am logodit in iarba primind inel petiolul unei frunze din gradina lui dirigu (dirigu ne iubea mult i am facut prima supa din viata mea isi aminteste si acum aveam optispe ani)
inutil sa precizez ca am pierdut inelul in secunda urmatoare zeii da zeii
azi tu imi adori tacerile dar imi divinizezi cuvintele smulse simultan din mine ntr un tablou care nu se desfasoara ci apare si atat
e atat de greu sa scrii in cuvinte simultane
e atat de greu
de aia eu nu o sa scriu niciodata ca lumea
desi tu mi spui de fiecare data au contraire ma cherie au contraire
sau cum dracului s o fi scriind asta n franceza
(nu stiu de ce va incapatanati toti sa ma invatati limbi straine)
marți, 19 august 2008
antilumi
si a zis ea sa fie prapastie
si a fost prapastie
si a vazut ea ca era bine
si a adormit
si a zis el sa nu mai fie prapastie
si nu a mai fost prapastie
si a vazut el ca era bine
si a adormit
si a fost prapastie
si a vazut ea ca era bine
si a adormit
si a zis el sa nu mai fie prapastie
si nu a mai fost prapastie
si a vazut el ca era bine
si a adormit
vineri, 8 august 2008
neschimbari
fiare veki
fiare vechi fiare vechi lo-o-om fiare vechi fiare vechi lo-o-om
hermeşi noi ai unui nou cataclism ce mai poate rămâne mă-ntreb din acest bucureşti iată armata de fierari şi forja atelierelor subpământul anemic îşi cere înapoi rezervele de fier noii vulcani hefaistoşi topesc fiare vechi în plămadă nouă
fiare vechi fiare vechi lo-o-om probabil dimineaţă
înăuntru e atât de-ntuneric cineva vrea să cureţe oraşul de fiare vechi strigă
sigur dintr-o căruţă
văd spiţele roţilor e timpul
da mi-amintesc doamne ce bine că la şcoală au avut ăştia grijă să ne mobileze creierul cu stereotipii salvatoare câteodată cel mai la îndemână sens e cel din stereotipii
fiare vechi fiare vechi lo-o-om cocoşul evului mediu a scăpat prin cutele timpului printre blocuri aici în cartierul unde tot cu chirie stau iată el ţipă deşteptarea ca o limbă de clopot sinucigaş dumnezeule cât îmi lipseşte micul meu târg de provincie unde niciodată
dar niciodată
nu am auzit vaierele subpământului
acolo morţii au învăţat să tacă preschimbându-se-n iarbă acolo firescul umilinţei instaurează lumi acolo pământul nu plânge
rodeşte mut
fiare vechi fiare vechi lo-o-om pipăi pereţii albi de gânduri îndată umbra mâinilor tale tu-mi faci jucării precum Tata înainte să plece tu-mi proiectezi pe ecranul de var un petic din pofta ta de joc adori să-mi smulgi zâmbete
înainte să pleci ca de fiecare dată
adori să mă găseşti în acelaşi loc pisică leneşă ai vrea ca între plecările şi venirile tale timpul meu să îngheţe ritmat doar de cocoşul metalic
fiare vechi fiare vechi lo-o-om
eu o să plec îmi spui
o să plec gizelle
şi eu îţi răspund înfundat toţi plecăm
fiare vechi fiare vechi lo-o-om
Neschimbarea la fatză
Ne-am obişnuit să ne ritmăm deciziile de schimbare lăuntrică după sărbătorile zise mari - ziua de naştere, ori a unui eveniment, ori a înnoirii anului... şi totuşi, de câte ori, după ce ne promitem dedicare constantă unor scopuri nobile, nu ne trezim mofluji, găsind oriunde în afara noastră argumente pentru autojustificări...
Sunt şi spirite în stare de o breşă în lumea asta, spre o alta - ce se încăpăţânează să afirme posibilitatea punerii de „început bun” în fiecare zi. Breşă după un anume tipic, e drept, care pe undeva agasează prin monotonie, prin aşezarea prea cuminte în tradiţie, printr-o anume obstinaţie. A „repetiţiei”, dacă priveşti din exterior. A „actualizării”, dacă dinăuntru. În această săptămână, a ceremonialului religios de Schimbarea la Faţă.
Cum să te gândeşti în mijlocul verii, la început de august, la schimbarea dinlăuntru, la...lumină? E lună a concediilor, e sezon al şoselelor arhipline spre mare şi spre munte, cine ce treabă să aibă cu revoluţii interioare? Ce Schimbare la Faţă, când atâtea apusuri „de peste an” ne-au îngropat angajamentele din faţa cerurior deschise?
E frumos ce citim în Evanghelii despre Lumina de pe Munte, ne ajută picturi celebre, sau simple tablouri religioase contemporane realizate cu suflet de artişti iconari, să şi vedem cele zugrăvite în cuvinte, dar...cât ne atinge experienţa Transfigurării? Cu ce rămânem dintr-o atare poveste plină de miez şi, de aceea, de real?
Ce condiţionează capacitatea schimbării interioare, a transformării conţinuturilor vieţii sufleteşti în lumină şi a luminii în expresie? Cum să putem renaşte - într-o zi altfel banală, cum să metabolizăm mozaicul color al cotidianului în... alb? Ce permite o astfel de înnoire şi de unde poate veni ea? Evangheliile vorbesc de Transfigurarea prin rugăciune şi o aşază între vestea Morţii şi cea a Învierii. Ce e de murit şi ce e de înviat, pentru o schimbare dinlăuntru care să devină o Schimbare la Faţă şi pentru fiecare dintre noi, muritori de rând născuţi în spaţiul cultural marcat de religia Zeului care, iată, într-o scenă biblică se roagă de străluceşte în prezenţa oamenilor?
Am evoluat la specia Neschimbării la faţă, într-un timp în care totul ni se întipăreşte pe figură şi refuză să mai plece – nici măcar cu lifting, machiaj sau fard. Adevărate situri ambulante, chipurile ne devin descifrabile dezvăluind straturi ale vârstelor parcă simultane, cu împliniri şi neîmpliniri, cu bune şi cu rele, dar toate prezente, toate duse cu sine şi abordabile în cheia unei arheologii a avatarurilor umanului . E ca şi cum ceva din noi refuză să se transforme, alegând osificarea, mumificarea cu anticipaţie, pietrificarea în stări anterioare ce oferă beneficii perverse, ascunse. Teama de schimbare nu e o vorbă goală, iar preţul plătit pentru ancorări în poze anterioare - securizante la momentul lor - e colectarea permanentă a unor noxe interioare ce se cer expulzate, şi nu păstrate ca odoare scumpe.
Schimbarea la Faţă pare a presupune cumva deschiderea, tinereţea, viul. Ne schimbăm întru cât suntem vii.
fiare vechi fiare vechi lo-o-om fiare vechi fiare vechi lo-o-om
hermeşi noi ai unui nou cataclism ce mai poate rămâne mă-ntreb din acest bucureşti iată armata de fierari şi forja atelierelor subpământul anemic îşi cere înapoi rezervele de fier noii vulcani hefaistoşi topesc fiare vechi în plămadă nouă
fiare vechi fiare vechi lo-o-om probabil dimineaţă
înăuntru e atât de-ntuneric cineva vrea să cureţe oraşul de fiare vechi strigă
sigur dintr-o căruţă
văd spiţele roţilor e timpul
da mi-amintesc doamne ce bine că la şcoală au avut ăştia grijă să ne mobileze creierul cu stereotipii salvatoare câteodată cel mai la îndemână sens e cel din stereotipii
fiare vechi fiare vechi lo-o-om cocoşul evului mediu a scăpat prin cutele timpului printre blocuri aici în cartierul unde tot cu chirie stau iată el ţipă deşteptarea ca o limbă de clopot sinucigaş dumnezeule cât îmi lipseşte micul meu târg de provincie unde niciodată
dar niciodată
nu am auzit vaierele subpământului
acolo morţii au învăţat să tacă preschimbându-se-n iarbă acolo firescul umilinţei instaurează lumi acolo pământul nu plânge
rodeşte mut
fiare vechi fiare vechi lo-o-om pipăi pereţii albi de gânduri îndată umbra mâinilor tale tu-mi faci jucării precum Tata înainte să plece tu-mi proiectezi pe ecranul de var un petic din pofta ta de joc adori să-mi smulgi zâmbete
înainte să pleci ca de fiecare dată
adori să mă găseşti în acelaşi loc pisică leneşă ai vrea ca între plecările şi venirile tale timpul meu să îngheţe ritmat doar de cocoşul metalic
fiare vechi fiare vechi lo-o-om
eu o să plec îmi spui
o să plec gizelle
şi eu îţi răspund înfundat toţi plecăm
fiare vechi fiare vechi lo-o-om
Neschimbarea la fatză
Ne-am obişnuit să ne ritmăm deciziile de schimbare lăuntrică după sărbătorile zise mari - ziua de naştere, ori a unui eveniment, ori a înnoirii anului... şi totuşi, de câte ori, după ce ne promitem dedicare constantă unor scopuri nobile, nu ne trezim mofluji, găsind oriunde în afara noastră argumente pentru autojustificări...
Sunt şi spirite în stare de o breşă în lumea asta, spre o alta - ce se încăpăţânează să afirme posibilitatea punerii de „început bun” în fiecare zi. Breşă după un anume tipic, e drept, care pe undeva agasează prin monotonie, prin aşezarea prea cuminte în tradiţie, printr-o anume obstinaţie. A „repetiţiei”, dacă priveşti din exterior. A „actualizării”, dacă dinăuntru. În această săptămână, a ceremonialului religios de Schimbarea la Faţă.
Cum să te gândeşti în mijlocul verii, la început de august, la schimbarea dinlăuntru, la...lumină? E lună a concediilor, e sezon al şoselelor arhipline spre mare şi spre munte, cine ce treabă să aibă cu revoluţii interioare? Ce Schimbare la Faţă, când atâtea apusuri „de peste an” ne-au îngropat angajamentele din faţa cerurior deschise?
E frumos ce citim în Evanghelii despre Lumina de pe Munte, ne ajută picturi celebre, sau simple tablouri religioase contemporane realizate cu suflet de artişti iconari, să şi vedem cele zugrăvite în cuvinte, dar...cât ne atinge experienţa Transfigurării? Cu ce rămânem dintr-o atare poveste plină de miez şi, de aceea, de real?
Ce condiţionează capacitatea schimbării interioare, a transformării conţinuturilor vieţii sufleteşti în lumină şi a luminii în expresie? Cum să putem renaşte - într-o zi altfel banală, cum să metabolizăm mozaicul color al cotidianului în... alb? Ce permite o astfel de înnoire şi de unde poate veni ea? Evangheliile vorbesc de Transfigurarea prin rugăciune şi o aşază între vestea Morţii şi cea a Învierii. Ce e de murit şi ce e de înviat, pentru o schimbare dinlăuntru care să devină o Schimbare la Faţă şi pentru fiecare dintre noi, muritori de rând născuţi în spaţiul cultural marcat de religia Zeului care, iată, într-o scenă biblică se roagă de străluceşte în prezenţa oamenilor?
Am evoluat la specia Neschimbării la faţă, într-un timp în care totul ni se întipăreşte pe figură şi refuză să mai plece – nici măcar cu lifting, machiaj sau fard. Adevărate situri ambulante, chipurile ne devin descifrabile dezvăluind straturi ale vârstelor parcă simultane, cu împliniri şi neîmpliniri, cu bune şi cu rele, dar toate prezente, toate duse cu sine şi abordabile în cheia unei arheologii a avatarurilor umanului . E ca şi cum ceva din noi refuză să se transforme, alegând osificarea, mumificarea cu anticipaţie, pietrificarea în stări anterioare ce oferă beneficii perverse, ascunse. Teama de schimbare nu e o vorbă goală, iar preţul plătit pentru ancorări în poze anterioare - securizante la momentul lor - e colectarea permanentă a unor noxe interioare ce se cer expulzate, şi nu păstrate ca odoare scumpe.
Schimbarea la Faţă pare a presupune cumva deschiderea, tinereţea, viul. Ne schimbăm întru cât suntem vii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)