iata moartea sta la usa si bate

în curte la filantropia cad frunzele
pruncii ţipă o primăvară fără sfârşit
pe cine să crezi
poate doar vântul
vântul ce poartă şi frunze şi ţipete
firesc
ducându-le-ntr-un nou anotimp

tacere pentru tine

probabil ca n o sa scriu niciodata ca lumea

de vreme ce totdeauna ramane un rest ce se refuza epresiei un rest - mediu intern sfidand termometrul un rest care mi dicteaza glaciatiuni si combustii interioare incat la 40 celsius imi pun esarfa si la zero inghetat ies dupa baie ca parul ud sa mi faca turturi
un rest incapatanat in mutenie si rezervandu mi pozitia meta
a martorului la accidentul propriei vieti
martorul refuzand sa vorbeasca martorul temandu se de succesiunea cuvintelor de imposibilitatea lor de a reda totul deodata de situarea lor neaparat in timp deci in moarte martorul murmurand in tacere iarta i doamne ca nu stiu ce zic

in adolescenta tacerile mele nu dadeau niciodata gres asa mi am sedus intaiul iubit
cu care
cast (educatia provincia parintii)
m am logodit in iarba primind inel petiolul unei frunze din gradina lui dirigu (dirigu ne iubea mult i am facut prima supa din viata mea isi aminteste si acum aveam optispe ani)
inutil sa precizez ca am pierdut inelul in secunda urmatoare zeii da zeii

azi tu imi adori tacerile dar imi divinizezi cuvintele smulse simultan din mine ntr un tablou care nu se desfasoara ci apare si atat
e atat de greu sa scrii in cuvinte simultane
e atat de greu

de aia eu nu o sa scriu niciodata ca lumea
desi tu mi spui de fiecare data au contraire ma cherie au contraire
sau cum dracului s o fi scriind asta n franceza
(nu stiu de ce va incapatanati toti sa ma invatati limbi straine)

antilumi

si a zis ea sa fie prapastie
si a fost prapastie
si a vazut ea ca era bine
si a adormit

si a zis el sa nu mai fie prapastie
si nu a mai fost prapastie
si a vazut el ca era bine
si a adormit

neschimbari

fiare veki

fiare vechi fiare vechi lo-o-om fiare vechi fiare vechi lo-o-om
hermeşi noi ai unui nou cataclism ce mai poate rămâne mă-ntreb din acest bucureşti iată armata de fierari şi forja atelierelor subpământul anemic îşi cere înapoi rezervele de fier noii vulcani hefaistoşi topesc fiare vechi în plămadă nouă
fiare vechi fiare vechi lo-o-om probabil dimineaţă
înăuntru e atât de-ntuneric cineva vrea să cureţe oraşul de fiare vechi strigă
sigur dintr-o căruţă
văd spiţele roţilor e timpul
da mi-amintesc doamne ce bine că la şcoală au avut ăştia grijă să ne mobileze creierul cu stereotipii salvatoare câteodată cel mai la îndemână sens e cel din stereotipii
fiare vechi fiare vechi lo-o-om cocoşul evului mediu a scăpat prin cutele timpului printre blocuri aici în cartierul unde tot cu chirie stau iată el ţipă deşteptarea ca o limbă de clopot sinucigaş dumnezeule cât îmi lipseşte micul meu târg de provincie unde niciodată
dar niciodată
nu am auzit vaierele subpământului
acolo morţii au învăţat să tacă preschimbându-se-n iarbă acolo firescul umilinţei instaurează lumi acolo pământul nu plânge
rodeşte mut
fiare vechi fiare vechi lo-o-om pipăi pereţii albi de gânduri îndată umbra mâinilor tale tu-mi faci jucării precum Tata înainte să plece tu-mi proiectezi pe ecranul de var un petic din pofta ta de joc adori să-mi smulgi zâmbete
înainte să pleci ca de fiecare dată
adori să mă găseşti în acelaşi loc pisică leneşă ai vrea ca între plecările şi venirile tale timpul meu să îngheţe ritmat doar de cocoşul metalic
fiare vechi fiare vechi lo-o-om
eu o să plec îmi spui
o să plec gizelle
şi eu îţi răspund înfundat toţi plecăm
fiare vechi fiare vechi lo-o-om

Neschimbarea la fatză

Ne-am obişnuit să ne ritmăm deciziile de schimbare lăuntrică după sărbătorile zise mari - ziua de naştere, ori a unui eveniment, ori a înnoirii anului... şi totuşi, de câte ori, după ce ne promitem dedicare constantă unor scopuri nobile, nu ne trezim mofluji, găsind oriunde în afara noastră argumente pentru autojustificări...
Sunt şi spirite în stare de o breşă în lumea asta, spre o alta - ce se încăpăţânează să afirme posibilitatea punerii de „început bun” în fiecare zi. Breşă după un anume tipic, e drept, care pe undeva agasează prin monotonie, prin aşezarea prea cuminte în tradiţie, printr-o anume obstinaţie. A „repetiţiei”, dacă priveşti din exterior. A „actualizării”, dacă dinăuntru. În această săptămână, a ceremonialului religios de Schimbarea la Faţă.
Cum să te gândeşti în mijlocul verii, la început de august, la schimbarea dinlăuntru, la...lumină? E lună a concediilor, e sezon al şoselelor arhipline spre mare şi spre munte, cine ce treabă să aibă cu revoluţii interioare? Ce Schimbare la Faţă, când atâtea apusuri „de peste an” ne-au îngropat angajamentele din faţa cerurior deschise?
E frumos ce citim în Evanghelii despre Lumina de pe Munte, ne ajută picturi celebre, sau simple tablouri religioase contemporane realizate cu suflet de artişti iconari, să şi vedem cele zugrăvite în cuvinte, dar...cât ne atinge experienţa Transfigurării? Cu ce rămânem dintr-o atare poveste plină de miez şi, de aceea, de real?
Ce condiţionează capacitatea schimbării interioare, a transformării conţinuturilor vieţii sufleteşti în lumină şi a luminii în expresie? Cum să putem renaşte - într-o zi altfel banală, cum să metabolizăm mozaicul color al cotidianului în... alb? Ce permite o astfel de înnoire şi de unde poate veni ea? Evangheliile vorbesc de Transfigurarea prin rugăciune şi o aşază între vestea Morţii şi cea a Învierii. Ce e de murit şi ce e de înviat, pentru o schimbare dinlăuntru care să devină o Schimbare la Faţă şi pentru fiecare dintre noi, muritori de rând născuţi în spaţiul cultural marcat de religia Zeului care, iată, într-o scenă biblică se roagă de străluceşte în prezenţa oamenilor?
Am evoluat la specia Neschimbării la faţă, într-un timp în care totul ni se întipăreşte pe figură şi refuză să mai plece – nici măcar cu lifting, machiaj sau fard. Adevărate situri ambulante, chipurile ne devin descifrabile dezvăluind straturi ale vârstelor parcă simultane, cu împliniri şi neîmpliniri, cu bune şi cu rele, dar toate prezente, toate duse cu sine şi abordabile în cheia unei arheologii a avatarurilor umanului . E ca şi cum ceva din noi refuză să se transforme, alegând osificarea, mumificarea cu anticipaţie, pietrificarea în stări anterioare ce oferă beneficii perverse, ascunse. Teama de schimbare nu e o vorbă goală, iar preţul plătit pentru ancorări în poze anterioare - securizante la momentul lor - e colectarea permanentă a unor noxe interioare ce se cer expulzate, şi nu păstrate ca odoare scumpe.
Schimbarea la Faţă pare a presupune cumva deschiderea, tinereţea, viul. Ne schimbăm întru cât suntem vii.

incredere

floare-de-piatra tanjesc dupa increderea ta muta invata ma tacerea ta modeleaza ti in mine miscarea spre pamant si spre cer deopotriva intoarce mi privirea dindaratul candelei atinge ma doar o data cu parfumul tau floare-de-piatra tu singura pierdere singura povara singur sarut strivit de marmura rece

felina

iubitul meu vaneaza o glezna felina un simplu fa si esarfa sarutului ii dezveleste jugulara litere rosii incep sa apara una cate una eu stiu se insira felinele preotesele torsului sau
de partea cealalta cerbi muti refuzand boncaluitul in zodia vanatorului barbati fara trofee luand calea exilului in camine urmele pasilor lui doamne urmele lui sunt aici el e aici zeul barbar vine pe partea carosabila iubitul vaneaza glezna gandului meu

un pas în spate

curajul inocenţei? de multe ori mă surprind întrebându-mă dacă zece ani mă trec nu doar într-o altă vârstă psihologică, ci şi într-o altă generaţie. efebofobie? poate. who cares anyway. fapt e că, de fiecare dată când văd cum întrebări sunt tăiate din faşă de barda nemiloasă a răspunsurilor de-a gata, ceea ce dintâi aş fi numit curaj se dovedeşte de fapt tupeu, inocenţa se vădeşte, vai, informaţională, iar lipsa timpului de latenţă între răspuns şi întrebarea eventual lăsată să fie dusă până la capăt îmi traduce de-a dreptul nepăsare. atunci îmi doresc să pot face eu însămi un pas în spate, independent de rafalele de certitudini la calup slobozite de înţelepţii de ocazie, şi câteodată pot. alteori zgomotul (căci ce nu e informaţie e zgomot) mă împiedică şi mă izolează undeva în afara mea, prizonieră a falsurilor, a kitschurilor, a locurilor prea comune. când văd lipsa de preocupare pentru consistenţa internă a unui discurs, pentru conştientizarea gapurilor sau a deschiderilor în articularea unor idei, reacţia mea e una ce merge de la activitate electrodermală intensificată la refuz. hebefobie, iar? poate. caut atunci cu toate forţele o altă cale decât propria tăcere. încă nu am găsit-o.