monalisa bobe.blog

Melancholia

2011-10-05T16:07:00.000+03:00

Să recapitulăm câteva nume: regie Lars von Trier, Kirsten Dunst în rolul tinerei Justine, Charlotte Gainsbourg – sora ei, Claire, şi Charlotte Rampling – mama lor.

Un film despre o nouă religie: religia Melancoliei. Văzută nu atât ca planetă albastră – soră planetei noastre unde, în optica lui Justine, viaţa e „malefică” -, cât mai ales ca trăire interioară. Alegerea legăturii de sânge între două personaje care trăiesc, fiecare în felul său, depresia e o cheie de înţelegere a naturii înnăscute a acestei condiţii. Frumuseţea proiecţiei acestei stări – Melancholia e o planetă care fascinează pe cât ameninţă – dă notă despre caracterul numinos al experienţei.

Dacă dragostea e compromisă atât pentru un personaj cât şi pentru celălalt (Justine are parte de o nuntă oribilă, în care tatăl dus cu pluta şi mama-scorpie perfectă nu se rezumă la a fi bagaje din trecut, ci amputează dorinţe de viitor, Claire are un mariaj conformist, lipsit de sare şi piper), iar Realitatea e ceea ce lipseşte în viaţa amândurora, Planeta Albastră de o frumuseţe orbitoare pare a fi nu o catastrofă, ci o salvare. Apocalipsa e singura şansă de a ieşi din absurdul convenţiilor, din chingile tarelor genetice şi sociale.
Melancholia arde toată zgura contrafăcutului de zi cu zi într-o experienţă autentică: confruntarea cu propria dorinţă de Moarte.
Înduioşătoare, soluţia de liniştire a unui copil care-şi depăşeşte părinţii în apetitul pentru cunoaştere dar care totuşi nu are vârsta asumării mature a condiţiei sale dramatice: Justine îi propune nepoţelului său ascunderea într-o peşteră magică, izbitoare prin fragilitate, transparenţă şi mai ales inutilitate. O întoarcere simbolică la starea dinainte de naştere, stare care, în viziunea lui Justine, e sinonimă cu Sfârşitul şi în orice caz preferabilă vieţii lipsite de conţinut.
Finalul apoteotic depăşeşte orice ne-am fi putut imagina: întâlnirea cu Umbra ne e înscrisă în sânge şi e singura capabilă de transfigurare.
Un film frumos.

valmont

2011-09-26T23:19:00.003+03:00

un film de milos forman. e de vreo douazeci de ani dar eu abia acum l am vazut. merita sa l vizionati. nu numai pentru regie si pentru distributie (colin firth). ci mai ales pentru poveste: un scenariu adaptat de regizor si de jean claude carriere dupa un roman de epoca.

filmul vorbeste despre forta instinctului, care ar mătura, se pare, tot ce e urma de spirit in calea sa. verosimil, intr o societate putreda... e o versiune occidentala a tot ce poate sa incapa sub semnul pseudoiubirii. seductia frusta, deci cu atat mai puternica, tese intrigile paralele, dar nu figura seducatorului de profesie - valmont - e cea mai importanta. ci figura fecioarei care se intoarce de la manastire, scapa intacta de ororile bordelului (nu degeaba o keama cecile - zeita muzicii o protejeaza un timp), dar ajunge de nu mai pastreaza din inocenta decat o masca. o ofelie pe dos, potrivita cu lumea pe dos in care traieste. violenta mesajului face insa ca o keie potrivita de interpretare sa fie misoginismul, cu regret fie spus...

kiar si asa, ramane un film frumos.

Nostalgie

2011-08-05T01:35:00.001+03:00

Nu am citit comentariu la pericopa Schimbării la Faţă care să nu acuze prea omenescul acelui „să facem trei colibe” al lui Petru. Cred însă că dincolo de aparenta doar-solicitudine a ucenicului se poate degaja din rugămintea-îndemn incriminată sensul căutării a ceea ce se cheamă temei spiritual, adică fundaţie, dar şi rost duhovnicesc, vieţii înseşi. Motivaţia Apostolului pare una elevată: „bine este să fim noi aici” nu înseamnă nevoi fruste, adaosul „neştiind ce spune” / ”nu ştia ce să spună” nu arată vreo bâlbă plată, ci mai degrabă e o marcă a stării de înfiorare ce însoţeşte revelaţia pe care o trăieşte, aceea Adevărului în splendoarea naturii sale: Lumină, cu abolirea diferenţei între aparenţă (haine) şi esenţă (Faţă), a nepotrivirii dintre formă şi conţinut. Perspectiva în care dorinţa lui Petru e taxată ca lumească mi se pare, de aceea, una deloc fecundă pentru lucrarea de foc a Cuvântului.
Să mă explic. A face trei colibe, pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru Legiferatorul şi Profetul Vechiului Legământ, nu înseamnă a încropi o incintă spre a şedea la taclale, ci simbolizează nevoia de a reţine pe pământ începutul unei promisiuni cu celălalt capăt în cer: promisiunea restaurării adevăratului Chip al creaţiei, promisiunea Învierii. Tocmai de aceea, Mântuitorul cere păstrarea tainei până la împlinirea vremii ca ea să fie descoperită: vremea trecerii Sale prin „uşile încuiate”. Aşa că, departe de a fi stângace sau superficial, ori numai zelos fără cauză, Petru ni se dovedeşte înalt uman. Pentru el, starea de bine a proximităţii Divinului dă certitudinea că acela e locul corect de pus început bun. „Să facem trei colibe” înseamnă să prindem în timpul nostru şi în spaţiul nostru starea în care corporalul şi spiritualul nu mai sunt realităţi diferite, ci grade ale aceleiaşi realităţi. De 6 August, dorul unei asemenea stări.

De la broască la Apollo şi retur

2011-07-21T23:06:00.003+03:00

Lavater şi Grandville, cu faimoasele lor desene de secol 19, îşi vor fi înfrânat cu bună ştiinţă avântul imaginativ, altfel cu o mână atât de iscusită ar fi putut surprinde în puncte, linii şi pete însăşi oglindirea „supei cosmice” originare în marea colcăială subterană al cărei aspect uroborian e numit de Ecleziast „deşertăciune a deşertăciunilor”.

Ontogenia repetă filogenia? Poate. În perspectivă evoluţionistă, îşi are şi teoria aceasta deschiderile ei, dacă ducem gândul de la explozia dintâi la implozia din urmă. Vine însă un Evola cu o idee şi mai seducătoare: nu omul e animalul evoluat, ci animalul e omul involuat. Diacronismul se impune, dar mai e o limită aici: antropomorfismul. De fapt, nu putem gândi decât în termenii umanului, chiar şi când credem că am ieşit din acest aşa-zis corset.

Episodul cu Adam numind animalele, adică umanizându-şi animalitatea, subîntinde, cred, şi numirea plantelor şi a pietrelor, şi cunoaşterea elementelor. Adevărata cunoaştere-realizare de sine presupune însă asumarea registrelor posibilităţii nu numai în infrauman, adică mineral, vegetal, animal, ci şi dincolo de uman. Ce privire trebuie să aibă Adam numindu-şi lumea! Şi nu cred că e o intuiţie greşită aceea că poate doar privirea copilului să mai păstreze ceva din vederea-viziune. Adam şi Noe, cel care numeşte animalele şi cel care le salvează de „mânia” Creatorului (cum o numeşte un gânditor român contemporan), au, se pare, multe să ne înveţe despre subumanul din noi.

Dar despre dincolo de uman? Nici în pedagogia depăşirii umanului, care de fapt e singura împlinire, nu putem avea scuza că am fi lipsiţi de maeştri. Din nou mă gândesc la ochii limpezi ai copiilor, la „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”, dar şi la Cel care ne îndeamnă aşa.

o problema de limbaj?

2011-07-12T00:14:00.002+03:00

din seria to whom it might concern: nu exista o singura keie de lectura pentru un text. unul mai destept a rumegat indelung problema si a concluzionat el cu mintea lui ca in aceasta privinta putem vorbi de intentiile autorului, de intentiile textului si de intentiile cititorului. sa nu ne scandalizam deci cand marci ale unei intentii a textului sunt interpretate drept ceea ce sunt, adica marci ale acelei intentii.

Fiinţa Pragurilor

2011-06-03T00:03:00.002+03:00

Un fel de a-ţi recupera trecutul, dar şi de a-ţi decanta speranţele de iluzii şi de aşteptări nerealiste e pur şi simplu a înşira pragurile cu care te-ai întâlnit în viaţa ta, înţelegând pragul atât în sensul său propriu, cât şi în evantaiul de conotaţii şi de semnificaţii simbolice. Să fii în stare măcar să treci în revistă pragurile pe care le-ai trecut vreodată e o utopie: nimeni nu-şi mai ţine minte toate urmele paşilor. Dar să-ţi sprijini tâmplele în palme şi să chemi din memorie imaginile celor câteva praguri cu adevărat importante pentru tine – cândva, acum şi mereu – e un exerciţiu ce merită toată osteneala.

Nu e lipsit de noimă dacă prima imagine care-ţi vine în minte e trecerea unui prag dinăuntru în afară sau din afară înăuntru. Ceea ce face diferenţa e orientarea. Îţi aminteşti dintâi cum intri, trecând un prag? Ideea sosirii (de) undeva îţi constelează în suflet un întreg şirag de emoţii legate de actul simplu al păşirii într-un univers aproape închis. Unde intri, cum, de ce, pentru cât timp, ce cauţi, ce găseşti, te întâmpină cineva, sau nu, dacă da, cum? Îţi aminteşti mai degrabă cum ieşi, trecând pragul? Ideea plecării (de) undeva adună tot ce ai simţit vreodată legat de la fel de simplul act al desprinderii dintr-un univers aproape deschis: de unde pleci, ce laşi în urmă, cum, de ce, pentru cât timp, către ce te îndrepţi, ce iei cu tine din lumea de care tocmai te desprinzi?
În mod paradoxal, pragul dintâi care-ţi vine în minte are toate şansele să-şi poarte semnificaţia într-o manieră ascunsă, ca într-o oglindă...dacă te vezi, de pildă, trecându-l spre interior, s-ar putea ca toată viaţa ta să însemne o perpetuă încercare de a te îndepărta de locul acela, după cum dacă te vezi trecându-l spre exterior s-ar putea ca întreaga viaţă să nu fie altceva decât o continuă nostalgie a ceea ce părăseşti. E un joc interesant al proiecţiilor ce face ca exerciţiul să fie înalt revelator, dacă realizat în spiritul autenticităţii.
Şi totuşi, nu numai primul prag amintit – care poate să nu aibă vreo legătură cu timpul aşa cum e măsurat el de toată lumea ci să se încăpăţâneze să-şi răstoarne propria clepsidră când şi cum vrea – îţi descoperă câte ceva despre tine. Şi următorul, şi următorul...

După ce te vei fi săturat să revizitezi cu ochii minţii praguri tocite, praguri mereu proaspăt vopsite, praguri virginale, praguri pline de praf, praguri discrete, praguri trosnind sub tălpi, praguri înguste, praguri late, praguri prietenoase, praguri ostile... te gândeşti şi la pragurile pe care poate le ai de trecut şi nu le ştii, la cele care te aşteaptă, la cel din afara căruia sau dincoace de care tu aştepţi... nu e minunat? Până la urmă te gândeşti că e plin de praguri pe lumea asta şi că într-un anume sens tu însuţi eşti un prag pentru tine şi pentru lumi posibile.

eyes wide shut

2011-05-04T19:52:00.004+03:00

nici nu stiu daca povestea sau muzica sau impletitura lor intr o sinestezie de exceptie e ceea ce m a impresionat la "cu okii larg inkisi". dincolo de frumusetea cuplului kidman-cruise.
parola "fidelio" e cuvantul keie pentru intregul film, iar replicile finale sunt marete in simplitatea lor, trimitand spre complexitatea fiintei si fatetele adevarului in fond inepuizabil intr o unitate de timp atat de scurta ca o noapte sau... o viata.
gustul aventurii - fie in plan fantasmatic fie in plan real - si fidelitatea fata de un angajament precum casatoria incap cu greutate in acelasi suflet, ea alege fantezia, catalizata de halucinogene pana la obtinerea unui efect de realitate, mai puternic parca decat insasi realitatea, aleasa de el. ea viseaza si amplifica in povestirea viselor ei erotice, el e nesigur, umilit, cauta compensari dar nimereste in contexte care i aduc frustrari si mai mari si pana la urma - gratie regiei semnate kubrick - nu mai stii unde se termina realul si unde incepe irealul. de fapt miza intregului film e posibilul, de aceea si actiunea e comprimata: nu poti trai la infinit deasupra prapastiilor.
ceea ce salveaza totul sunt pana la urma inapetenta pentru calatorii care nu au nimic de dezvaluit - pe de o parte - si o minima onestitate necesara pentru un dialog decent intr un moment de criza in doi - pe de alta parte.
nu am inteles rolul copilului in incarcatura povestii...sau poate rolul sau era kiar acela de a nu avea nici un rol.
dmitri sostakovici? nu pot comenta. kubrick.
p.s. cum o fi kubrick asta acelasi kubrick din afurisita de portocala mecanica - pe care, suprasaturata in violenta, nu am putut o urmari pana la capat? asa cum in adolescenta nu am putut urmari tot filmul the doors. mi s a parut la fel de violent. nu vorbesc de imagini ale violentei ci de filme violente. exagerari.

alt almodovar

2011-05-02T15:45:00.002+03:00

dupa burn after reading, in bruges si the girl from petrovka (cateva povesti frumoase dar primele doua as zice cam prea incarcate in violenta pentru gustul meu), am vazut un almodovar.
the flower of my secret. al treilea, pentru mine. si cel mai frumos dintre ele. despre a scrie si a iubi. despre destramarea unui mariaj care oricum era rupt in doua. despre tentatia linistii absolute. despre extraordinara forta de a te reinventa cand gasesti un resort. despre puterea vindecatoare a uitarii. despre fericirea camuflata fara semne in cele mai banale contexte.

biutiful

2011-03-30T17:12:00.006+03:00

zica altii ce or zice, eu raman la parerea ca esentialul intr un film e povestea. biutiful e deosebit si din punctul asta de vedere, insa nu e atat de beautiful cum se tot vorbeste prin targ. adica povestea arata un protagonist cu o singura dimensiune - aceea de tata. de aia nici nu prea convinge...e putin verosimil sa fii sensibil la problematica paternitatii daca scartai in alte cele. uxbal si marambra fac figura cuplului uzat, obosit, stors de orice iluzie. de altfel, marambra degeaba poarta n nume marea si alhambra, caci la "sunetul marii" - obsesia sotului ei - e surda, iar rosul maur n are nici o treaba cu rujul sau tipator sau cu culoarea hainelor de vampa expirata. cat despre numele lui uxbal...e o enigma pt mine. nu l pot asocia cu nimic. nici n o fi de gasit vreo ancora undeva. filmul aminteste - mai mult decat in treacat - probleme precum exploatarea prin munca a imigrantului pana la anihilarea lui, dar parca e prea mult sa ni se arate cat de rau o duc si kinezii, si africanii intr o lume kipurile alba ... si cel mai aproape de conditia imigrantului, a strainului, e insusi uxbal, care, pacient terminal, ajunge de fapt un instrainat de viata. uxbal e un barbat bolnav, cancerul il roade si biologic, si sufleteste, si spiritual...de aceea afinitatile lui il plaseaza mai degraba intr o lume a umbrelor, a intunericului, a mortii. cum mai toate scenele ce dau contur vietii sale sunt intunecate - ah, albastrul metalic, bleul marin! -, un cadru cheie poate fi, in aceasta perspectiva, cel in care femeia lui tulburata (intelegem ca ar suferi de maladia bipolara sau, cum i se zicea pe vremuri, psihoza maniaco-depresiva, insa tabloul psihopatologic nu e nici acela destul de bine esentializat) se bucura naiv, copilareste, ca si a gasit leac: "cutia de lumina". lumina artificiala, cum artificial e tot ce se kinuie ea sa faca. mai putin sexul salbatic, dar scena amorului cu fratele lui uxbal n are nici o miza, putea sa lipseasca, era deductibila din atitudinea femeii. de aia nici nu duce nicaieri. o scena cu miza e cea care da inusi titlul filmului: copiii si tatal lor, fetita intrebandu l pe uxbal cum se scrie beautiful in engleza. disperata, ana (copilul) cauta de fapt o bresa in realul sordid, insa tatal epuizat si intunecat ii taie aripile: biutiful se scrie cum se aude. cu i. adica lucrurile sunt ceea ce par, tre sa le luam ca atare, ce atata poezie... biutiful e tocmai tragismul a ceea ce traim. diferenta de potential e uriasa intr adevar si fie si numai pentru atat filmul merita vazut. si pentru personajul principal, desigur, kiar daca viata lui e trunkiata, dezgolindu ni mai ales umbra care l leaga de moarte. frumoase, de o frumusete intunecata, rece, scenele in care uxbal isi asuma rolul de charon si apoi chiar de comunicator cu trecutii dintre cei vii. un pic de naturalism a fost considerat necesar de regizor cand am vazut un uxbal avid de curiozitatea de a si vedea viitorul in figura tatalui mort si scos din cripta. nitica groaza sade bine oricarui film din secolul xxi, caci, vai, simturile noastre cum altfel sa ne fie dezmortite... uxbal, desi isi poarta moartea n suflet ca pe o mireasa neagra care nu vrea cu nici un kip sa l lase sa se descotoroseasca de ea, e n stare si de duiosie si asta e aproape incredibil: scenele in care si priveste copiii, singura oaza de sanatate in universul lui bolnav, sensul unic al drumurilor lui, sens a carui noblete rascumpara poate porcariile in care viata l trage fara alternativa. dincolo de moarte - moartea pe care o aduce ca salvare celor pe care i vede nenorociti, mortii cu care comunica datorita viziunii capatului de drum - putin conteaza in povestea aceasta. scenele luminoase nu au aceeasi incarcatura, de aceea nici nu le mai amintesc. biutiful ar fi, asadar, o poveste despre ireversibilitatea starilor de fapt. despre imposibilitatea unei brese spre lumina inaintea epuizarii intunericului. de unde nu rezulta neaparat obligativitatea gasirii luminii prin trecerea in moarte...chiar daca promisiunea aruncata de intrebarea fetitei isi gaseste cumva implinire in albul padurii cu radacinile in valuri. valuri ale memoriei, valuri ale vietii.

lebada neagra

2011-02-18T09:26:00.002+02:00

inca un film frumos. despre viata, moarte, arta care le cuprinde pe amandoua si nebunia care e ceva mai mult.
pretextul - baletul "lacul lebedelor". "visceral si real" i s a cerut balerinei sa si interpreteze rolul. in lipsa capacitatii de a se aseza sub semnul lui "ca si cum", ea face o figura convingatoare si asta i aduce aplauzele care i lumineaza agonia pana la a se abandona intunericului. granita fina intre vis si realitate e transgresata inainte si inapoi pana la epuizarea valentelor celor doua lumi, iar iluzia ramane ultimul "acasa".
nu orice sfasiere e arta, dar creatia in care nu ti pulseaza sangele e un rateu.

discursul regelui

2011-02-16T02:44:00.005+02:00

un film de vazut, intr adevar.
o poveste in raspar fata de plot-urile postmoderne. o cronologie reprezentata in linii mari conform canoanelor, spatiu redat fara accidente de traseu care sa oblige privitorul sa se strofoce sa decodifice ce si cum, personaje traind jocul dragostei si al puterii si nelasandu ne la sfarsitul filmului frustrati sau nedumeriti ci oferind satisfactie unor asteptari pana la urma de bun simt.
o poveste despre maladia discursului.
e drept firul rosu aproape psihanalitic e usor de urmarit dar nu e vorba de o psihanaliza "ortodoxa" ci de construirea unei relatii de incredere in care un om prea constient de responsabilitatile sale initial regreseaza si refuza cuvantul in public ca la sfarsit sa faca fata presiunii si sa si poata asuma rolul pentru care de fapt se pregatise intreaga viata. un logoped aproape lacanian si un logopat ce si asuma din ce in ce mai confortabil rolul unui analizand. logopedul e un personaj construit cu atata naturalete ca biletul la film face toti banii: nu e "acreditat" de vreo comunitate stiintifica dar nici nu si aroga titluri ce nu i apartin, recunoaste ca singurul profesor i a fost experienta, dar o experienta limita, razboiul, stie cine e si si face singur regulile pe teritoriul lui. si mai ales stie sa detecteze frica si cauzele ei si sa ajute un om sa si transforme vulnerabilitatile in linii de rezistenta. incat ajungem sa vedem un rege vorbind unui supus despre familia sa, despre angoasele sale, despre visurile sale, despre latura intunecata a sufletului sau. limbajul se dezinhiba, atat verbal cat mai ales nonverbal, regele - fost stangaci contrariat - isi recupereaza copilul din el si si permite sa incalce tabuuri de doi lei dar respecta grav etiketa atunci cand aceasta are substanta. coplesit de numele tatalui reuseste pana la urma o buna identificare cu functia simbolica a aceluia. ghidat de un logoped nonconformist si iubit de o sotie devotata si de doua fiice minunate, un rege balbait reuseste sa tina un discurs ce sensibilizeaza si mobilizeaza. un discurs - numar de echilibristica, insa nu spre entertainment ci spre largirea constiintei celui ce l rosteste si a celor ce l asculta. inclusiv cei care au vizionat filmul.

sindromul adele?

2011-01-26T02:43:00.002+02:00

cateodata televizorul kiar e o optiune. pe mgm am vazut un film care, dupa titlu, ar fi trecut neobservat: "obsesia dragostei", in traducerea neinspirat aleasa. de fapt, povestea lui adele hugo.

o poveste in care vezi cum dragostea oarba nu mai e dragoste, ci târâre. cancer.
ea, tanara, frumoasa, fiica a unui tata celebru. probabil coplesita de inaltimea predecesorului, deci descurajata in intentii de implinire altele decat cele pe linia comuna a speciei. de aceea, alegand sa si joace o singura carte: feminitatea. el, un ala insipid. fara contur. tipul comun: genial ales de regizor. cel care enerveaza prin caracterul atat de sters. fireste, ea nu l vede asa. si se impotriveste deciziei ilustrului sau tata de a o desprinde de el. el, ranit in amorul propriu de refuzul celebrului tata de a i da mana fiicei sale, o respinge pe adele. dar o face tot restul vietii ei constiente, caci ea il cauta si l agaseaza si se milogeste de el pana innebuneste.

sa ajungi sa falsifici realitatea, sa nu vezi cine e cel pe care l vrei langa tine, sa l impopotonezi si sa l faci din prepeleac pom de craciun e grav. dar sa alegi sa faci asta la nesfarsit, sa nu ti ajunga enspe mii de umilinte, sa accepti compromis dupa compromis, sa presezi intr o directie care oricum nu e drumul tau e nebunie curata. de aceea micile copilarii devin grave simptome obsesionale si ajung sa intregeasca un tablou al disperarii greu de vizualizat.

cand o dragoste se degradeaza pana la a nu mai recunoaste barbatul iubit si sfarseste la ospiciu, inseamna ca nu a fost dragoste. de aceea "obsesia dragostei" mi se pare contradictie in termeni.

altfel, un film ca toate filmele.

marti, dupa... nimic

2010-12-30T03:31:00.004+02:00

e deja joi, dar, fiindca tot doarme bb, am apucat in sfarsit sa vad si eu "marti, dupa craciun".

personajul secret care straluceste prin absenta e tocmai spiritul craciunului. lipsa marcata intentionat prin emblema surogatelor: plasticuri cadou, o tentativa de colind zgariind timpanul, un brad lipsit de eficacitate, o masa pe dinafara ritualului si, ce e trist, un copil inteligent care se acomodeaza la toata mascarada si face prea bine pe prostul.

in alte roluri, un barbat, o nevasta, o amanta.

despre ce mi a vorbit mie filmul?
despre "iadul domestic" si paradisul de dupa colt.

despre tragedia unei familii in care lucrurile au fost lasate sa o ia razna. si au luat o: exista o voluptate ascunsa a caderii careia nu i poate rezista nimic. o nevoie de adevar mai puternica decat orice conventie.

nu de fiecare data un al treilea e in plus. cateodata rolul lui e fix sa desparta niste doi straini (adjectiv, vorba unei alte pelicule). grav e cand cel ranit (in filmul asta, ea) muta trairile din registrul pur afectiv in cel etic. si incepe cu sentinte moralizatoare: "nu ti e rusine?". pai de ce, rusine? de asumarea unui adevar?

se pare ca "omenesc" si "degradabil" sunt sinonime: cand viata de cuplu se rezuma la dimensiunea orizontalei, iluzia verticalei izbavitoare poate imbraca tot soiul de aparente. si de ce nu le am credita cu o bruma de esenta... filmul nu ne zice nimic despre miercuri.

amina

2010-12-17T01:12:00.008+02:00

2010: anul nasterii ei. totul incepe cu ea, de cand am stiut ca exista.
cum e sa ai un copil? coplesitor.
iti da masura adevaratei tale naturi: esti o fiinta fragila, si daca ai primit un dar e din mila cerului si a pamantului. nasterea unui copil te invata mai ales ca nimic din ce conteaza pe lumea asta nu obtii prin vointa ci prin pogorarea gratiei. si ca nimic din tot ce poti sa faci nu te ridica la inaltimea darului.
a naste un copil e o spovedanie - lumii.
a naste un copil iti da vietii o dimensiune pe care nu o cunosteai. amina imi tot spune ca universul ei ar fi un pic mai frumos daca l as privi cu dragoste de mama. am inteles asta abia acum. acum cand, inainte de a opri calculatorul dupa inkeierea unui textuletz, mi a fost din nou dor de ea. zambea in somn. mi am promis sa caut cu toata fiinta zambetul asta de copil, acolo unde nu mai e nici o speranta de gasit.

neincrederea in stat

2010-08-26T14:06:00.002+03:00

inainte sa se preocupe de maniera in care presa kipurile ar submina increderea in institutiile statului - deci ar atenta la siguranta nationala - ar trebui ca politicienii sa limiteze abuzurile pe care ei insisi le comit in virtutea pozitiilor pe care le detin in cadrul acestor institutii.
erodarea increderii in stat da e o kestiune de amenintare a sigurantei nationale dar nu acea zona din presa care arata realitatea e responsabila de acest lucru ci oamenii politici care dau realitatii conturul si continutul pe care aceasta le are.
ce incredere sa ai intr un stat care nu ti protejeaza nici macar dreptul la viata? ce incredere sa ai intr un stat in care populatia e condamnata la pauperizare in masa luandu i se posibilitatea de a vedea si alta linie a orizontului in afara painii de zi cu zi? ce incredere sa ai intr un stat in care nu se mai stie cine ce valoare are si tot ce e sigur e ca in okii guvernantilor nimeni nu valoreaza nici cat o ceapa degerata?

"April is the cruelest month"

2010-04-02T09:34:00.002+03:00

pentru mine era luna neagra

acum e luna deopotriva neagra si verde
e luna in care memoria pierderii se impaca firesc cu explozia vietii - mugurii plesnesc si pentru zambetul meu

atata moarte si atata viata pe cont propriu fac totusi si din acest aprilie cea mai "cruda" luna...

paresimi

2010-02-16T19:39:00.002+02:00

oare de ce e atat de greu sa lucram cu noi insine? poate pentru ca ne inkidem in carapacea eului imbatandu ne de iluzia ca ne fortificam , de fapt subrezindu ne cu fiecare insurubare in autoreferentialitate...

ce ar fi daca am lasa centrul de greutate al fiintei sa si gaseasca locul firesc, dinamic atata timp cat suntem vii, si daca nu l am mai tintui noi, arbitrar si, vai, ineficace, unde ni se pare noua ca i ar sta bine?

am rasfoit zilele trecute o carticica, imi vorbea, de la distanta de cateva secole, despre "castelul interior", ce metafora frumoasa, pe cat e de simpla, dar castelul asta interior nu e unul ferecat, nici unul cu usi si ferestre vraistea, ci unul intr o permanenta alternanta a sistolei si diastolei, iar in centrul lui nu e de gasit tot pacostea de eu, ci ... dimpotriva ... nu e frumos?

binecuvantata ipocrizie

2010-02-13T10:35:00.004+02:00

am citit de curand un amplu eseu pe tema contemplativitatii si a solitudinii. reactia mea fireasca: panica, la inceput cel putin - cum arata universul interior al unei constiinte care propune gandul drept singura dimensiune a fiintei, singuratatea ca singura forma de izbavire, detasarea, neimplicarea, anonimatul ca singura solutie de a face fata lumii?

intamplarea face insa ca mozaicuri cotidiene sa decupeze o falie intre ideile "asumate" (cu ghilimele, fiindca doar teoretic) si...restul, pe care neavand cum altfel il numesc, simplu, viata.
falie pe care eu o gasesc cu adevarat mantuitoare pentru vocea predicand, pana la urma, imposibilul.
falie ce imi arata ca exista in structura fiecarei fiinte o binecuvantata ipocrizie, nu vorbesc de cea grosiera, grosolana chiar, care nu ne slabeste nici ea pe niciunul dintre noi, ci de cea subtila, rafinata, un fel de amortizor al arcului intins al gandului - ipocrizia metafizica. constientizata in masura in care realitatea metafizicului e o preocupare, inconstienta in caz contrar.

cand gandul indrazneste cele de negandit (fiindca impotriva firii si in consecinta si impotriva fiintei - care nu se poate rotunji negand firea ci doar sublimand o), cu entuziasmul unei nimiciri de sine luate drept implinire de sine - printr un divort ab initio de lume si de viata -, e vital bemolul pus la cheia partiturii unei astfel de exuberante.

uneori e salutar ca una vorbim si alta fumam...

la multi ani!

2010-01-03T17:55:00.003+02:00

an nou, pagina alba in dar ...

sa i recunoastem poezia si sa o lasam sa se scrie, cu noi si prin noi!
nu livresc, ci firesc ...

structuralismul - un poem de claude levi-strauss

2009-12-09T15:21:00.002+02:00

"A fost odata un cuvant atat de frumos
incat se prefacea in obiecte lucioase,
dand mainii rupte nobil os
si crivatului, oase.
Nu cred ca el era rostit
anume in vreo limba
sau vreun copil l-a fost gasit
pe cand dormea pe-o stanca.
Si nici in creierul zburand
nu cred - al unei pasari - ,
de-acolo jos peste pamant
sa fi cazut in zarzari.
Se pare ca a fost candva
doar un cuvant pe lume...
Care-o fi fost si cand a fost -
si ce cuvant anume -
Nu stim."

(Nichita Stanescu, "Cuvantul")

Dincolo de aviditatea teoretica, pentru a te construi cumva prin lecturile tale ai nevoie sa le simti vii. Cauti prin ele un ce din tine mai usor de gasit. Si cand esti in preajma acelui ceva de nenumit traiesti lectura ca pe un poem. Dialogul "interior-exterior" devine proces de descoperire si de crestere dinlauntru. Informatia te vrajeste ca tesatura fina, multicolora, densa. Ia forma unor "certitudini eruptive", cum ar zice Gellu Naum, cucerite deodata sau in pasi mici, caci cititul devine calatorie initiatica, ritual cu legi ce ti se descopera din mers promitandu ti totul dintr odata, legi pe care esti obligat sa le respecti daca vrei ca intr un final sa privesti totul cu alti ochi. Lecturile vii sunt cele care podesc distante intre contextul tau mental si cel al autorului. Cele care devin urme mnezice reduse la stari. Cele care raman fiindca fac o diferenta.
Ce le face sa fie asa?
Poate ca si sensibilitatea ta fata de actul lecturii. Dar si caracterul lor fulminant, realmente nou, autentic.
O lucrare bine scrisa e o lucrare care nu te plictiseste. Una in care vezi, din doua-trei tuse esentializatoare, spiritul viu. In operele bine scrise, tranzitivitatea seaca si reflexivitatea indecenta sunt evitate, limbajul realizandu-si "dubla intentie" (T.Vianu).
Exista lucrari stiintifice scrise intr o maniera poetica. Expresia, in ele, face ca tranzitivitatea sa se reduca tot mai mult, pe masura ce aparenta e tocmai contrariul. Lucrari ce isi propun sa prezinte lumi care incap in coordonate fizice de timp si spatiu te poarta de fapt in interioare subiective fascinante deopotriva pentru scriitor si pentru tine, cititorul. E ca intr un joc suprarealist, unde transpare "nazuinta de a transcrie lectura cea mai adanca a constiintei in sine insasi" (T.Vianu) ...
Cand esti binecuvantat cu astfel de intalniri, zambesti complice scriitorului, pe care il intelegi in setea lui de a sta de vorba cu sine insusi, de a isi clarifica siesi probleme esentiale intr-o forma artistica, aceea a unui dialog. Aparent un dialog cu tine, cititorul, dar de fapt doar cu sine insusi: "Iar dialogul nostru, nu te supara, nu are loc intre mine si tine, ci in primul rand intre mine si mine, cu ajutorul tau..."(G.Naum)

Nu intamplator, in "Tropice triste", lucrare cu caracter autobiografic, scrisa sub forma unor note (didactice) de calatorie, CLS citeaza pe Chateaubriand: "Fiecare om poarta in el o lume compusa din tot ce a vazut si a iubit, lume in care reintra neincetat chiar cand strabate si pare a locui o lume straina". Inzestrat cu un puternic simt al valorii proprii, dar si cunoscator al biasurilor inerente cercetarilor de etnografie, in 1956, in cartea amintita, CLS se intreaba daca nu cumva motivul alegerii etnografiei a fost o "afinitate de structura" intre "civilizatiile studiate" si "propria gandire". Mai departe, antropologul incearca sa se convinga ca a facut doar o calatorie "in spatiu, in timp si in ierarhia sociala". Dar a omis sa adauge categoriilor kantiene pe cele ale propriei sensibilitati si pe cele ale propriei gandiri originale. "Inteligenta mea e neolitica", afirma, pentru ca in "Savage Mind" sa caracterizeze gandirea salbatica drept tipul de gandire ce "construieste structuri mentale care faciliteaza o intelegere a lumii in masura in care se potrivesc acesteia. In acest sens, gandirea primitiva e o gandire analogica".
CLS isi asuma unicitatea dar se integreaza comunitatii stiintifice si comunitatii mai largi a umanitatii cand afirma despre mintea primitiva ca e "chintesenta" mintii umane.

Care sunt caracteristicile gandirii salbatice?
Este o gandire mitica, asociativa si transformationala, sintetizeaza I.Panzaru in prefata la "Mitologice I - Crud si Gatit".
Mitul, ca poveste a originilor, interactioneaza cu societatea in care apare. Are, dupa Malinovski, rol normativ, iar dupa CLS, rol de suport conceptual, de unealta logica, prin care oamenii construiesc societatea din mers, "rezolvand" ceea ce de fapt reprezinta "opozitii nerezolvabile".
In "Antropologia structurala", CLS arata ca gandirea mitica intai sesizeaza opozitiile si apoi le rezolva. Dar "nu dupa o logica constienta, ci dupa o logica a categoriilor inconstiente". CLS incearca sa descopere ce caracteristici formale, de structura, deosebesc societatile zise primitive de cele pe care le numim moderne sau civilizate. El cerceteaza societatile sud-americane si vine in conatct cu indigeni apartinand culturii Orinocco-Amazon si culturii Brazilia Centrala. In "Tropice triste" si in "Mitologice I" descrie plastic societatea tribului bororo din Brazilia.
Metoda lui CLS este metoda structuralista. Antropologul social scrie cu "intelepciune poetica", trasatura specific umana, dupa Vico, dar si un dar al structuralismului, dupa Terence Hawks, precum si principiu care pretinde ca "a fi uman e a fi structuralist". Adica a gandi lumea in termeni de relatii.
Care e impactul structuralismului in antropologie si etnologie? Ce ne invata aceasta metoda?

Baza gandirii structuraliste o formeaza opera lingvistului elvetian Ferdinand de Saussure. El studiaza limbajul dintr-o perspectiva "relationala", in "Cursul de lingvistica generala" (lecturi tinute la universitate). "Orice unitate lingvistica reprezinta un raport", "toate fenomenele sunt raporturi intre raporturi", limbajul e un "camp unificat", un sistem autosuficient asa cum il experiem "acum", o forta conservativa in aprehensiunea lumii, care, intreg si complet, se poate transforma, poate genera noi aspecte, isi constituie propria realitate chiar fara a face apel la o realitate de dincolo de sine. Limbajul apare la de Saussure ca o structura, in care valoarea fiecarui semn e data de pozitia simultana a altor semne, ceea ce face ca pentru limbaj caracteristica sa fie opozitia semnelor si ca dimensiunile acestuia sa fie cea sintagmatica si cea paradigmatica.

CLS valorifica lucrarile ilustrului sau predecesor si, aprofundand studiul limbajului, arata ca acesta e prototip al culturii si ca de aceea analiza culturii poate fi realizata dupa analiza limbajului.
Ce comportamente social-culturale analizeaza CLS? Ceremonii, rituri, inrudirea, legile matrimoniale, metodele de preparare a hranei, sisteme totemice. Toate devin elemente de sens. Toate se organizeaza dupa structuri de opozitie.
Lucrarea "Structura si functie in societatea primitiva" (A.Radcliffe-Brown) ii e bine cunoscuta lui CLS. El preia concepte ale teoriei interpretarii sistemelor socioumane, teorie propusa de Radcliffe-Brown (proces, structura, functie), si valorifica informatiile aceluia despre patriarhat, matriarhat, patrilinearitate, matrilinearitate, patrilocatie, matrilocatie. CLS intareste concluzia lui Radcliffe-Brown ca exista categorii care arata structura ordonarii reale a rudelor in viata sociala.
Pasiunea pentru muzica e inca un element ce ii apropie pe cei doi cercetatori. Cu mijloace oferite inclusiv de aceasta arta, CLS va analiza sisteme de inrudire, sisteme ale miturilor si natura mintii primitive. El descopera analogii intre primitivi si ... etnografi (!), in modul de a gandi, determinat de opozitia natura-cultura.

Interesant e modul in care acest cercetator-poet isi numeste opera, din mers: in "Mitologice I" demersul cercetarii apare redat printr-o metafora a metodei care se repeta, se completeaza, se intregeste pe ea insasi. Structuralismul la CLS e numit pe rand de insusi autorul lui "geometrie personala", "ordonare a unui haos inform", "microscop optic", "carte paradoxala in care volumele se reiau", "investigatie in spirala", "studiu al unui singur mit", "carte fara subiect", "harta", "releveuri in forma de stea", "baleiaj", "cercuri noi in jurul unor puncte la periferie", "dosar care nu poate fi inchis niciodata", "intreprindere vrand sa imite miscarea spontana a gandirii mitice", "o schita a sintaxei mitologiei americane", "gandire obiectivata", "uvertura-rezolvare, dinspre mit spre muzica", "travaliu de reorganizare inconstienta" etc etc.
Nu intamplator CLS prefera aceste metafore. El traieste nu doar o pasiune pentru adevar, ci si o pasiune pentru poezie. Pentru a crea, dar mai ales pentru a se crea: raportul sau cu lumea e prin excelenta unul simbolic.
"Nu pretindem sa aratam cum gandesc oamenii in mituri, ci cum gandesc miturile in oameni, fara stirea acestora", afirma CLS.

Dar sensibilitatea de poet a lui CLS nu anuleaza acribia sa stiintifica. Lectia structuralista din "Mitologice I" ne poate servi drept indrumar de cercetare, pentru ca aici CLS prezinta precis un scop al lucrarii (sa arate cum categorii empirice sunt unelte de lucru conceptual: de la "crud" si "gatit" la "gusteme" si apoi la semnificarea tranzitiei Natura-Cultura, de la "crud" si "gatit" la bucatarie ca limbaj inconstient prin care o societate isi exprima structura), prezinta ipoteze de lucru si metoda de esantionare, prezinta testarea ipotezei si concluziile...

Teoria lui CLS nu e fecunda doar pentru antropologie, ci si pentru psihologie, in varianta ei psihanalitica. Lacan, discipol disident al lui Freud, asaza in centrul edificiului sau teoretic original teoria Inconstientului ca Limbaj si a celor trei niveluri de organizare psihica: Real, Imaginar, Simbolic, el introduce termenul "lant semnificativ" si analizeaza conceptul Legii pe baza teoriei lui CLS (Legea fiind Legea Semnificantului).

Timp şi spaţiu în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”

2009-11-04T21:23:00.000+02:00

Cules de Petre Ispirescu şi publicat în „Basmele românilor” (1872), basmul cel mai trist al copilăriei fiecăruia dintre noi ar putea fi, cred, optim receptat dacă l-am citi cu ochii copiilor care am fost.

Cum întoarcerile în timp îşi au preţul lor şi niciodată nu sunt reale, rămâne posibilitatea interpretării acestui text printr-o inocenţă doar aproximativă, după ce am aflat că tema centrală ar fi „timpul paradoxal”, adică timpul în dimensiunile sale obiectivă şi subiectivă, că nu ar exista o schemă asemănătoare în folclorul altor popoare, dar că motivul trecerii paradoxale a timpului ar fi destul de frecvent în creaţiile literare populare din acest continent, că, în sfârşit, motivul plângerii copilului nenăscut, în pântecele mamei, îşi are în acest basm singura ilustrare în literatura lumii, iar motivul tărâmului Tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte ar fi o viziune edenică (Ruxandra Niculescu, în prefaţa la antologia „Omul de piatră. Basmele călătoriilor în timp”, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976).

Un loc comun este aprecierea simplistă de poveste „fără happy end”. Tristeţile copilăriei cititorilor acestui basm nu au însă nimic a face cu finalul nefericit, ci, poate, mai degrabă cu plânsul în calitate de condiţie a naşterii, prevestire a unui destin dominat de Eşec.

Obişnuiţi cu basme construite pe formule de succes, e la îndemână să concluzionăm grăbiţi că lipsa acestor formule justifică eticheta de poveste cu final nefericit.

De fapt, suntem în faţa unei poveşti terminate, ceea ce frustrează imaginaţia noastră e tocmai închiderea oricărei posibilităţi de a continua cumva ţesătura de motive şi momente. Personajul principal îşi consumă potenţialul sub ochii noştri, într-un ritm demn de semantica în care se înscrie. Nimic nu se mai poate adăuga, nimic nu poate fi reconsiderat. Făt-Frumos nu mai „trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi”, ci moare sub ochii noştri.

Nu el e nefericitul, nefericiţi sunt cititorii care îl însoţesc până într-un final care nu lasă loc de comentarii.

Singurul comentariu posibil ar fi unul al receptării subiective a acestei poveşti.
Să îl însoţim pe acest personaj, să ne deschidem poveştii lui, nu ca prima oară, dar cu cât de multă prospeţime ne stă în putere. Reperele de analiză rămân reprezentarea şi trăirea timpului şi a spaţiului.

Întâmpinaţi de puricele potcovit cu nouăzeci şi nouă de oca la un picior, zâmbim trucului larg utilizat pentru a ne trage de mânecă la graniţa între realitatea lecturii şi imaginarul poveştii. La fel, când nu ni se prezintă locul acţiunii celei de început (pentru că ar putea fi oricare, de vreme ce e imaginar).

Ne aşteptăm şi la alte formule, şi bine facem, căci, pe mai multe paliere, povestea poate fi redusă la câteva astfel de scheme, realizate prin motive şi ele destul de întâlnite, în majoritate. Împăraţii fără moştenitori (ameninţare latentă a pierderii definitive a vieţii, în imposibilitate de a supravieţui prin urmaşi), căutarea sfătuitorilor, obstacolele impuse de destin feţelor înalte (începerea cu căutatul „la stele”, deşi soluţia era deţinută de un unchiaş dintr-un sat aflat „undeva aproape”, refuzul unchiaşului de a se deplasa la curte, obligarea cuplului să parcurgă această distanţă, premoniţia unchiaşului cu privire la odrasla de care nu se vor bucura), administrarea leacului miraculos (ca o forţare a destinului), sarcina împărătesei... până aici părem a ne afla în tipare. Plânsul copilului nenăscut în uterul matern, tocmai înainte de naştere, aduce o precizare a unui spaţiu care va conta în întreaga povestire, prin încărcătura sa simbolică. Nu este locul referirilor la ambivalenţa simbolică a matricei generative, doar punctăm legătura specială între ea şi nou-născutul care nu se ceruse nici înlăuntrul, nu se voia nici în afara acestui spaţiu. Promisiunea împăratului, ademenirea copilului la viaţă (pentru că opţiunea lui însemna de fapt nici viaţă, nici moarte), e o scenă de seducţie, o prezentare a unui miraj de natură să liniştească: iluzia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte şi rostul ei de a calma, de a compensa trauma venirii la viaţă.

Urmează din nou tiparele: arderea etapelor în evoluţia vlăstarului nobil, ajungerea sa la vârsta începutului adolescenţei, trăirea crizei identităţii şi trezirea forţei motivante a drumului iniţiatic („sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut”), interdicţia părăsirii spaţiului familiar, pregătirea prin fructificarea tradiţiei (calul, armele, hainele tatălui, la recuperarea cărora lucrează cu sârg), planificarea plecării în trei zile (rămânem în schemele gândirii tradiţionale), purcederea la drum cu ajutoare din prezent, dar şi renunţarea la ele în marginea spaţiului familiar / familial, orientarea spre răsărit (asimilabilă unei introversii, mai degrabă decât unei expansiuni), câmpia cu oase de oameni şi Gheonoaia ca prim obstacol, câmpul pe o parte pârlit şi pe alta pârlit şi Scorpia ca al doilea obstacol, câmpul cu flori şi cu primăvară, prevestitor de grozăvie (liniştea dinaintea furtunii, am zice), pădurea cu jivine înspăimântătoare împrejmuind, ca un al treilea obstacol, palatul unde, în sfârşit, avea să fie de găsit Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Care e strategia de abordare a dificultăţilor pe care o utilizează tânărul erou? În mod repetat, acesta nu alege confruntarea cu opreliştile (deci cu propriile limite), ci, prin forţa ajutorului său năzdrăvan, „trece pe deasupra” primejdiilor. Acest trecut „pe deasupra” semnifică taman ceea ce spune că semnifică. Iar iniţierea „pe deasupra” greutăţilor e o pseudoiniţiere. Dar să nu ne grăbim.

Rămânem lângă eroul care nu e în stare să îmblânzească niciun animal (ratându-şi astfel şansa spiritualizării forţei instinctuale, vitale), sarcină pe care i-o achită prima dintre cele trei femei de la palat (doamna casei), odată cu afirmaţia seacă despre fructul dorinţelor sale: „aici este”. Cum se modifică pentru feciorul de împărat viaţa, după atingerea scopului călătoriei? Se însoţeşte cu una din ele (cea mai mică) şi primeşte, în ziua nunţii, învoire să se plimbe primprejur, cu condiţia respectării interdicţiei de a se avânta în Valea Plângerii (topos arătând influenţe biblice precreştine, dar suportate, probabil, pe filieră creştină de cultura populară). Interdicţie pe care aparent din pasiune vânătorească o încalcă, faptă ce atrage după sine sancţiuni de ordin subiectiv, şi anume o anume autoreflexivitate ce permite trăirea dorului de casă şi de părinţi – forţa arhetipală a acestor reprezentări anunţă precipitarea unei soluţii găsite de destinul personajului la căutările sale.
Atenţionările tinerelor femei cu privire la urmarea cursului firesc al vieţii în cazul lumii părăsite de el în uitare nu sunt suficiente, de aceea pleacă înapoi.

Pe drum vechile locuri de încercare a puterilor i se arată înlocuite de oraşe, personajele cu care îşi construise drumul, născociri...nu e atent şi nu observă că, în timp ce reacţia celorlalţi e râsul, el îmbătrâneşte.

Ajunge acasă, unde găseşte doar ruinele (mărci ale unui spaţiu cu funcţii epuizate) şi buruienile (semn al haosului, al dezordinii, al lipsei actului creator uman). Coboară în pivniţă (compensare salvatoare a hoinărelii „pe deasupra” lucrurilor importante) şi îşi găseşte în sfârşit vindecarea... de iluzie. În palma pe care i-o trage Moartea.

E o poveste despre viaţă şi despre moarte, despre timp şi netimp, despre pseudoiubiri, despre început şi sfârşit. Despre iluzii.

Timpul nu e reprezentat în cadrele tradiţionale pe tot parcursul epic. Spaţiul, nici el.

Aceste două coordonate sunt trăite de personaj în plan subiectiv, iniţial captiv într-o lume a dorinţei, unde durata personală nu se armonizează cu durata împărtăşită de ceilalţi, pentru ca în final el să se elibereze şi să ia contact cu realitatea tămăduitoare, fie şi sub forma sfârşitului.

Despre mitul tinereţii veşnice şi al nemuririi s-au scris pagini întregi, am optat aici pentru un exerciţiu de lectură pur şi simplu.

hable con ella

2009-10-22T17:07:00.000+03:00

saptamana financiara mi a facut o bucurie: la doar 8 ron am gasit azi pe un dvd "hable con ella". nu l vazusem. al doilea film de almodovar, deci, pentru mine.

de data asta, kiar mi a placut filmul. povestea, mai ales.

o poveste despre neputinta de a vorbi cand nu crezi in ce vorbesti. despre tragedia de a nu ti ramane decat tacerea in fata suferintei proprii si a celui de langa tine. despre pretul suspendarii si al neclarificarii unor situatii. despre inutilitatea regretului de a nu fi disponibil nici tie nici celuilalt. despre intarzieri care costa.

despre moartea in lipsa comunicarii.
dar si despre cuvantul care tine in viata.

despre limita fina intre dragoste si nebunie. despre nebunie. despre pasiunile care ucid si trezesc la viata.

despre puterea unui zambet, a unei priviri, a unui gest, a unui cuvant. a unei lacrimi.
despre sensibilitate.
despre prietenie.
despre luciditatea care si cere pretul - suferinta, dar care si arata si darurile - un plus de libertate, de spatiu mental, de deschidere.

despre feminitate si masculinitate, despre sanatate si boala, despre viata si moarte.

despre dorinta.

un film frumos.

los abrazos rotos

2009-09-26T16:00:00.000+03:00

primul film de almodovar pe care l am vizionat.
prezentat ca thriller-drama (drama am vazut o... thrillerul insa nu - sau poate thriller a ajuns sa insemne altceva pentru mine: sa ma gandesc la o colaborare cu un scenarist de profil? un zambet, va rog!).

din nou dezamagita: nu mi dau seama de care dintre dimensiunile filmului.
stiu doar ca ma plictisisem.

pana la scena cu paginile de ziar (cronici proaste la un film - deducem - din pacate kiar prost fiindca nu filmul conceput de el ci cel realizat de un antitalent, rivalul lui, celalalt, cel care si a folosit damnarea ca arma) imprastiate de vant pe o plaja si cu ea incercand sa le opreasca: scena aceasta a reusit sa mi ridice o spranceana si sa mi recapteze atentia. n a mai contat cat era ceasul, ceea ce ma kinuia inainte de momentul respectiv. stiam ce astept - pana atunci nu ma intrigase prea mare lucru.

ma tem ca e inca loc de " povestea asta s ar fi putut spune si altfel".

episoade parazite? da.
replici pentru gagautzi, dezvaluind relatii intre personaje pe care oricum le intuiai sau care ar fi fost fecunde daca lasate nespuse? da, si din astea.
o eroare de traducere - pata de culoare: in loc de "parenteral" a iesit alta kestie. asta ca strategie de motivat vigilenta, poate. :)

si totusi, ceva salveaza filmul.

daca il iei ca poveste de dragoste, e slabut.
nu i suficient sa frangi imbratisari ca sa faci o diferenta intre ce se intampla pe ecran si ce ramane dincoace.

daca il iei insa ca poveste a unui artist, nu mai e deloc slabut.

cand arati zvarcolirile unei constiinte in efortul de a recupera o forma compromisa de un colaj antiarta al esecurilor acelei forme, da, izbutesti sa impresionezi. scena de incheiere e un maximum de sinestezie ce rezoneaza cu un maximum de traire.
arta ca salvare, arta ca alternativa. arta ca prelungire a unui timp taiat de realitate, arta ca destin al unei intalniri.
pacat insa ca nu pe latura aceasta s a fixat obiectivul in mod esential, daca tot a fost trecuta in plan secund povestea unei nefericite iubiri curmata brutal si nedrept.

Şi totuşi, prezentul...

2009-09-21T09:03:00.000+03:00

...sau mai bine zis prezenţa.

dacă excursiile prin istorie sunt evadări din prezent, mai bine nu: fiindcă până la urmă realitatea se dovedeşte mai puternică decât orice iluzie, iar sarcini vitale de asumat sunt mai ales undeva în zona realului. nu limitat la "aici şi acum", dar nici în afara acestei dimensiuni.

dacă ne preocupăm de istoria cu i mare pentru a eluda hăţişurile istoriilor noastre personale cu i mic, rezultatul va fi negreşit sentimentul strivirii sub forţa implacabilă a consecinţelor unor alegeri cărora nu le-am acordat suficientă atenţie. când nu suntem prezenţi în propria viaţă ignorăm pericole ce vizează întreg edificiul personalităţii, nu doar o faţetă sau alta ale acesteia.

Rasfoind istorii

2009-09-21T08:57:00.000+03:00

Ne-am obişnuit să asistăm cu lehamite la perindarea pe scena politică a unor inşi de toate culorile posibile, dedicaţi cu toţii însă unuia şi aceluiaşi scop: căpătuiala proprie, pe baza accesului privilegiat la resurse interne şi comunitare. Nu am putea crede că cineva în ţara asta şi-a pus vreodată la modul serios problema intereselor de stat.

Istoria ne convinge că nu am fost (din)totdeauna aşa. Au existat şi oameni de stat, ei au luat decizii cântărindu-le consecinţele pe termen mediu şi lung, calculând raporturi cost-beneficiu, evaluând riscuri, anticipând, planificând şi ajustând, într-un cuvânt având o viziune, o concepţie, un program cu bătaie lungă.

Corectitudinea unor astfel de programe e o altă temă şi ea se apreciază cu calm, raportându-le de fiecare dată la contextul social, economic, politic, cultural.
Timpul face mai clare erorile şi banalizează cuceriri plătite cu sânge, transformându-le în stări de fapt, normale pentru contemporani, dar cu câtă jertfă atinse...

În evaluarea alegerilor personalităţilor istorice din trecut, determinantă e renunţarea la orice pasiune în afara celei pentru cunoaşterea adevărului. Ceea ce presupune studiu, documentare, efort analitic, capacitate de sinteză, spirit critic, o bună prietenie cu logica rafinată, în stare să cuprindă fenomenele fără să le reducă dimensiunile, dar şi cu bisturiul demarcaţiilor fine.

Chiar dacă nespecialişti, vizitarea urmelor mnezice ale umanităţii, aşa cum sunt ele conservate de istoriile scrise sau de colecţiile muzeale, nu se poate să nu lase şi în sufletul nostru vreo ... urmă. Condiţionat de apetenţa pentru valorificarea experienţei colective, de receptivitate şi de tot soiul de alţi factori. Aşa încât...un domeniu aparent arid cum este cel al înregistrărilor trecerii timpului poate deveni, măcar din când în când, prietenos. Pentru amatori - în sensul etimologic al cuvântului.

tot in timpul liber ... m a atins un fluture

2009-08-11T22:07:00.000+03:00

„4. Mi s-a povestit despre un fluture adormit pe o floare
şi despre mâna care a tăiat floarea
pe care dormea fluturele;
mi s-a povestit că mâna a purtat ore întregi
floarea cu fluturele adormit
şi că fluturele a dormit mai departe, ore întregi.

Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică.”

(Gellu Naum, „Ligia”, în Caietele Fundaţiei Gellu Naum – Athanor - , vol.1/2004)

După „cuvântul înainte” la vol.nr.1/2004 al caietelor Athanor, Iulian Tănase ne dă câteva date despre poemul „Ligia”, alcătuit din opt poeme”: e scris în noaptea de 10 martie 1958, dedicat Lyggiei, iar manuscrisul e dăruit prietenei Ica, pe care G.N. o roagă să i-l culeagă. Fragmentul selectat e poemul nr.4. (p.10). Prin grija editorilor, ni se oferă şi indicaţiile care au însoţit rugămintea adresată de poet Icăi: „Tehnic:spaţiu între poeme; rândurile cât mai de la capăt, ca să încapă, pe cât posibil, rândul întreg”(p.12). Manuscrisul reprodus în facsimil permite să sesizăm încă o notă tehnică: „Dragă Ica, aici [după rândul 6, n.m.], după ce laşi un rând liber, scrii ultimul rând: Poemul acesta l-am citit într-o rubrică ştiinţifică”. Aparent amănunte ce ar putea interesa doar bucătăria actului editorial, aceste recomandări tehnice capătă relevanţă pentru că se convertesc în elemente intrinseci textului, exploatând posibilităţile aşezării în pagină vizavi de registrul stilistic propriu textului.

Sesizăm anticipatorii „poem”, „Gellu Naum”, „Ligia”, „1958”, „Athanor”.

Poemul nr.4 ne e şi ghid de lectură, pentru că îşi conţine cheia şi oferă o cale de salvare de sub tirania conceptelor operaţionale ale stilisticii, concepte situate undeva între lingvistică şi teoria literaturii.

Prin ultimul lui vers, poemul 4 poate fi abordat ca eşantion de „critică poetică”: „defectul limbajului” (Mallarme, Saussure) este „răscumpărat” (Mallarme, apud G.Genette) într-un act poetic şi totodată poietic: poezia „corectează acest defect, îl compensează, îl recompensează (exploatându-l); îl împlineşte, îl suprimă şi îl exaltă: îl desăvârşeşte. Departe de a se abate de la limbaj, ea se stabileşte şi se desăvârşeşte în chiar defectul său. În chiar acel defect care îl constituie”.
Despre ce defect e vorba? Despre caracterul nemotivat al semnului lingvistic, despre arbitrariul oricărui semn lingvistic.
Ce încearcă poezia să facă? Să recupereze ceva din motivarea iniţială a semnelor, a cuvintelor. Adică să suprime distanţa între cuvânt şi „necuvânt”, potenţând-o la maximum.

Sună a C.L.Strauss...în căutarea "mitului nr.1".

G.Genette explică esenţa „motivaţiei poetice”: „atitudinea de lectură pe care poemul reuşeşte (sau, mai adeseori, nu reuşeşte) să o impună cititorului, atitudine motivantă care, dincolo sau dincoace de toate atributele prozodice sau semantice, acordă întregului discurs sau numai unei părţi din el acea prezenţă intranzitivă şi acea existenţă absolută pe care Eluard o numeşte evidenţă poetică. [...]Limbajul poetic îşi revelează astfel adevărata sa structură, o stare, un grad de prezenţă şi de intensitate la care poate fi ridicat orice enunţ, cu condiţia ca în jurul lui să se stabilească acea margine de tăcere (P.Eluard)care să-l izoleze în mijlocul (,şi nu în afara) vorbirii cotidiene”.

Limbajul poetic devine „starea poetică a limbajului”, „limbajul în stare de vis”, iar dacă proza, „vorbirea disjunctă”, e „deviere”, poezia e „antiproză” şi „reducere a devierii”: „deviere de la deviere”, „negare, refuz, uitare, ştergere a devierii, a acelei devieri care face limbajul, iluzie, vis, utopie”.

Roland Barthes numea Literatura „Utopie a Limbajului”.

Poemul 4 vorbeşte numai aparent despre „rubrica ştiinţifică” şi despre „poem”. A aplica dihotomiile lui Solomon Marcus cu privire la limbajul ştiinţific şi cel poetic ar fi neproductiv.

Poemul nu dezvoltă vreo tensiune între chei de lectură oferite de cunoaşterea ştiinţifică şi chei de lectură oferite de cea artistică.

E un eşantion de stil suprarealist, poetic, stil Gellu Naum.
E un poem în care fluturele, floarea, mâna, somnul, tăierea florii, purtatul fluturelui pe floare nu se vor interpretate. E un poem ce transmite o stare.

Un poem de dragoste, scris de poet pentru iubita lui, aşa cum am fost deja avertizaţi.

Suntem invitaţi la o lectură poetică a unui „protocol de cercetare ştiinţifică”, realizat cu mijloacele observaţiei şi ale experimentului...nu e aceasta „starea de Martor”?

Cine e Martorul? E trecut sub tăcere, în dosul impersonalului „mi s-a povestit”.
Aparent impersonal, pentru că în spaţiul tăcerii Poetului a vorbit, mi se pare, Musa.

Prin reproducerea în vorbire indirectă a destăinuirilor Musei, G.N. deschide şi închide sensuri, descoperă şi ascunde. Putem să citim rubrica ştiinţifică înaripaţi de curiozitatea, interesul şi imaginaţia de tip ştiinţific. Sau putem intra în interiorul textului, îl putem lăsa să devină o lume, ne putem deschide lui pe măsură ce-l lăsăm să se deschidă într-un spaţiu al libertăţii de receptare.

Descoperim la nivelul fonetic nu suprapunerea cu nivelul limbii literare, ci repetiţia de sunete (căci de cuvinte) cu efect hipnotic, de sugestie. La nivel grafic, nu corespondenţa perfectă sunet-literă, ci ordonarea grafemelor ca text literar, după rigori ale poeziei: cu pauze între versuri altele decât cele dictate de gramatică, şi de aceea creând o sintaxă proprie ce e suportul unei semantici proprii. „Dimensiunea sintactică a textului lingvistic generează dimensiunea semantică a textului, devenit literar, construind astfel referentul, care nu mai preexistă textului, prin urmare” (D.Irimia). Aşadar, inutil să căutăm în afara poemului „referentul” care e de găsit numai în el însuşi.

Dacă lectura poemului 4 reuşeşte să fie o situare în sfera mântuitoare a cuvintelor depinde numai de disponibilitatea noastră de a citi. E şi aceasta o marcă G.N.

in atata timp liber, mi am amintit o carte, un autor...

2009-08-11T21:34:00.000+03:00

...şi impresiile "la cald" produse de exerciţiul lecturii, aplicat pe textul respectiv, şi de discuţii în marginea ideilor, la care am asistat cândva. Demult.

Era undeva într-o sală de la Litere.

Puţine sunt ofertele publice care seduc măcar ca flash-urile din fumul gros al unui club nocturn unde larma, umbrele, tutunul, alcoolul, prezenţa unui Celălalt (fie el dintotdeauna sau genul hic et nunc, distincţie undeva inoperantă) şi, dacă mai e loc, ceva idei îţi dau impresia unui mozaic care să „ţină”...în chiar dinamica sa.
O discuţie purtată cu o anume ţinută, la care participi sau doar asişti, e un fel de gratificare a aceleiaşi nevoi, de Real, poate.

Centrul de cercetare „Tudor Vianu” al Universităţii din Bucureşti a organizat, într-o seară, demult, un „atelier” în marginea cărţii „Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public” de Sorin Antohi (Polirom, 2007). Au participat autorul, Mircea Martin (moderator al discuţiilor), Dan C. Mihăilescu, Paul Cornea, Paul Cernat, Magda Răduţă ...şi alte câteva nume. S-a vorbit despre asta la momentul respectiv.

Accesul era liber şi pentru studenţi, masteranzi, doctoranzi, aşa că s-a decupat spontan un eşantion dintr-un public posibil, pierdut prin faldurile spiritului de conturat: au fost prezenţi intelectuali, tineri mai mult sau mai puţin studioşi sau minţi pur şi simplu curioase, dacă situarea sub semnul curiozităţii nu implică neapărat o volatilitate a ideilor, o imprecizie a traseelor cognitive sau o uşurătate definitivă şi refractară oricărei forme de fixare.

Mărturisesc că înaintea dezbaterilor de atunci tot ce ştiam despre Sorin Antohi era, dincolo de ce se putea găsi la distanţă de un google, că a scris Utopica, o carte din biblioteca mea (am achiziţionat-o, îmi amintesc cu nostalgie, în liceu, prin anii nouăzeci şi ceva, din orăşelul meu, de la o librărie de cartier improvizată la parterul unui bloc situat peste drum de mine - nu citisem decât fragmente).

Aglomerarea de autoreferinţe de mai sus nu e întâmplătoare: condiţionat de bagajul meu cultural şi de posibilităţile mele de reflecţie stabilisem un raport cu cartea în discuţie, îmi clarific acest raport aici.

La dialogurile susţinute am asistat cu un sentiment pe care lectura cărţii-pretext l-a transformat în intuiţie: o intuiţie a tragicului. Nu intenţionez a azvârli petarde lacrimogene, dar povestea autorului şi a cărţii sale mi-a fost imposibil de citit în altă cheie.
O tragedie contemporană mi s-a părut biobibliografia ce a făcut posibilă lucrarea (cu discuţia ei). Dar nu numai. O tragedie a unuia care, dacă nu „predica în pustiu”, atunci „vorbea la pereţi”.

Complexitatea informaţională, statura intelectuală a unui autor exprimat parcă el de ideile care îi dădeau formă, tonul în acelaşi timp golit de orice naivitate protectoare, dar nesufocat în pesimism mizantrop, te transporta într-o lume în care lucrurile păreau deodată prea mari. Un efect de optică.
Pasiunea de a podi distanţe culturale era de găsit în tenacitatea unui discurs care, chiar în contextul scepticismului autorului cu privire la eficacitatea transmiterii de conţinuturi, te forţa să subliniezi, să colorezi pasaje, să iei notiţe, să cauţi cuvinte în dicţionar, să nu te mai împiedici de primele referinţe de prin recycle bin-uri, să-ţi notezi fie şi pe ultimele file ale cărţii pagini la care ai de revenit, sau nume de autori care cândva ţi-au spus şi ţie ceva, ori nume cu care abia faci cunoştinţă.

E drept, nivelul prim de accesibilitate al operei în discuţie e, pentru o minte doar curioasă şi pe alocuri studioasă, unul ce mai degrabă fragmentează decât sintetizează. Nu mai putem citi inocent, şi unele cărţi ne umilesc iluziile că n-ar fi aşa.

De altfel, Dan C. Mihăilescu şi-a exprimat, în colocviul amintit, regretul să constate că Sorin Antohi „nu are comentatori”, pentru că propune subiecte „monstruoase, străine de jurnalismul de la noi”.În această carte-„eveniment”, cum a numit-o atunci Paul Cernat.

Omul Sorin Antohi şi-a găsit destui comentatori, poate cu ce scrie e mai greu...

N-avem decât să alegem între a percepe, a înţelege sau a judeca modul cum a înţeles să-şi trăiască activarea unui complex despre care cu generozitate vorbeşte în cărţi la persoana a treia plural, referindu-se la „intelectuali” : complexul autoritate-putere.

În fond, un intelectual n-ar putea alege defense mai bune decât intelectualizarea...când aceste defense au şi o valoare, fac o diferenţă: se cheamă operă.

Sunt curioasă, azi, dacă peste timp Antohi va rămâne un nume legat de o construcţie de idei sau de o tentativă deconstrucţionistă eşuată, tentativă plecând de la argumente, vai, reale, dar care nu au forţa să distrugă conţinuturi cu mult deasupra (timpului) aruncătorilor cu pietre profesionişti.

De ce mi-am amintit azi de Antohi şi de impresiile de atunci? De ce am pus din nou mâna pe carte? Bergenbier...vorba reclamei.

Les Dogons, Histoire d une passion. Primejdii ale fascinatiei in cercetare

2009-07-06T10:19:00.002+03:00

În acest text mi-am propus (la momentul conceperii lui, adica undeva cand credeam ca am nevoie de o formare filologica - intre timp filologia si a pierdut motivatia pentru mine) o conturare a unor posibile raporturi între autoexpunere, receptarea alterităţii şi construirea identităţii, aşa cum transpar în urma vizionării documentarului realizat în 1997 de Guy Seligmann (secvenţe), despre cercetările (pe mai multe generaţii, reprezentate de Marcel Griaule, Germaine Dieterlain, Jean Rouch) privind un ritual cosmogonic şi de celebrare a strămoşilor, ritualul sigui, performat periodic (o dată la circa 60 de ani) de populaţia Dogon din Africa (Mali, faleza Bandiagara).
Metoda de lucru este problematizarea.
Câteva dintre conceptele de lucru (asupra cărora nu am insistat prin definiţii) sunt: identitate, alteritate, sine, celălalt, privire, cultură vizuală, antropologie (vizuală, a religiei), putere, cunoaştere, conformism social.
Într-o primă parte a textului (1), după o scurtă introducere, am prezentat motivaţia alegerii temei.
În secţiunea următoare (2) am încercat o paralelă între modul cum se recomandă (de către specialişti) utilizarea filmului antropologic şi maniera în care s-a înţeles să se utilizeze materialul filmat prin transpunerea participanţilor filmaţi (dogoni) în roluri de spectatori în raport cu propriile imagini şi cu cele ale altor participanţi.
În al treilea capitol (3) am iniţiat o legitimare a demersului de problematizare prin apelul la un corpus de cunoştinţe interdisciplinare pe care le-am articulat într-o manieră personală, simplificatoare, dar poate nu de tot simplistă.
Textul ar fi trebuit să conţină şi o a patra parte (4), în care să îi punctez limitele şi eventualele deschideri. Limitele sunt evidente. Cât despre deschidere, obiectivul lucrării nu a fost epuizat, adică e încă viu.

1.Motivaţia alegerii temei

„Singurul risc ar fi ca filmele să devină biblia dogonilor. Dar nu este chiar atât de grav”
(Jean Rouch, în documentarul lui Guy Seligmann, 1997)

Ce se va fi întâmplat cu dogonii, (de) când au realizat că pot fi filmaţi, se pot observa, alături de alţii, (pe) care îi observă, la rându-le? Să fie un plus de conştientizare, prin adoptarea unei poziţii ce se vrea a fi una de nivel „meta” ?
Cum suportă mărcile identitare ale unei comunităţi în interacţiune cu un grup social de cultură diferită aparenţa interşanjabilităţii rolurilor observator / observat?
Un cercetător care afirmă că nu ar fi „chiar atât de grav” (grav, în raport cu ce?) să se producă o modificare (pe care eu o văd de esenţă) în sânul unei societăţi tradiţionale, ca o consecinţă a practicilor de cercetare, mi se pare fie orbit de un fascinus, fie vremelnic părăsit de o vocaţie şi o inspiraţie altminteri incontestabile. Sau poate doar dotat cu o toleranţă ce pare a veni dintr-o sfântă relativizare tipică timpului nostru.

2.Avem un film. Cum procedăm?

Care pare a fi, aşadar, unul din preţurile pe care dogonii le au de plătit pentru contactul cu „lumea civilizată” ? Riscul de alterare a identităţii.
Care e maniera concretă în care au fost expuşi riscului acestuia?
Secvenţe din documentarul lui Seligmann ne lămuresc: dogonii au vizionat, împreună cu cercetătorii europeni, filme în care ei înşişi şi „alţii semnificativi” sunt performeri ai unor acte ceremoniale al căror specific e, printre altele, şi caracterul secret. Concret, ceremonialul sigui se desfăşoară în mai multe sate, ca procesiune, o dată la circa 60 de ani timp de şapte ani (cam câte un an în fiecare sat), iar membrii unei comunităţi locale (în speţă, satul) nu au voie să asiste la actele sacre ale altei comunităţi.
Or, expunerea video (cu partea audio subînţeleasă) şi apoi asamblarea cadrelor într-un film deopotrivă urmărit şi de cei cărora nu le e interzis explicit, şi de cei care nu au voie să vadă (interdicţie sacră, altfel de presupus că va fi funcţionat până la momentul... curiozităţii ştiinţifice) marchează ieşirea de sub imperiul tabuului religios (deci al suveranităţii tradiţiei) şi intrarea direct în...contemporaneitate, dacă e să evităm cuvinte pretenţioase. Şi ce ar fi actual, aici? Nu doar demolarea tabuului, nu-i suficient să dărâmi reguli ca să fii „recent”. Normele se cer abolite într-un spirit atotrelativizant, nu în numele unui Eu care ar conta mai mult decât ele, ci în numele suspendării chiar a oricărei distincţii între Eu şi non-Eu, al anulării oricărei graniţe între Eu şi Celălalt. Care e miza? Un interes în numele căruia nimic nu pare a fi prea grav. Să fie interesul pentru cunoaştere? Să fie dedicarea, cu orice preţ, scopului progresului ştiinţific? Dar e posibil un progres ştiinţific în afara asumării unor erori?
„Nu e chiar atât de grav”, să înţelegem, dacă o societate care practică şi venerează tăcerea, care vede cuvântul în strânsă legătură cu moartea (Eliade, Culianu, „Dicţionar al religiilor”, Humanitas 2003, pp. 29-31) şi care cunoaşte o limbă secretă de transmitere iniţiatică a valorilor identitare e confruntată cu explozia devoalării prin imagini secvenţiale (analoge cuvântului, cel puţin în planul accentului mutat de pe trăirea plenară a timpului pe experienţa trunchiată a duratelor succesive) a tainelor care îi dădeau forţă să existe? „Nu e chiar atât de grav” dacă sufletul unei aşezări devine, astfel, monedă convertibilă, cântărită în recompense şi stimulente cum numai o societate consumistă poate oferi? „Nu e chiar atât de grav” dacă timpul ar începe să se măsoare în unităţi delimitabile între expuneri şi vizualizări? „Nu e chiar atât de grav” să ne imaginăm nişte dogoni urmărind filmuleţe cu ceasuri occidentale la mână, după ce de-a lungul istoriei şi-au sincronizat viaţa şi moartea cu mişcări ale astrelor determinate cu precizie matematică, dar în lipsa unor instrumente a căror existenţă să poată fi dovedită?
Departe de mine gândul de a contesta valoarea documentară a unui film antropologic.
Harald E.L. Prins (Kansas State University) oferă un background informativ în istoria utilizării şi evaluării profesionale a mijloacelor media etnografice vizuale şi un ghid AAA pentru o astfel de evaluare (www.societyforvisual anthropology.org). Voi expune pe scurt câteva idei din materialul postat la adresa indicată. Se precizează că Margaret Mead a fost, din 1930 până în 1978, un promotor al uzului academic al fotografiei şi filmului etnografice, ca mijloace de diseminare a informaţiei antropologice. De altfel, Margaret Mead este considerată pionier în antropologia vizuală. Antropologii au folosit reprezentările vizuale nu doar ca documentare a cercetării, ci şi ca mijloace vizuale pentru lecturi publice (în muzee) sau pentru cursuri universitare, ilustrând teorii cu poze, slide-uri şi mai târziu cu filme. Franz Boas cu filmări ale unor dansuri ceremoniale, Margaret Mead şi Gregory Bateson cu analize ale unor reprezentări cinetice sunt printre primele exemple în acest sens, subliniază Harald E. L. Prins. În revista „American Anthropologist”, prezentarea de filme începe să devină o regulă, din 1965. Curând după aceea este adoptată sintagma „antropologie vizuală”. În 1972 este înfiinţată Societatea pentru Antropologia Comunicării Vizuale (SAVICOM), cu publicaţia aferentă. „The Principles of Visual Anthropology” (Mouton, 1975). În locul SAVICOM, apare în 1984 Societatea pentru Antropologie Vizuală (SVA), cu revista Visual Anthropology Review. Se stabileşte un comitet academic care să evalueze mass-media din domeniul vizual etnografic. În 2001 s-a elaborat ghidul unei astfel de evaluări, „Guidelines for the Evaluation of Ethnographic Visual Media (AAA Statement)”.
Textul de faţă nu îşi propune o astfel de evaluare a materialului multimedia prezentat. Calitatea de film antropologic e o etichetă suficient de cuprinzătoare atribuită de specialişti şi o contestare a ei ar fi cel puţin o nesăbuinţă. Cum vizionez eu un film antropologic şi cum sunt documentate câteva concepte şi idei-forţă ale antropologiei, etnologiei, psihologiei, teologiei şi sociologiei, acesta este aspectul pus în evidenţă de referatul meu, în care firul roşu a fost chestionarea asupra obiectului şi metodologiei de cercetare ce transpar din documentarul lui Seligmann.
Dogonii reprezintă o pasiune pentru Marcel Griaule, Germaine Dieterlen, Jean Rouch (generaţii diferite), şi nu doar un obiect de cercetare. Filmările lui Jean Rouch nu capturează pur şi simplu imagini ale societăţii tradiţionale dogon, ci ne oferă cadre cu o societate dogon în interacţiune cu cercetătorii aparţinând unei alte culturi. Ceea ce vedem, aşadar, pare nu atât o imagine a unui grup etnic şi religios luat în sine, cât o ilustrare a riscului pierderii unor rituri în forma lor originară (consecinţă a modificărilor induse sau chiar sugerate de contactul tezaurizatorilor lor cu ... observatorii participativi, poate prea participativi, la limita intruzivităţii).
Ce s-a întâmplat, în cercetările europenilor, cu „plasarea observatorilor în câmpul observaţiei” (Francois Laplantine, „Descrierea etnografică”, Polirom 2000, pp.53-55)? Unde se ia în calcul subiectivitatea cercetătorului? Cum este limitată valoarea datelor, la ce se restrânge semnificaţia lor, în absenţa admiterii ca variabilă independentă a prezenţei unui Celălalt în raport cu participantul la cercetare? Şi aici Celălalt este nu doar Departele (europeanul cu camera video atrăgând după sine sentimentul unui „panopticum”), ci şi Aproapele (dogonul din alt sat, la ale cărui ceremonii fixate pe peliculă acesta priveşte). Căci „ceea ce privim sfârşeşte prin a ne transforma” (op.cit. p. 47).
În locul analizei posibilelor consecinţe pe care trezirea „scopofiliei” le antrenează în planul raportului comunităţii dogon cu sacrul (esenţă a ritualului sigui), un cercetător occidental îşi permite un moment de autosuficienţă şi poate decreta că „nu ar fi prea grav” dacă s-ar produce, până la urmă, o fisură în sistemul dogon de idei şi credinţe.

3. Adevăr, putere, interrelaţionare

Atunci când cineva priveşte şi altcineva este privit se instaurează (o zic etologii, sociologii, psihologii şi alte categorii antipatice) un raport de forţe. De obicei, ne învaţă advertisingul, cine priveşte deţine controlul. Sau aparenţa lui, aş zice.
Ce control şi asupra cui pot să deprindă dogonii din practica expunerii şi a vizualizării, aşa cum apare ea în filmul despre care e vorba aici? Putem vorbi de control în condiţiile încercărilor de abolire a diferenţei? Când nu se mai ştie cine e Eu şi cine e Celălalt, când reprezentările religioase se destructurează din plăcerea privirii (analogă plăcerii cuvântului din chiar mitul dogon), fără vreo noimă, Eu devine o construcţie la fel de fragilă ca şi Celălalt, Altul, Non-Eu. „Nu e chiar aşa de grav”, însă. De vreme ce serveşte confirmării unor teze, umplerii unor lacune cognitive, într-un timp în care nu mai e loc pentru indescifrabil, de vreme ce e consonant cu glorificarea ca erou civilizator a unui cercetător european... Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e doar disoluţia ritului într-un conformism, într-o obedienţă, poate iniţial naivă, nemotivată conştient, dar în timp coruptibilă prin seducţia de care e în stare elementul central al oricărei societăţi de consum. Cu un nume prea urât pentru a fi adus în discuţie într-un referat despre lucruri care, nu-i aşa, „nu sunt chiar aşa de grave”...

p.s. cand cercetatori de anvergura celor mentionati spun ca nu e atat de grav, pot sa inteleg pasiunea lor pt cercetare drept circumstanta atenuanta.

The Rose in William Blake's Songs of Innocence and Songs of Experience

2009-07-06T10:09:00.001+03:00

In 1789 William Blake writes his Songs of Innocence and in 1794 he adds the Songs of Experience. He illustrates the collected edition with miniatures using in a personal way an old medieval technique of inlumination (some kind of stampas) and subentitles it „Showing the Two Contrary Status of the Human Soul”. This is neither an invitation to dual thinking nor a suggestion of choosing between the two perspectives. In fact things are as much intricated as their manners of expression: word and image.

W. Blake is a poet of visions so we must aproach him in terms of symbolical thinking rather than trying to grasp his ideas and pictures in a literal or even semiotical key of interpretation. Blake’ s poetry and paintings are onirical stuff so we need an open mind, sensibility, and freshness to make sense of it.

W. Blake clusters images and ideas of Innocence as the real state of human soul and of Experience as its destiny. The suggestion is, critics say, that by means of Imagination the original purity of Childhood can and should be recovered. So indeed we have to let us fly by his Immagination wings to the meaning of his verses. And it s not only about the meaning. It’s the form too. Harold Bloom observes its perfection, its maximal concentration, its capacity to create a world in few words.

In fact we know we are blessed with the presence of poetry because it could not be told otherwise.

Literary motives of the two sections of Blake’s volume are recurrently appearing through its lines. Such are Lamb, Tiger, Lion, Catterpiller, Worm, Boy, Girl, Mother, Chimneysweepper, Priest, on the concrete side, or Joy, Sleep, Life, Sensation, Religion, Love, Action, on the the abstract side of the same world which, we should never forget, keeps its unity. We note it’ s about life and death, purity and decadence, beginnings and ends.
Some of these motives make a web of meanings whose power of fascination enchantes the reader even after centuries.

It is the power to prepare us for „the last change” , which, „alas, is universal”, in Harold Bloom’s words.
That last change’s theme constelates motives as the Rose.

We see it in „The Sick Rose”, in „My Pretty Rose Tree”, and in „The Lilly”. All from Songs of Experience ...how could it not be so? It’s not an isolated motif but an interdependent one because linked with those of other Flowers and with that of Garden too. The Troubadours prepared us to read Rose poetry but to William Blake Rose is not a sign anymore ( that of the beloved woman): it is a symbol in a web of symbols composing his poetry universe.

In “The Lilly”, Rose is a flower compared with Sheep because of their potential aggresiveness (thorn and horn as a means of attack) and both of them are opposed to the white Lilly, an agent of pure Love and stainless beauty. Rose is seen here in a particular aspect, that of its capcacity to resist to attacks by means of threatening. The price paid is being less beauteous for a poet’s eye.
In “My Pretty Rose Tree”, Rose is a thorny flower too, only here the thorn has a more precise conotation, that of jealousy. The tonality is irony and dettachment, the unworthy sacrifice of not capturing the moment is contemplated in its platitudeness.
In “The Sick Rose” we see Rose in its plenty of symbolising capacity.
The Rose and the Worm shouldn’t be taken literally, nor semiotically, but symbollically. The same is available for sickness, night, invisibility, flight, storm, bed of crimson joy, dark secret love, destruction of life. Their refferences are undefinite, they lack clear contour and shape. It’s the power of ambiguity which seduces us in this poem. That’s why we should approach carefully or at least cum grano salis critics’ interpretation of this poem rather as a biografical accident than a more general human ... „experience”.

It’s the Experience indeed what we could see here. The poem could be read in the key of complaining the consequences of Doing. It’s not about every kind of Deeds, but about the one unappropriated to the real Being. An act unfitted to Nature (that is, to the inner Self) destroys life in its agent. What did the Rose do? It said yes to the Worm...or at least didn’t say no. The Worm „has found out” the Rose’s bed „of crimson joy”. It’s not a deploring of joy but of its death potential. The Worm remains a Worm even if it flies so it would get the Rose down to its’ level and that would eventually kill the sick flower.

We could see here a lyrical story of love, suffering and death too, only it’s not about the true love but about one staying under Pseudo sign. Love would bring life into the blessed creatures and if death comes with a bound that bound wouldn’t be quite love.
The action of Worm is piercing, penetrating and we could not eludate its sexual symbol. Still the poem is not firstly about sexuality but about death as a consequence of blind Experience. The night, the secret love, the darkness, even the howling storm suggest a limited stream of consciousness (if one). The result of undergoing such a blind Experience is a state of sickness which eventualy would bring up death.

We speak about the death of a Rose, not necessary to be understood as a woman. It may be the human soul drowned in blind sensuality. It’s not crimson joy what takes the Rose to death, but its atitude to itself.

Rose can thus be seen as a vivid motif in some of W.Blake’s poems.

a fi intre ziduri

2009-06-14T22:36:00.000+03:00

ce poti face in fata unui zid?
depinde de valoarea pe care libertatea o are in viata ta

dar ce poti face cand esti intre ziduri?
iti dai seama ca singurul zid e iluzia ca nu ai cum sa alegi

si alegi

to whom it might concern

2009-05-24T22:03:00.000+03:00

am gasit o sursa biblio pe editarea de texte: jo billingham - "editing and revising text" (oxford university press, 2002).

am parcurs o si eu, recunosc, cam in diagonala.

nicaieri n am gasit insa scris ca a edita un text inseamna a copia textul respectiv intr un document personal, a l cioparti si apoi a tipa la idiotul care l a scris ca "nu e clar" si a i atribui fragmente de text, da, lipsite de logica, pentru ca decupate si lipite aiurea.

dar poate ca jo billingham nu e singura autoritate in domeniu.

de aceea pentru cei interesati recomand surse web (citate de sursa primara):

w.powa.org
w.englishgrammar101.com
w.ucl.ac.uk/internet-grammar
w.electriceditors.net
w.theslot.com
w.vocabula.com
w.bsi-global.com
w.ideography.co.uk/proof/marks
w.askoxford.com

recunosc ca nu am intrat pe nici un site dintre cele enumerate (unde w inseamna fireste www), de aici si titlul.

cine stie poate ca undeva scrie totusi ca a edita inseamna a strivi cu un eu gonflat euri inca in formare caci inca vii. caz in care ... mea culpa.

a si apropo nota 10 la bac la logica nu garanteaza acuratetea gandirii asa dupa cum nici eu care am facut 5 ani vioara si am 10 la muzica la bac nu sunt mozart... :)
a te tot lauda cu asta o data la cateva saptamani mi se pare infantil pueril inutil si mai ales crocodil.

prefer gandirea unuia care a picat la logica dar pastreaza reguli de bun simt decat skemele cognitive osificate in sabloane ale unuia care se iluzioneaza ca - daca stie ce e aia valoare de adevar sau ce nseamna propozitie judecata rationament silogism sfera continut (si ma opresc aici dincolo de asta as intra in notiuni acoperite de cursul superior) - are "logica" . logic, nu?!

a si mai e ceva. kestiile astea nu s deloc fara importanta.

p.s. a nu se intelege din asta ca descurajez lecturile pe tehnica editarii sau pe logica. dimpotriva. doar ca de unde nu da... nici dumnezeu nu cere.

daca te duce capul sa faci mizerii organizat si sistematizat nu inseamna ca ai acces si la trasee mai complicate si mai fine ale ... sa avem pardon ... gandirii.
mielu zlate stia el ce stia cand ne toca pe cognitive...

dar nu i mai simplu sa spui in loc de "nu inteleg" "nu e clar"? o ba da ...

psihologia cozii de topor

2009-05-22T20:59:00.000+03:00

e ciudat cum distilatul mentalitatii "de trista amintire" nu mai poate prinde radacini in timp ce drojdia ei se intinde ca o pecingine si transforma tot ce atinge in cozi de topor.

cand in spatele ... "metamorfozei" (da trimiterea e la kafka) descoperi vocatia nu poti decat sa faci un pas inapoi din instinct de autoconservare.

dar cand printre cozile de topor descoperi lujeri pietrificati ...

restul e tacere da restul e tacere.

„Sylvia” sau când poezia nu mai e de ajuns

2009-05-04T23:49:00.000+03:00

„Femeia aceea...eu am creat-o!” – atât mai poate să articuleze, în cădere liberă spre liniştea imaginată la un posibil capăt, sub forma sinuciderii, o femeie înşelată. Într-un film, să ne-nţelegem.

Sylvia Plath şi Ted Hughes – Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig.
Pe Cealaltă am uitat-o. Şi ca personaj, şi ca actriţă (gălăgioşii, ieşiţi la înaintare cu interpretări de duzină! ascultate de ageamii vor avea efect de adevăruri absolute...).

Am recidivat, da: alt film. De data asta, unul care mi-a plăcut. „Sylvia”.

Agenţiile de presă au scris, în urmă cu câteva săptămâni, despre sinuciderea fiului celor doi poeţi, s-au agitat specialiştii să vorbească despre familiile stigmatizate de astfel de apucături, în fine, vâlva creată în jurul cazului m-a făcut să nu trec pe lângă film, ci să-l văd (mărturisesc că nu lecturile din poezia Sylviei Plath au fost ancora). Şi bine am făcut. De data asta n-am fost dezamăgită, pentru că, deşi lipsa unei subtitrări în română m-a privat poate de accesul la semnificaţii colaterale, vizionarea filmului mi-a adus câteva întrebări, şi întrebarea e starea care îmi prieşte mai degrabă decât răspunsul (gălăgioşii, atenţie: delimitaţi între „întrebare” şi alte kestii – până şi ageamiii au din când în când proprietatea termenilor!).

M-am cutremurat la gândul că arta poate fi adevăratul, singurul „dumnezeu gelos”.

Filmul mi-a vorbit despre întâlniri care contează, despre întâlniri care vin ca nade pentru forţele interioare de sub lacătul Măştii înverşunate să sufoce Umbra, despre întâlniri ratate.

A fost un film despre neputinţa de a scrie? Despre neputinţa de a iubi?

Filmul mi-a vorbit despre vulnerabilitatea masculină şi fragilitatea feminină pandant. Despre imposibilitatea trăirii în umbra celuilalt.
Despre uitarea de sine şi hipnoza fricii nelăsate să se transforme firesc în altceva. Despre profeţiile care se autoîndeplinesc.

De data aceasta, experienţa vizionării unui film nu a fost una ratată. E un film care mă pune pe gânduri şi care mă apropie de o înţelegere mai cuprinzătoare a „naturii umane”. Cu care dau nas în nas de fiecare dată când am kef să-mi ridic okii dintr-o foaie de hârtie – reală uneori, imaginară alteori, dar, surpriză pentru gălăgioşi... de fapt, „naturi umane”, suntem în 4 mai 2009.

22 aprilie .

2009-04-21T23:15:00.000+03:00

aprilie - atata negru...si nu doar prin conventie. nimic nu are culoare fiindca nimic nu reflecta nici macar un firicel de lumina. totul e gol sumbru sinistru.
aprilie - luna neagra in care mi se pare absurd ca vegetatia sa explodeze iar si iar fara oboseala fara sa i pese.
aprilie - cand soarele poate sa mai rasara chiar dupa ce a rasarit pentru o ultima oara.
aprilie - sau blestemul memoriei. cand uitarea mi se refuza. cand totul imi aminteste de existenta situata sub semnul pierderii. cand totul e halucinant de viu absurd de viu si totusi nu acopera moartea.

aprilie - oare nu se va sterge din calendarul meu afectiv decat odata cu mine?

mi am luat pisik ... pentru cateva zile

2009-04-08T16:05:00.001+03:00

motanel. de cateva saptamani. negru negru de tot. o dulceatza.
dar o dulceatza terorista: miroase. si urla daca nu l iau in bratze. si vrea in bratze tot timpul.

iar azi m a trezit la sase jumate...in ziua mea libera!!!

si cand am descris disconfortul asta unuia dintre "frenzii" din lista de mess cica "nu esti in stare sa ai grija de un animal".
niciodata nu am avut suficienta intelegere pentru apetentza spre a etiketa. kiar cand stiu ca n am ce pretentzii sa emit...tot doare.

asa k...deocamdata admit k nu sunt in stare sa cresc un animal intr un apartament. e rau? trebuia sa mi imaginez ca nu se va lasa educat fara tone de nisip? pasiunea mea pentru etologie nu ma ajuta prea mult?

poate... who cares anyway.
cine are de pus etikete tot cu asta se ocupa indiferent care s datele.

binecuvantata fie formarea teoretica pe care nu mi as skimba o cu nici o alta...antrenamentul psihologic se vadeste skill esential in trusa de supravietuire.

de ce nu simpatizez cu kpitalizmu lu astia

2009-04-04T03:00:00.000+03:00

fiindca reduce omul la valoarea nisei pe care acesta si o construieste pe piata.

fiindca reduce viata la comert.

fiindca perpetueaza la nivel de individ si la nivel de societate umilinta ca stare de spirit imbracand o in iluzii ce suna bine.

fiindca obliga exceptiile pozitive sa intre n rand aplatizeaza uniformizeaza desi pretinde ca vitzavercea.
fiindca orbeste sub lumina reflectoarelor inocenta strivita de amenintarea precaritatatii mute si anonime si apoi propaga orbirea in masa.

fiindca arunca totul in provizorat.

fiindca transforma constiinte in advertiseri.

de ce nu mai moderez comentarii

2009-03-22T22:09:00.000+02:00

pentru k nu e ekitabil: eu imi asum o identitate si "dau seama de ale mele cate scriu". asta scriu, va place - mai treceti, nu va place dar vreti sa vedeti daca am vreo limita- tot mai treceti, nu va place si punct- nu mai treceti.

ics, sub protectia anonimatului, vine si tranteste ce ineptii vrea, de regula off-topic si foarte galagios.
sau crede ca ma intereseaza flatarisirile. la fel de fals.

daca blogul nu poate ajuta la un skimb de idei, la ce bun, comm-uri?

nu-ti place sa ma citesti, nu ma citi.

eu asa fac, cu cei care ma dezamagesc.
si vad civilizata o atitudine ca asta. cel putin pentru un timp, da rezultate: nu ma enervez nici eu inutil, ei isi exercita in continuare dreptul la libera exprimare...toata lumea e multumita.

asa ca...scuze pentru cei dezamagiti, stiu ca in decembrie am promis moderarea comm-urilor. m-am razgandit.simplu.
kestie care in CPI se noteaza cu fx (detaliu adresat galagiosilor care dau din coate umplandu si viata cu a altora).

poveste deskisa cu un catzel

2009-03-22T01:07:00.002+02:00

era odata un catzel si lui ii placea sa stea in fatza unei usi inkise. avea, n-avea treaba, se infiinta in fatza usii.

pentru ca, am uitat sa va spun, catzelul era falfabet - stia sa citeasca (avea si blog!).
si pe usa era scris tot timpul un mesaj: "nu sunt acum aici, dar asteapta-ma: o sa vin maine si o sa ti aduc un os din luna de pe cer". semnat "dulaul".
(de data asta vorbim de un adevarat talent, se vede din mesaj, adaptat destinatarului conform skemei lui jakobson preluata si dezvoltata in diverse stiinte ale limbajului.)

la un moment dat, catzelul nostru facu ce facu (adik precipita putzin lucrurile) si si dadu seama ca n are rost sa mai astepte in fatza unei usi inkise pentru ca dulaul era foarrrrrte ocupat: pe langa k avea un obiectiv strrrrategic de pazit (dar sa nu l numim aici) trrrebuia sa parrrrticipe la tot felul de tocshouri unde el (catzelul adik) nu avea bilet de intrare - n-avea haine de gala n avea background n avea pedigri n avea nik.

mahnit, catzelul pleca.

dulaul (altminteri, painea lui dumnezeu) ii propuse un targ reciproc avantajos catzelului care lasase un gol in peisaj: "adio, darrrr rrrraman cu tine".
il intreba pe catzel ce zice cum se potriveste mesajul cu contextul (conform aceleiasi skeme a comunicarii) care e impactul emotzional in fine ce crede.

catzelul adormi inainte sa dea un raspuns ( isi mai fabrica mecanisme din astea de aparare pentru ca si catzeii au un eu).
si se visa in fatza unei usi. o deskidea si in spatele ei alta usa. si tot asa alta si alta usa. pe fiecare usa, alternativ, mesajele de la dulau: cand primul, cand ultimul (peste intermediare trecem nefiind de interes pentru povestioara cu talc).

dimineatza (binecuvantate fie diminetzile!), catzelul se hotari: scrise si el pe blogul lui ca in viata dulaii trebuie sa invete sa inkida usile kiar dak doare. si k nu are rost, catzel fiind, sa astepti la usa- dak nu ti se deskide inseamna k drumul tau nu trece pe acolo.
dupa ce scrise asta pe blog, catzelul gasi o bruma de farmec in viatza lui.

nu, nu e o poveste cu happy end. e o poveste deskisa.
o usa deskisa.

i miau pisik!

2009-03-22T00:38:00.000+02:00

i miau pisik!

ce mi place la o pisik?

pui - e dragalasa, sensibila, curioasa, jucausa, fasneatza, se alinta, cere (si nu se lasa pana nu obtine) protectie, caldura, atentie.

matura - trasaturilor dinainte le adauga un farmec ce merge pana la fascinatie, jongleaza cu taceri si discursuri pisicesti, e autonoma, e suverana, e libera, n-o prostesti cu nimic, n-o dresezi, face doar ce are ea kef, daca vrea comunica, daca nu, nu, cand vrea e lenesa, cand vrea e sageata, vaneaza de amuzament, gusta muzica buna, nu mai zic de mancarurile bune, se misca elegant, e discreta sau expansiva dupa cum o avantajeaza, gaseste in lumea de sub pat un univers care tie nu-ti spune mare lucru, nu i-e sila de soareci deci are kiar aptitudini de cercetator stiintific...

si, mai ales, in prezenta unei pisici nu poti sa fii decat asa cum o pisik are nevoie sa fii. altfel nu te suporta si are grija sa-ti arate asta...pana cand intelegi.

eu o sa am o pisik neagra neagra de tot.

marx avea dreptate

2009-03-16T23:55:00.000+02:00

catastrofa e nu cand se prabuseste o lume

ci cand constati
calm echilibrat sec si gol

ca dimensiunile subiective ale unei prabusiri nu privesc pe nimeni si nimic in afara ta

ca tu insuti esti obligat sa traiesti like a bird on the wire (cohen)
asta ca sa nu te simti splitat
intre persona si umbra abramburind de la hic et nunc la acolo si atunci - fie ele proiectii sau rememorari

in ce lume traim in ce lume traim daca rotitele continua sa se miste in ciuda a tot si a toate
si cat din noi mai ramane in afara masinii
a teribilii masini
a ingrozitoarei masini

doamne ce bine ca exista leonard cohen

o voce de dincolo de rotite
o voce de dincolo de timp
o voce din lumea care nu se poate prabusi

doamne ce putine sunt lucrurile care nu cad
si cat de mult ni se cere

benjamin button? poate cartea

2009-03-05T00:03:00.000+02:00

rareori intru prin salile de cinema: pur si simplu filmele nu reusesc sa ma prinda. cuvintele o iau intotdeauna inaintea imaginilor iar mintea mea face cu greu abstractie de taieturile de la montaj.

azi insa am vazut benjamin button.

nu i as zice un film prost - oricum nu m ar lua in seama nimeni cine sunt eu sa mi dau cu parerea n am cultura cinematografica n am criterii n am nici macar vocabular- dar nici in lista mea de favorite nu l as nota.

am ramas cu gustul amar al unei opere ratate.

pacat de o idee atat de incarcata de sens cum e ideea de a te naste batran si a intineri...pana la limita.
as fi vrut o "incarnata" altfel. nu stiu cum. mai convingator. mai putin conventional. mai fin. mai subtil. mai fara rest.

"i was born under unusual circumstances" a fost doar o acadea de tinut copiii sa nu dea din picioare in timpul proiectiei - proiectie care fie vorba intre noi mi s a parut destul de lunga.
cat despre final ... cu totul altfel as fi vrut exploatata incarcatura unei scene care sa mi arate limita pana la care timpul poate sa mearga inapoi.

am vazut - sa nu zic o peltea - un sirop asezonat prost cu picanterii si sustinut de o conventie gretoasa (jurnalul kestii trestii).

culmea e ca filmul ar fi primit un academy award pentru efecte vizuale. pai daca asta e tot ce se poate obtine azi ca efecte vizuale pe o asemenea idee... ma rog eu ma retrag mi e deja somn.
si nu admit obiectii gen constrangerile de scenariu etc.

daca un continut (ideea pentru care m am deplasat din cartierul meu - unde da tot cu kirie stau - pana pe magheru) iti lasa impresia ca putea fi exprimat mai bine intr o alta forma atunci esti in fata unei expresii nereusite. a unui rateu. atunci unitatea intre continut si forma se duce dracului.
sau - revenind la filmul nostru - nu mai e arta e melodrama e concentrat de telenovela e ce vreti.

the curious case of benjamin button? poate cartea...

filmul imi baga pe gat o poveste banala din care doar scena iesirii din viata a lui b.b. e mai de doamne ajuta. daca o privesti printr o anume grila si pe aia...

sorry guys.

sa fi avut baba un ..., era ministru de razboi

2009-02-23T13:08:00.000+02:00

intotdeauna am privit cu suspiciune femeia care face caz de principiile ei.
umbrela moralei de fatada arborata in dispretul oricarei etici minimaliste mi se parea jalnica mai ales daca din partea unei femei.
gandesc ca rolul femeii nu e sa inventeze si sa adopte principii ci sa motiveze omul de langa ea sa ridice la rang de principii adevaruri intersubiective...ca amandoi sa le transforme in stil de viata.
femeia animus mi se parea o catastrofa.

ma grabisem cand am judecat asa.

exista o catastrofa si mai mare: femeia fara principii.

cordon ombilical

2009-02-23T01:17:00.000+02:00

poate ca nu e ok sa te arunci in lume prea devreme fara plasa de siguranta a unui ce protector
poate ca eclozarile isi au timpul lor si orice devansare a acelui timp costa
insa a incremeni in pozitia simbiotic fantasta a legarii pana la confuzie cu obiectul cu acel prim obiect costa la randu i

in canonul fericirilor ar trebui introdusa una noua

fericiti cei care stiu cand sa plece si unde sa se ntoarca
caci aceia nu se vor mai simti blocati
pe dinafara
ori pe dinauntru

grămada cere vârf

2009-02-15T23:31:00.000+02:00

nu mă număr printre fericiţii care pot face din valentine's day un pretext de indiferent ce.
aşa că, în loc să fixez temporal grămada de care vorbesc în titlu cu sintagma "de valentine's day", o să notez pur şi simplu că sâmbătă mi-am adus aminte de un joc de-al băieţilor de la mine din clasă, din generală.
jocul se kema "grămada cere vârf". mi se părea atrăgător şi periculos.
"grămada cere vârf", mi-am amintit, sâmbătă.
concret: când tocmai savuram cu cineva, într-un loc public, un pahar de apă minerală (borsec, că doar n-o să-mi tai vreo cracă de sub picioare), mă trezesc că, depăşind orice prag de toleranţă fixat de regulile proxemicii, în spaţiul meu personal se aşază, neinvitaţi, doi inşi, un el şi o ea, şi, nici bună ziua, nici nimic, se instalează confortabil. mă uit, văd locuri libere în jur, văd, e adevărat, şi ciorkini a câte trei-patru cupluri, şi-mi dau seama: "grămada cere vârf".
să nu-ţi intre în cap - până la o vârstă anume - cum e cu confortul tău şi confortul altora, să asfixiezi libertatea celorlalţi, aşa, de atmosferă ... da, a meritat notat pe blog.

moartea din nou

2009-01-07T00:12:00.000+02:00

anul asta a inceput cu prea multa moarte la tv si in ziare - razboaie sinucideri crime morti de frig (cat de umilitor!) toate mediatizate intens: unele rece altele speculate ca potential de crestere a ratingului.
din pacate mortile anonime nu ne pregatesc suficient pentru mortile cu rezonanta iar acestea din urma ne lasa tot nepregatiti si in fata propriei morti.
sau altfel spus nu se moare suficient in jur ca noi sa traim cu constiinta faptului de a fi muritori noi insine.
ne am tocit nu doar sensibilitatea ci vitalitatea - singura resursa ce nu poate fi mimata si de ale carei sinuozitati in timp nici nu ne mai sinkisim.

la multi ani!

2008-12-30T17:37:00.000+02:00

m a intrebat deunazi
la o tzigara
mona de ce crezi tu ca de sarbatori oamenii sunt deprimati si rata sinuciderilor ori a tentativelor de suicid creste?
m a somat da mi un raspuns de specialist
asa cum dadea una o psihologa celebra la un post tv

intrebarea o gasesc si acum interesanta

cred ca de sarbatori contrastul intre stralucirea (mai mult sau mai putin artificiala) din exterior si intunericul dintr un suflet singur e amplificat. si mai cred ca un suflet singur gaseste mai greu mult mai greu poarta spre real pe care sarbatorile sunt menite sa o deskida. un suflet singur n are treaba cu spiritul sarbatorii. un suflet singur e inkistat in singuratatea lui si traieste universul ca fiind "neprietenos". daca o raza de lumina strabate totusi cat de firav carapacea ranilor psihice deprimarea e suportabila. daca intunericul dinlauntru se invartoseaza in pozitia refuzului a contractiei a baricadarii ... rata tentativelor (esuate sau reusite) de suicid da intr adevar creste.
sa ne intelegem: vorbesc de un suflet singur referindu ma nu la un om singur ci la un suflet care se simte singur pe pamant singur in univers singur in absolut.

ce vrem sa fim pentru noi insine si pentru ceilalti? inca o pata intunecata pe un fond si asa sumbru ori un firicel de soare?
si...mai important inca: in afara tolerantei la singuratate se poate vorbi de comuniune? cred ca nu. cred ca "singuratatea bazala" e o sarcina de asumat de fiecare. pe cont propriu. altfel tot ce se reuseste e un surogat de lumina. poate cu efecte benefice pe termen scurt... dar cu o nota de plata care vine sigur din urma.

se spune ca in noaptea dintre ani se deskid cerurile...cateodata ma gandesc ca ele ne sunt tot timpul deskise si ca doar fricile irationale ni le fac sa para zavorate.

va multumesc pentru trecerea prin pagina mea si va urez un an nou cum vi l doriti!

poate de la anul o sa moderez si comentarii... ar fi interesant.

primii fulgi

2008-12-22T21:37:00.000+02:00

intarzie.
de ce?
poate ca nu mi s a ntiparit tot in suflet. poate ca inainte ca izbavitorul alb sa se aseze peste un 2008 si peste atatia alti ani in urma mai e ceva de constientizat de integrat de asumat de depasit. de trait.
daca aprilie e pentru mine luna neagra care ma invata sa renunt - pentru ca imediat urmatorul mai sa vina in forta ca luna verde de promisiuni renascande din cenusa zilelor intunecate din urma - decembrie e cat se poate de banal o luna a bilanturilor. e luna cand ninge peste toate. iar banal.
asadar...putina tacere. putina prezenta. putina intoarcere spre sine.
si putina singuratate. o doza suportabila. fara "dat in barci" da. fara dat in barci.
voi gasi orasul asta de adoptie nins dupa craciun cand ma voi fi intors de "acasa"?
ar fi frumos: luminile i sunt altfel daca reflectate de zapada. parca si ochii copiilor sunt altfel cand il ninge. ei singuri mai stiu...ei singuri n au uitat pentru ca n au nevoie sa uite nimic.

lumea pe dos?

2008-12-22T14:47:00.000+02:00

cenzura financiara de azi in locul cenzurii ideologice de ieri - credeam ca asta e trendul prin presa contemporana. dar granitele intre lumi sunt destul de permeabile si nu i suficienta o "revolutie" pentru o skimbare de mentalitate.
din afara lumea presei e un miraj. cu cat te apropii cu atat iti vine sa te retragi in tine scarbit... ori sa identifici zone de puritate (fara iluzii insa - albul pur e inlocuit de mult de tonuri de gri si ce bine ca e asa totusi) si sa ti pastrezi optimismul facand si tu ce poti.

special delivery

2008-12-10T01:51:00.000+02:00

m-am săturat să ţin de mână surogate de zei să le aştern la picioare file nescrise din viaţa mea să-mi măsor zborul sa mi colorez visele cand ma trezesc m am saturat sa urlu in grota roşie m am saturat să aştept fără să cred în ce aştept m am săturat să-mi caut bezmetică tatăl mort mort de-a binelea m-am săturat să fiu altfel decât am nevoie să fiu doar aşa ca să nu se supere zeii mei de carton sau de hârtie sună mai nobil m-am săturat să mă uit în oglindă şi să nu mă văd m-am săturat să aflu de pe net că pe zeii mei de avarie îi dor lucruri că îi atrag anume fiinţe şi nu mă refer la îngeri că una scriu zeii în cărţile lor sfinte şi alta sunt ei în forul lor interior că în fine zeii sunt singuri altfel nu-i aşa n-ar mai fi speciali iată softul idiot îmi completează n ar mai fi special delivery

drept care
află şi tu de pe net
că mă dor şi pe mine lucruri

şi cam atât

Coloană vertebrală

2008-10-12T23:02:00.000+03:00

Natura înseamnă biodiversitate, conservarea ei fiind dependentă atât de raporturile de competiţie, cât şi de cele de cooperare. Măria Sa omul ar putea să transfere de la regnul inferior în plan cultural lecţia că respectul diversităţii are valoare de supravieţuire. Diferenţa, marcă a identităţii, drept uman fundamental, e şi o bază pentru găsirea unor punţi de legătură cu ceilalţi, reglând firesc piaţa valorilor, în contextul unei anume normalităţi sociale. Dar acest context e mai degrabă ideal decât real, căci de atâtea ori în istorie, chiar şi nu mai departe de secolele XX-XXI, uniforma la indigo sau unicatul fără rest devin marote dezvoltate suprarealist în conştiinţele puternicilor lumii şi întreţinute de gândirea colectivă pe fâşii întinse de pământ.
Ce e acel ceva chemat să ne educe în spiritul respectului pentru individ şi pentru grup fără a cădea în extremele individualismului sălbatic şi agresiv ori ale nivelării şi egalizării absurde? Un răspuns îndrăzneţ care s-a dat din când în când în timp: religia.
Puţini însă dintre liderii religioşi conştientizează acest rol al religiei, harta confesiunilor fiind mai degrabă împânzită de grupuleţe care îşi vorbesc numai loruşi, de „bisericuţe” ce se pretind depozitare ale unicului adevăr, fireşte absolut şi imposibil de negociat, imaginea fiind aceea dezolantă a unui mozaic de celule care nu reuşesc să formeze un organism, lipsidu-le liantul toleranţei. Aşa a fost posibil, recent, un 11 Septembrie, tocmai în anul decretat de ONU An al dialogului între civilizaţii...
De aceea azi unii dintre raţionaliştii occidentali declară religia cel mai mare rău şi identifică noul umanism cu ateismul.
Ce te faci însă cu funcţia religioasă a psihicului?Homo religiosus nu e tocmai o gogoriţă, nici o elucubraţie a unor minţi încuiate în savantlâc. E o dimensiune la care poate fi realizat potenţialul fiinţei. Şi există documente, mărturii ale reuşitei acestei actualizări a sinelui.
O expresie a împlinirii în plan religios este rezistenţa prin credinţă. De fapt nu ne putem imagina mersul biped fără privirea spre cer şi fără picturile din peşteri. Formele evoluate ale disciplinei rugăciunii şi ale artelor ce delectează peste secole aici îşi au originea, suntem verticali şi întru cât credem şi creăm sau receptăm frumosul. Şi nu e o exagerare să privim credinţa drept coloana vertebrală a vieţii spirituale, fie ea a individului ori a grupului său.
Mărturie stau actele de sacrificiu de sine în slujba unei idei religioase, şi ne-am putea referi la spaţiul nostru cultural, de la primii martiri creştini pe care s-a fondat Biserica la cei care şi-au oferit viaţa spre a o salva pe a altora în lagărele totalitarismelor secolului trecut, ori au cunoscut convertiri spirituale ce aveau să le marcheze şi lor, şi altora destinul. În zone învecinate, se vorbeşte despre sionism ca reacţie la antisemitism, ambele curente având în centru convingeri religioase, dar şi despre rezistenţa arabă la ceea ce este perceput drept expansionism cu miză religioasă.
De fapt marile monoteisme propun experienţa întâlnirii cu cei într-un sens asemănători, într-un sens diferiţi de noi. Credinţa presupune abilitatea de a găsi în atingerea celuilalt o urmă din Celălalt Divin. De aceea atitudinea faţă de oameni spune despre atitudinea faţă de Dumnezeu.
Aşa cum coloana vertebrală poate suferi diverse afecţiuni, credinţa îşi poate pierde flexibilitatea şi supleţea degenerând în fanatism şi intoleranţă (vezi războaiele aşa-zis sfinte, nu doar în lumea arabă, ci şi în spaţiul creştin), în rigiditate şi dogmatism, în bigotism, în fariseism, în formalism.

iata moartea sta la usa si bate

2008-10-05T17:44:00.000+03:00

în curte la filantropia cad frunzele
pruncii ţipă o primăvară fără sfârşit
pe cine să crezi
poate doar vântul
vântul ce poartă şi frunze şi ţipete
firesc
ducându-le-ntr-un nou anotimp

tacere pentru tine

2008-08-31T23:54:00.000+03:00

probabil ca n o sa scriu niciodata ca lumea

de vreme ce totdeauna ramane un rest ce se refuza epresiei un rest - mediu intern sfidand termometrul un rest care mi dicteaza glaciatiuni si combustii interioare incat la 40 celsius imi pun esarfa si la zero inghetat ies dupa baie ca parul ud sa mi faca turturi
un rest incapatanat in mutenie si rezervandu mi pozitia meta
a martorului la accidentul propriei vieti
martorul refuzand sa vorbeasca martorul temandu se de succesiunea cuvintelor de imposibilitatea lor de a reda totul deodata de situarea lor neaparat in timp deci in moarte martorul murmurand in tacere iarta i doamne ca nu stiu ce zic

in adolescenta tacerile mele nu dadeau niciodata gres asa mi am sedus intaiul iubit
cu care
cast (educatia provincia parintii)
m am logodit in iarba primind inel petiolul unei frunze din gradina lui dirigu (dirigu ne iubea mult i am facut prima supa din viata mea isi aminteste si acum aveam optispe ani)
inutil sa precizez ca am pierdut inelul in secunda urmatoare zeii da zeii

azi tu imi adori tacerile dar imi divinizezi cuvintele smulse simultan din mine ntr un tablou care nu se desfasoara ci apare si atat
e atat de greu sa scrii in cuvinte simultane
e atat de greu

de aia eu nu o sa scriu niciodata ca lumea
desi tu mi spui de fiecare data au contraire ma cherie au contraire
sau cum dracului s o fi scriind asta n franceza
(nu stiu de ce va incapatanati toti sa ma invatati limbi straine)

antilumi

2008-08-19T02:59:00.000+03:00

si a zis ea sa fie prapastie
si a fost prapastie
si a vazut ea ca era bine
si a adormit

si a zis el sa nu mai fie prapastie
si nu a mai fost prapastie
si a vazut el ca era bine
si a adormit

neschimbari

2008-08-08T03:06:00.000+03:00

fiare veki

fiare vechi fiare vechi lo-o-om fiare vechi fiare vechi lo-o-om
hermeşi noi ai unui nou cataclism ce mai poate rămâne mă-ntreb din acest bucureşti iată armata de fierari şi forja atelierelor subpământul anemic îşi cere înapoi rezervele de fier noii vulcani hefaistoşi topesc fiare vechi în plămadă nouă
fiare vechi fiare vechi lo-o-om probabil dimineaţă
înăuntru e atât de-ntuneric cineva vrea să cureţe oraşul de fiare vechi strigă
sigur dintr-o căruţă
văd spiţele roţilor e timpul
da mi-amintesc doamne ce bine că la şcoală au avut ăştia grijă să ne mobileze creierul cu stereotipii salvatoare câteodată cel mai la îndemână sens e cel din stereotipii
fiare vechi fiare vechi lo-o-om cocoşul evului mediu a scăpat prin cutele timpului printre blocuri aici în cartierul unde tot cu chirie stau iată el ţipă deşteptarea ca o limbă de clopot sinucigaş dumnezeule cât îmi lipseşte micul meu târg de provincie unde niciodată
dar niciodată
nu am auzit vaierele subpământului
acolo morţii au învăţat să tacă preschimbându-se-n iarbă acolo firescul umilinţei instaurează lumi acolo pământul nu plânge
rodeşte mut
fiare vechi fiare vechi lo-o-om pipăi pereţii albi de gânduri îndată umbra mâinilor tale tu-mi faci jucării precum Tata înainte să plece tu-mi proiectezi pe ecranul de var un petic din pofta ta de joc adori să-mi smulgi zâmbete
înainte să pleci ca de fiecare dată
adori să mă găseşti în acelaşi loc pisică leneşă ai vrea ca între plecările şi venirile tale timpul meu să îngheţe ritmat doar de cocoşul metalic
fiare vechi fiare vechi lo-o-om
eu o să plec îmi spui
o să plec gizelle
şi eu îţi răspund înfundat toţi plecăm
fiare vechi fiare vechi lo-o-om

Neschimbarea la fatză

Ne-am obişnuit să ne ritmăm deciziile de schimbare lăuntrică după sărbătorile zise mari - ziua de naştere, ori a unui eveniment, ori a înnoirii anului... şi totuşi, de câte ori, după ce ne promitem dedicare constantă unor scopuri nobile, nu ne trezim mofluji, găsind oriunde în afara noastră argumente pentru autojustificări...
Sunt şi spirite în stare de o breşă în lumea asta, spre o alta - ce se încăpăţânează să afirme posibilitatea punerii de „început bun” în fiecare zi. Breşă după un anume tipic, e drept, care pe undeva agasează prin monotonie, prin aşezarea prea cuminte în tradiţie, printr-o anume obstinaţie. A „repetiţiei”, dacă priveşti din exterior. A „actualizării”, dacă dinăuntru. În această săptămână, a ceremonialului religios de Schimbarea la Faţă.
Cum să te gândeşti în mijlocul verii, la început de august, la schimbarea dinlăuntru, la...lumină? E lună a concediilor, e sezon al şoselelor arhipline spre mare şi spre munte, cine ce treabă să aibă cu revoluţii interioare? Ce Schimbare la Faţă, când atâtea apusuri „de peste an” ne-au îngropat angajamentele din faţa cerurior deschise?
E frumos ce citim în Evanghelii despre Lumina de pe Munte, ne ajută picturi celebre, sau simple tablouri religioase contemporane realizate cu suflet de artişti iconari, să şi vedem cele zugrăvite în cuvinte, dar...cât ne atinge experienţa Transfigurării? Cu ce rămânem dintr-o atare poveste plină de miez şi, de aceea, de real?
Ce condiţionează capacitatea schimbării interioare, a transformării conţinuturilor vieţii sufleteşti în lumină şi a luminii în expresie? Cum să putem renaşte - într-o zi altfel banală, cum să metabolizăm mozaicul color al cotidianului în... alb? Ce permite o astfel de înnoire şi de unde poate veni ea? Evangheliile vorbesc de Transfigurarea prin rugăciune şi o aşază între vestea Morţii şi cea a Învierii. Ce e de murit şi ce e de înviat, pentru o schimbare dinlăuntru care să devină o Schimbare la Faţă şi pentru fiecare dintre noi, muritori de rând născuţi în spaţiul cultural marcat de religia Zeului care, iată, într-o scenă biblică se roagă de străluceşte în prezenţa oamenilor?
Am evoluat la specia Neschimbării la faţă, într-un timp în care totul ni se întipăreşte pe figură şi refuză să mai plece – nici măcar cu lifting, machiaj sau fard. Adevărate situri ambulante, chipurile ne devin descifrabile dezvăluind straturi ale vârstelor parcă simultane, cu împliniri şi neîmpliniri, cu bune şi cu rele, dar toate prezente, toate duse cu sine şi abordabile în cheia unei arheologii a avatarurilor umanului . E ca şi cum ceva din noi refuză să se transforme, alegând osificarea, mumificarea cu anticipaţie, pietrificarea în stări anterioare ce oferă beneficii perverse, ascunse. Teama de schimbare nu e o vorbă goală, iar preţul plătit pentru ancorări în poze anterioare - securizante la momentul lor - e colectarea permanentă a unor noxe interioare ce se cer expulzate, şi nu păstrate ca odoare scumpe.
Schimbarea la Faţă pare a presupune cumva deschiderea, tinereţea, viul. Ne schimbăm întru cât suntem vii.

incredere

2008-07-22T03:53:00.000+03:00

floare-de-piatra tanjesc dupa increderea ta muta invata ma tacerea ta modeleaza ti in mine miscarea spre pamant si spre cer deopotriva intoarce mi privirea dindaratul candelei atinge ma doar o data cu parfumul tau floare-de-piatra tu singura pierdere singura povara singur sarut strivit de marmura rece

felina

2008-06-09T18:45:00.000+03:00

iubitul meu vaneaza o glezna felina un simplu fa si esarfa sarutului ii dezveleste jugulara litere rosii incep sa apara una cate una eu stiu se insira felinele preotesele torsului sau
de partea cealalta cerbi muti refuzand boncaluitul in zodia vanatorului barbati fara trofee luand calea exilului in camine urmele pasilor lui doamne urmele lui sunt aici el e aici zeul barbar vine pe partea carosabila iubitul vaneaza glezna gandului meu

un pas în spate

2008-03-08T22:15:00.000+02:00

curajul inocenţei? de multe ori mă surprind întrebându-mă dacă zece ani mă trec nu doar într-o altă vârstă psihologică, ci şi într-o altă generaţie. efebofobie? poate. who cares anyway. fapt e că, de fiecare dată când văd cum întrebări sunt tăiate din faşă de barda nemiloasă a răspunsurilor de-a gata, ceea ce dintâi aş fi numit curaj se dovedeşte de fapt tupeu, inocenţa se vădeşte, vai, informaţională, iar lipsa timpului de latenţă între răspuns şi întrebarea eventual lăsată să fie dusă până la capăt îmi traduce de-a dreptul nepăsare. atunci îmi doresc să pot face eu însămi un pas în spate, independent de rafalele de certitudini la calup slobozite de înţelepţii de ocazie, şi câteodată pot. alteori zgomotul (căci ce nu e informaţie e zgomot) mă împiedică şi mă izolează undeva în afara mea, prizonieră a falsurilor, a kitschurilor, a locurilor prea comune. când văd lipsa de preocupare pentru consistenţa internă a unui discurs, pentru conştientizarea gapurilor sau a deschiderilor în articularea unor idei, reacţia mea e una ce merge de la activitate electrodermală intensificată la refuz. hebefobie, iar? poate. caut atunci cu toate forţele o altă cale decât propria tăcere. încă nu am găsit-o.

cuvinte si masti

2007-12-30T02:28:00.000+02:00

cand cuvantul se reduce la o masca goala tacerea nu iti mai e o penitenta ci o a doua respiratie

la ce bun

2007-10-13T22:23:00.000+03:00

la ce bun o expresie pe care ai voie sa o alegi doar o data in viata si definitiv sau sa nu o gandesti niciodata la ce bun o sintagma ca o intersectie in care toate drumurile au un singur sens chiar daca aparent indicatoarele arata pluralitatea la ce bun un cliseu azil pentru zboruri rupte cioburi din secundele nascute seci rictusuri fardate sub reflectoare demente la ce bun anestezic in marginea lucrurilor la ce bun

Demonii - ai cui sunt ei, oare?

2007-08-19T14:09:00.000+03:00

Vremea lui Milton a trecut de mult, dar tot se mai aude din când în când câte un „pocnet înfundat”. Cad îngerii, ştim din poezia contemporană. Încă se mai pierd Paradisuri. Dar demonii? Ce facem cu ei? E atât de uşor să ni-i proiectăm într-un altceva...De pildă, se vorbeşte despre primejdia invadării statului de către biserică, deşi mai cinstită ar fi asumarea demonilor interiori- resturi din fireasca nevoie de siguranţă şi control, nesatisfăcută de toate zbaterile unui timp de multe ori trăit „pe repede înainte”. De ce suntem azi departe de o „teocraţie”? Nu doar pentru că n-ar mai crede nimeni că o figură gen Iliescu (chiar pios la moaştele Sfintei Paraschiva), Constantinescu (cu tot cu călugărul Vasile, sau flancat de Papă şi Patriarh) ori Băsescu (prezent la manifestări religioase taman cât e nevoie) ar fi prelungirea sau substitutul lui Dumnezeu pe pământ. Nici numai pentru că statul nu prea mai are mare vizibilitate (unii declarându-l chiar furat). Ci pentru că nici Biserica Ortodoxă Română nu se poate sustrage provocărilor timpului. Ambiţiile controlării lumii celei văzute sunt oarecum la distanţă de preocupările unei instituţii care îşi vede pus sub semnul întrebării, în secolul XXI, domeniul altădată rezervat (dar totdeauna contestat sau măcar controversat de unii - asimilaţi, în replică, personajelor poetului englez): lumea nevăzută. Ce putere politică să intereseze mitre îngândurate la semnele schimbării de mentalitate ce amuşină şi capătul ăsta de lume, cu tot conservatorismul şi cu toată inerţia lui? Pentru că unele din „cuceririle laicităţii” sunt de fapt probleme cărora şi Biserica trebuie să le propună moduri personalizate de rezolvare: Incertitudinea e o astfel de „cucerire”, morbul ei contaminează şi suflete „vaccinate” în spiritul formulei „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Tendinţa, consemnată de cercetători, de a-l transfera pe Dumnezeu, din spaţii exterioare, neapărat înalte şi intangibile, în adâncuri interioare, nu mai puţin ascunse, e o marcă a secolului acestuia (despre care nu mai ştiu ce personalitate zicea ceva demn de citat eventual pe blog sau pe forum). Descoperirea subiectivităţii, regândirea relaţiei cu obiectivul, cu Norma, cu Colectivul, iată teme, se zice, destul de actuale în Occident. De ce nu şi pentru o biserică dintr-un stat est-european, de vreme ce secularizarea e un concept familiar şi acestui spaţiu cultural? Expulzarea lui Altul (a Normei pe care o reprezintă) din Ceruri, descoperirea Alterităţii ocultate chiar în miezul fiinţei proprii: ce gând ! Şi totuşi, arată unii specialişti, încă din vremuri premoderne se pregăteau atare schimbări. Acum Biserica nu le mai poate ignora. Criza actuală e o ocazie de creştere, căci demoni ca Incertitudinea pot fi asumaţi şi îmblânziţi, prin invocarea spiritului tradiţiei, prin toleranţă, dialog, acceptare şi respect al diversităţii, sau pot fi expulzaţi în spaţii exterioare, iar confruntarea cu ei – ratată. De dragul unei osificări în litera aceleiaşi tradiţii. Va şti Biserica să găsească echilibrul? Un poet englez contemporan descria într-o revistă culturală internaţională o experienţă proprie, dintr-o ţară străină lui: întâlnirea, în transportul în comun urban, a unei persoane credincioase întrerupându-şi brusc conversaţia pentru a se contorsiona în gesturi repetate exhibiţionist, la trecerea pe lângă un lăcaş de cult. Nu ştiu de ce, scena îmi pare cunoscută. Şi mi-ar plăcea să se schimbe ceva. Înainte ca bisericile să rămână goale (de substanţă). Există duhovnici ortodocşi pentru care formalismul e o problemă adevărată. Graţie acestora, teocraţia rămâne o gogoriţă.

Cenzura laica sau cenzura bisericeasca?

2007-08-19T13:58:00.000+03:00

O criză a Bisericii înseamnă o redefinire a raporturilor acesteia cu statul, dar şi cu individul. Dacă va şti B.O.R. să facă din criza prin care trece un vector de evoluţie e o temă de interes. Ceea ce aş supune acum interogării e reflectarea într-o anumită zonă din mass-media a acestei perioade problematice pentru instituţia amintită.

În săptămânalul „22” (ediţie electronică – http://www.revista22.ro/, nr. 909 din 10-16 august 2007), Andrei Cornea şi Sabina Fati vorbesc despre instaurarea „teocraţiei” în România, argumentând, în esenţă, cu vizibilitatea exagerată în presă a decesului Patriarhului, cu expunerea interesată a unor politicieni brusc „creştini”, cu toaletarea biografiei decedatului şi cu decorarea acestuia post-mortem de către preşedinte.

De la bun început aş preciza că din punctul meu de vedere o cenzură laică pare la fel de catastrofală ca o cenzură clericală, dacă e la adresa libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de expresie. Înregimentarea de partea unei confesiuni sau a alteia nu e nici mai bună, nici mai rea, în raport cu formularea unei judecăţi critice (căci, până la urmă, despre asta e vorba), decât încremenirea în scepticismul secularizant sau laicizant. De dorit e o izbăvitoare „neutralitate”. Cei doi autori o cer statului, dar nu dau semne că ar fi dispuşi să o manifeste în discursurile în care secularismul e valorizat ca fiind dezirabil (prin „cuceririle laicităţii”- S.Fati).

De ce mi se pare exagerat să numeşti forma actuală de guvernare „teocraţie”?

Să o luăm etimologic. Toţi ştim că la originea acestui cuvânt stau termenii greceşti „Dumnezeu” şi „a conduce, a guverna”. Teocraţia ar fi deci un sistem de guvernare în care, ne arată DEX, autoritatea e considerată ca fiind de origine divină şi e exercitată de preoţi.

Să fie oare o percepţie mai subtilă aceea care permite autorilor afirmaţii categorice, mergând până la asemănarea României cu...Iranul (A.Cornea)? Există cetăţeni care au ales fundamentalismul, radicalismul religios. Nu intră în discuţie aici astfel de alegeri. Dar...poate fi acesta cazul nostru?

Nici teocraţie, nici ecleziocraţie nu ar fi tocmai potrivit să se numească actuala formă de guvernare, dacă stăm să ne gândim că nu B.O.R.-ul dă directive Guvernului despre ce are voie şi ce nu are voie cetăţeanul să facă, nu B.O.R. gestionează resursele economice, nu B.O.R. fixează liniile de politică externă, nu B.O.R. instituie instanţe de judecată etc. Există practici private ce contravin doctrinei creştine (în oricare din variantele ei), dar ieşite din sfera penalului, odată cu democraţia, şi de ele Biserica ia act ca de opţiuni ce ţin de liberul arbitru al fiecăruia, înţelegând să-şi exprime doar dezacordul de principiu. Că sunt multe zone de „umbră” într-o instituţie ce se defineşte ca fiind divino-umană e adevărat, dar motivul acestor fâşii de întuneric nu îl constituie vreo teocraţie, nici măcar în faşă.

Da, despre moartea Patriarhului s-a vorbit mult în acele zile, dar nu trebuie uitat că una din instituţiile în care românii, conform statisticilor, au încredere este tocmai Biserica. Iar această atitudine poate fi interpretată ca o contraparte a neîncrederii în alte instituţii, ai căror funcţionari au înşelat aşteptări. De la parlamentarii sau guvernanţii de azi nimeni nu mai aşteaptă să îşi asume o responsabilitate socială, dar preotul, monahul încă îşi iau în serios rolul de a forma conştiinţe. Pădure fără uscături nu există, şi nici B.O.R. nu face excepţie, dar aceasta e altă temă.

Dacă s-a mediatizat nefericitul eveniment a fost pentru că o populaţie majoritar ortodoxă a avut nevoie de acest lucru. Specialişti în teologie sau în etnologie au formulat păreri tocmai pentru că ortodoxia e o dimensiune a identităţii sociale, nu fără legătură cu identitatea etnică.

Dacă am fi o teocraţie, cultul religios ar fi monocolor, diferenţa – repudiată, alteritatea – redefinită, pe principiul atât de cunoscutului Hospes-Hostis (Străinul-Duşman). E o posibilitate deschisă şi de criza Bisericii. Dar face obiectul unei alte discuţii.

Că nu ne paşte primejdia vreunei „teocraţii” e din ce în ce mai clar, arată şi Mihai Neamţu, în numărul ulterior celui menţionat al revistei "22".

natală

2007-08-03T01:05:00.000+03:00

tac un paianjen se joaca-ntr-un ciob cu raze de luna iti tese poveste si stiu ca-mi trimiti de sub marmura rece din vecinatatea melcilor uzi un rest de viata cat o imbratisare si un crampei din moarteca sa nu-mi mai fie frica sa nu-mi mai fie frica sa nu-mi mai fie frica

transparenta

2007-08-02T23:58:00.000+03:00

el mă vrea transparentă el vrea să alerge prin oasele mele ca printr-o carte să-i fiu mamă fiică şi peste toate iubită să-şi culeagă din părul meu gri din mâinile mele mici din sânii mei reci din coapsele mele gânduri plantate desigur de el ce-aş fi eu fără el să le ambaleze sau să le închidă zic eu în calupul de advertising pe care-l tot pregăteşte comunităţii ăsteia globale de consumerişti pentru care şi-a sacrificat el puseele antigravitaţie căutând mesaje subliminale el mă vrea transparentă ca o placentă portocalie sau ca un şerbet de zmeură sau ca un sirop de trandafiri

advertising

2007-07-24T00:49:00.000+03:00

in bucurestiul asta unde am invatat
ca pe covoare le doare
nimeni nu scrie nimic despre greieri
desi doar de la ei am mai putea spera ceva

deocamdată exilul

2007-07-04T03:51:00.000+03:00

am o singură casă în care uneori imi respiră prin piele cuvintele şi niciodată nu am îndrăznit să aflu unde sunt eu în raport cu casa mea unde e casa mea în raport cu lumea unde e lumea în raport cu măştile lor am ales exilul înainte să mai aplic la green card lottery am zis si eu la un moment dat cuiva cu un aer natural te sun de pe drum dragule pentru că drumul ne defineşte şi el a părut să priceapă atunci că nu contează de ce îmi pun telefonul pe mute reală e doar singura mea casă în care uneori imi respiră prin piele cuvintele mi-am găsit odaia adolescenţei cu perdeaua boţită cu ciucurii covorului îngălbeniţi cu patul portocaliu altul şi biblioteca mai goală cu parfumul meu retrăgându-se timid în unghere am găsit casa părinţilor mereu alta de fiecare dată mai alta şi am înţeles că în viaţa reală nu există subvenţii dar nu am plâns mult pentru că există o casă o singură casă în care uneori îmi respiră prin piele cuvintele

de-a poezia

2007-07-03T16:13:00.000+03:00

fara rest

iti simt mangaierile palme fantoma
maini amputandu-mi-se din crestet pana la talpi
rani aducandu-mi aminte ca iarasi
devenim doi
te iert ascultandu-ti discursul
acelasi
despre pericolele deshidratarii
ce e cu gara aia imi spui ca si cum
ganduri ti s-ar scurge obosite prin piele
si eu nu stiu daca
atunci
vom fi calatorit o zi sau o viata
vad peronul intesat de idei
si doar ideile asteptandu-ne
sa le salvam de la desuetudine
in sfarsit bine ca ai adus apa
cu minerale si obligatoriu cu bule
doua pahare pentru doua corpuri
ne rehidratam
si
cu mutra ta de copil vinovat
te ceri inapoi in bratele mele
consumam ideile fara rest
refuzandu-le uitarii si neuitarii

absenta

daca nu ai fi luat cu tine
poezia din pietre si lucruri
azi n-as umbla dezvrajita prin lume
privind obiectele cum se contracta
cum se retrag în ele insele
facandu-se mici tot mai mici
umplandu-mi spatiul de absenta
ta
si refuzandu-mi sensul

antipoezie

în aceasta mare de corpuri gri
esti o stare de spirit
pe retina mea prinzi contururi niciodata mai vii
trasand piruete nervoase
in toate culorile sentimentelor
dar eu stiu ca visez
pentru ca uite n-avem umbre
si doar în vis oamenii sunt facuti din culoare
imi atingi palmele sau
in sfarsit asa mi se pare si
beat de narile mele lacome
plonjezi dincolo de mine prin mine
dar eu stiu ca visez
pentru ca uite n-avem vesminte
si doar în vis oamenii sorb departarea prin piele
suntem doar feromoni
galbeni feromoni gravitand în sus catre stele
pulberi din focul primordial
dar eu stiu ca visez
pentru ca uite n-avem aripi
si doar în vis oamenii zboara batand din inimi
danseaza în noi azi primii oameni
sau primii zei
sau primii cai
dar eu stiu ca visez
pentru ca uite n-avem moarte
si doar în vis nu exista specii

vara

nu ma mai cauta printre oameni de mult
sunt o clepsidra sunt nisipul pe marginea marii si
exact în aceasta stare
ma joc cu tine
zambeste si tu e vacanta ce naiba
ia-ma de mana prin poarta deschisa hai fii curajos
intrebarile lasate pe mal si-au gasit in sfarsit
dezlegarea
in pletele brizei
e vara

imposibilul concret

uite eu iti desenez tie
in cenusa tacerilor tale
un spatiu gol
atat de aproximativ tu

forme vagi

mi-e frica de toamna asta iubito
hai sa emigram in alt timp
in alt anotimp
sa invocam temperaturi radicale
sa mai nastem o luna sau daca vrei
pentru tine un soare
mi-e frica de toamna asta iubito
nu-mi spune ca ma iubesti
nu-mi spune povesti
nu ma seduci azi cu nici o idee
azi nu te vreau inger te vreau doar femeie
atata te rog redevino femeie
fii mai densa ca frunza asta
cu forma neclara si nervuri estompate
cazuta pe sufletul meu
vise nevisate
zboruri nezburate
fa-ti sangele verde iubito
dovada de dragoste-ti cer
da-mi sa-ti sorb din palme clorofila
maine sa-mi fii inger si sa beau lumina

intalnire

straino
mi-ar parea rau sa murim totusi
aud cand musti cu pofta dintr-un mar
gasesc ca sanii tai sunt deliciosi
miros ce ciudat a ploi si pamant iar palmele tale
in ele as putea sa incap redus la homuncul cand toamna
ma exileaza din mine insumi
ai mare noroc cu sanii astia straino
musti absent din mar tacand mai departe
si eu urlu sorbind linistita cafeaua dar sufletul
sufletul
ah daca ai sti ce rana superba am pe coltul asta de suflet

lanturi

pasari salbatice incerci fara rost sa-mi inlantui
cu bratele goale caci spaima
te lasa iata fara clavicule
cotoare de aripi îti sanger lumina la subsuori
nasc lumi si durate tu cazi ratacita intr-o imposibila menajerie si
cu taceri infinite frangand zboruri rupand vise taind nori
stai impietrita si-mi sperii pasarile
lasa-mi pasarile mele salbatice
lasa-mi pasarile mele salbatice
in aceasta
sa o numim academic
existenta

procuro olvidarte (antitraducere)

mi te aduc aminte
te vad in zborul unei pasari tinere
ma apropii
de paduri ce-ar putea inca sa fie
trec zambind printre neiubiri camuflate-n roze
ma risipesc plina de viata în aceste bucurii de zi cu zi
mi te aduc aminte
diminetile stiu cel mai limpede ca
nu poti sa-mi lipsesti cand inima mi-e plina de dragoste
mi te aduc aminte
lasand acele cateva lucruri esentiale
toate la fel
sa se-mplineasca de la sine
trec peste mine toamne firesti m-am nascut primavara
si verde voi gasi clipa ce va veni
si lumea e atat de plina si deschisa
nu e nevoie sa fac nimic
esti aici esti cu mine in lume
nu e nevoie sa fac nimic
ma simt asa de bine
ma simt in sfarsit acasa

realism

azi ingerul cobora dintr-o icoana
motiv pentru care il scriu cu î mic
cu lacrimi în ochi l-am lasat sa plece
oricum devenise politician
eu
daca o sa mai intalnesc vreodata un inger
n-o sa-l mai incap in vreo rama si n-o sa-i mai uit
niciodata dorul de
ascensiune si visele de pamant

terminatii nervoase

daca ne-am putea detecta visele
cu acesti receptori tactili
n-am mai avea nevoie de suflet

moarte la superlativ

totdeauna tu totdeauna tu
ganduri se prind stravezii intr o coaja si tu
totdeauna tu
te retragi obosit sa repeti
la scena deschisa ultima figura mereu aceeasi
doar paharul e altul
lotca parca mai indesata n nisip
scoicile mai verzi si mai multe
valurile mai cuminti si mai reci
te gasesc impietrind in fotoliu
si mi miros neuronii a ceara si eu
totdeauna eu
ma intreb de cand iti aprinzi tu candele tie insuti
nici nu stiu cum ai intrat
aici trebuia sa fie doar hoaspe de tine si totusi
esti tu jucandu ti ultimul rol
in fotoliul in care nasc zi de zi
pasari

memorie

cercetatori stiintifici au descoperit azi
ca femeile trec mai usor peste stresul de zi cu zi
mangaiate de partenerii lor
noul studiu pare sa spuna ca ele
au nevoie de mangaieri
si ei
au nevoie de soapte
cheia studiului se afla desigur in teoria mai veche
a androginului
himera tactil vorbitoare
de negasit in vreo cercetare moderna
emigrant perpetuu
dezvoltand din nefericire
o adevarata fobie a microscopului
asa ca zambim increzatori in progresul stiintei
care
pe zi ce trece descopera atatea
si atatea

iarasi moartea

acum despre visul tau vorbesc si despre cuta aia
de pe fruntea ta
cand te am ghicit odata clandestin
printre pasagerii cu bilet la masina
iluziilor
calatorind de placere intre o banca si alta m ai intrebat
de ce imi spun taxatoare cuvant dintr o era anterioara
celei in care am primit buletin si eu
ti am raspuns
da dar tu nu ai putea sa ma recunosti daca nu
m as deghiza in taxatoare
si te am lasat sa calatoresti mai departe
stiind ca ti vei ingropa visul la prima statie
intr o cuta de gand
acolo de unde indraznisei sa l scoti la aer
sa i masuri destramarea cum ar zice
stii tu mai bine cine

poezia se intampla
sau nu

have you ever been in london he said
si eu nu am fost nici macar pana la capatul liniei
de tramvai din cartierul in care stau
cu chirie
eram la o masa intr unul din restaurantele
ieftine
unde ca la mama acasa inseamna
ca la bere trebuie sa ceri cuburi de gheata
si ca trebuie sa comanzi expres servetele
el o salata de ton eu o salata de vegetale
si cenzorul ma tot punea sa ii traduc
o intrebare
does poetry have its roots up in the sky or
underground
am zbierat inghitind din berea intre timp rece
poezie domnule e ceea ce tocmai se intampla
acum
doar ca tu nu ai ochi sa o vezi
poezie e cand el isi inchide ochii
daca sta de vorba cu tine
poezie e cand nu stie ce sa faca
in fata unui sant de pamant
rasarit in mijlocul trotuarului
in sfarsit poezie e cand el imi spune you don’t
wanna miss
your last train do you
si eu ii raspund intre doua statii no
i have never been in london
before

un 24 iunie

imi zvacneste soarele sub arcada si vad
la un google distanta amanetate
toate cuvintele posibile azi sanziene
dragaica solstitiu eliade si mai ales
timp si netimp
ma intorc din drum catre mine la pas
distrata de jocul pliurilor
rochiei
si ma tem ca suntem atat de grei
de certitudini despre orice
ca nimic nu mai poate rascumpara
biete nvelisuri prafuite n vitrine cu staif
decat eventual o declaratie
universala
a afinitatilor cu necunoscutul

canon

ce ar fi daca totusi m as indrepta
spre acea subtiere a gandurilor
de la care
incoace
sa mi pese daca se deschid cerurile