Dirigintele

„Monalisă, lasă tu ...ceva, şi-ai să vezi ce bine are să-ţi fie!” Aşa mi-a scris pe ultima fotografie de grup din clasa a XIII-a Dirigintele. N-am părăsit, fireşte, acel ceva, şi, de altfel, nici nu cred că s-ar fi aşteptat să-mi modific într-atât felul de a fi rămânând totuşi eu. Dar niciodată nu i-am uitat ultima povaţă dată mie ca elevă. Peste ani, ca mămică, m-am bucurat să primesc, tot cu dedicaţie, o carte din care tot subliniez şi recitesc. „Educo-educare”, cartea Profesorului Iosif Mărcuşanu (psihopedagogie, Şcoala Normală „Carol I” – Câmpulung Muscel), merita condiţii mult mai bune de tipărire şi difuzare, şi o să aduc aici doar câteva argumente, fără pretenţia unei recenzii, miza acestor rânduri fiind reconstituirea unui portret: concepută în două părţi, cea dintâi pronunţat teoretică, cea de-a doua, accentuat autobiografică, lucrarea are amprenta stilului didactic al Profesorului. Rigoare, claritate, logică, dar nu într-un limbaj sec, ci într-un dozaj personal de ironie şi autoironie, detaşare şi reflexivitate, fără derapaje exhortative ci convingând prin selectarea şi combinarea datelor-cheie într-un discurs căruia nu-i lipsesc sarea şi piperul. „Copilul, un teribil nod de deznodat” – aceasta e tema developată din prima parte a volumului amintit: o sinteză de informaţii relevante pentru psihologia dezvoltării, pentru cunoaşterea determinismului succesului sau insuccesului şcolar, pentru găsirea unor metode şi procedee optime de educaţie în familie sau la catedră. Amintiri pornind din copilăria timpurie şi jalonând adolescenţa, tinereţea şi anii maturităţii Profesorului dau celei de-a doua părţi o notă mai încărcat subiectivă, deşi trimiterile către istoria ideilor punctează, şi aici, greutatea unui punct de vedere.
„Educo-educare” e o carte impresionantă prin forţa evocării unei personalităţi care ne face fericiţi să o ştim contemporană nouă. Nu ştiu cum i-au privit foşti colegi de cancelarie, cu ceva timp în urmă, această apariţie editorială. Ştiu că e imposibil să-i fi fost elev autorului şi să nu fii mişcat de acelaşi fel de a comunica pe care i-l ştiai: direct, dar nu fără subtilităţi, recurgând la memorie, dar nu fără a lăsa creativitatea să se manifeste, intransigent, dar lăsând spaţiu descoperirii, jocului, visului...
Profesorul Iosif Mărcuşanu, sau cum teoria educaţiei, practica pedagogică şi psihologia erau, pentru cei mai mulţi dintre noi, discipline nu doar prietenoase, ci de-a dreptul seducătoare. Ne aştepta câteodată în cabinetul de psihologie, dotat cu celebra oglindă-geam, invitându-ne să spunem pe rând ce vedem în stropii de apă de pe mochetă. Acasă, când i-am făcut o vizită toată clasa, cu flori de câmp, ne aştepta cu aceleaşi capcane proiective şi se amuza să ne dezlege minţile.
Oare ce mai aşteaptă azi de la noi Dirigintele?De la mine, şi ştiu că nu numai de la mine, iată, un Mulţumesc!
Iar cititorului neutru, rugămintea de a nu pune la zid tonul meu, nu îndeajuns encomiastic...